Imposibila neutralitate (XXIV)

Gheorghe Grigurcu

In cunoştinţă/conştiinţă de cauză: I. Negoiţescu

Volumul în cunoştinţă de cauză (Ed. Dacia, 1990)
schiţează o autobiografic a autorului său. Deschizîndu-se cu
celebrai Manifest al Cercului literar din Sibiu, publicat în ziarul
„Viaţa” din 13 mai 1943, sub forma unei scrisori adresate lui
E. Lovinescu, el continuă cu scrisoarea nu mai puţin răsunătoare
adresată lui Paul Goma la 3 martie 1977, precum şi cu o
serie de articole şi interviuri apărute în presa străină şi în cea
de exil, ori difuzate prin posturile dc radio Europa Liberă şi
BBC. E punctată astfel o „existenţă literară”, reflectînd o „perioadă
istorică nemaipomenită pe care am trăit-o din tinereţe
pînă în pragul bătrîneţii”, după cum ni se mărturiseşte criticul,
rezident azi la Miinchen, într-o notă preliminară. O existenţă
nu doar îndelungată, ci şi pi lduitoarc, prin vocaţie şi consecvenţă,
prin altitudinea unui ethos profesional niciodată trădat.
Totodată însă zbuciumată, „aventuroasă”, purtînd amprenta
unor împrejurări istorice dintre cele mai neprielnice şi, desigur,
pe cea a unui destin singular. Punctul de plecare îl alcătuieşte
admiraţia pentru mentorul „Sburătorului”, căruia avea să-i
dedice mai tîrziu o succintă monografic, socotit a fi „un adevărat
model de generaţie”, „atît prin probitatea intelectuală,
poate cea mai desăvîrşită în contemporaneitate, cît şi printr-o
operă ce reprezintă bunul gust în cea mai pură accepţie a
cuvîntului” Putem deduce de aici că tînărul învăţăcel înflăcărat
în manieră analitică s-ar fi voit şi, poate, în condiţii normale,
chiar ar fi fost, un nou E. Lovinescu. Dar din felul în care i s-a
desfăşurat viaţa şi cariera literară, deformate, întrerupte, răstălmăcite, ne putem gîndi doar la un Lovincscu lovit de interdicţia publicării timp de cîteva decenii, anchetat cu brutalitate, tîrît prin închisori, silit a se expatria. La un Lovinescu expus persecuţiei celei mai dure, prigoanei şi umilinţei morale şi fizice, cu
traiectoria biografică dureros distorsionată, împins în „scandal”
şi condamnat la martiraj. Oricît de sensibil se arăta marele
predecesor la primejdiile regenerate care pîndeau literatura
română în ultimii ani ai existenţei sale, nu e deloc sigur că ar fi
prevăzut proporţiile dezastrului, priveliştea lui apocaliptică.
După cum n-ar fi prevăzut, probabil, dezcrţiunca comilitonilor
săi cu o generaţie mai tineri, aparţinători ai celei de-a treia
generaţii maioresciene, care, cu excepţia prematur decedatului
Pompiliu Constantinescu, au marşat cu toţii la compromisul,
în diverse grade şi configuraţii, cu puterea totalitarismului
comunist. însă, după cum putem presupune, E. Lovinescu nu
s-ar fi abătut de la drumul său dacă ar mai fi trăit după 1944,
constatăm că s-a întîmplat cu I. Ncgoiţescu, exponentul de frunte
al celei de-a patra generaţii maioresciene şi, totodată, un
lovinescian veritabil, nu doar prin orientarea sa, prin constituţia
estetică a personalităţii sale sensibile, ci şi prin conduita
fermă, plină de dignitatc, de care a dat dovadă. Parcurgîndu-i
cartea situată la întretăierea fatală a drumului literar cu cel al
atitudinii civice, ne dăm seama limpede de temeiurile unei atari
conduite, carc-1 impun exemplar nu numai faţă de criticii
interbelici şi faţă de cei ai generaţiei sale, ci şi faţă dc numeroşii
critici ce au venit ulterior, în sînut cărora defetismul, cedarea,
corupţia s-au strecurat nu o dată în chipuri dintre cele mai
rafinate. Nu credem a greşi afirmînd că alături dc Monica Lovinescu şi de Virgil Ierunca, cvocaţi cu căldură în ultimul text al
cărţii, I. Negoiţescu întrupează cea mai înaintată poziţie morală
de care dispune comentariul nostru literar contemporan. Un
comentariu în care esteticul îşi dă pe faţă prorpiul său spectru
etic, eticul său intrinsec, care ajunge a se manifesta, atunci
cînd necesităţile timpului o cei', ca o „politică estetică”. Chiar
dacă această circumstanţă stîrneşte împotrivirea explicabilă a
celor incorecţi, pentru care orice apel la moralitate e ca o aluzie
la funie în casa spînzuratului, ea ni se înfăţişează ca o comportare
inevitabilă a esteticului agresat, ameninţat cu mutilarea,
pîngărirea, distragerea. E o elementară luptă în virtutea instinctului
de conservare a spiritului. Autorul Lămpii lui Aladin
devine un angajat, precum, cu decenii în urmă, Sartre, iar înaintea
acestuia Gide, deşi la antipodul lor, ferindu-se de orice
versatilitate, fluctuaţie, situare contradictorie, orientîndu-sc
cu statornicie după steaua polară a artei. E vorba, aşadar, de
un angajament lăuntric al creatorului, de un legămînt faţă de
propriul său har, faţă de propria sa natură esenţială.

Un aspect important al poziţiei criticului îl reprezintă
deschiderea sa spre universalitate. E un fapt preţios ca tocmai
acest ardelean să rupă atît de categoric punţile spre cultura
minoră a autohtonismului, inevitabil limitată, paseistă, tendenţioasă,
nediferenţiată prin coincidenţa ci cu interesele locale
şi pasagere, oricît de stringente în planul existenţei obşteşti.
Trecutului i se recunoaşte cu francheţe ceea ce îi aparţine:
„Desigur, a fost firesc în faza juvenilă a culturii române, fază
care a acoperit prima jumătate a secolului trecut, să se fundeze
totul pe naţionalismul romantic, datorită căruia am început să
scriem româneşte şi să ne cunoaştem prin istoria şi prin sensibilitatea noastră proprie, oricît de neîmplinită ar fi cea dintîi
şi oricît de primitivă cea de-a doua”. Era normal, socoteşte I.
Negoiţescu, ca o literatură fără clasicism să purceadă de la
poezia populară, care, în pofida interesului său precumpănitor
etnografic, „reprezenta totuşi un izvor cert pentru marile posibilităţi
viitoare”. Dar logica istoriei e puţin complezentă cu formele
primordiale, revelînd că „o cultură majoră începe acolo
unde formele colective şi nediferenţiate sînt înlocuite cu o
creaţie eliberată din magma comună şi strict individuală a
personalităţii”. Politica, şi acel caz special al ei care este naţionalismul, nu posedă decît „o bază şi o expresie eminamente
socială”, în timp ce „ideea de cultură, deşi le corespunde în
măsura în care e contingenţă factorilor de civilizaţie, rămîne
totuşi legată, în ce are ea suprem şi esenţial, de omul ca individualitate şi ca personalitate” . Sau, în chip dc corolar: „Ceea
ce e permanent şi depăşeşte caducitatea intereselor politice,
este cultura, străbătută de fiorul eternităţii, supravieţuitoare
dincolo de construcţiile oportune ale organizării sociale, care,
prin însăşi caracterul lor sînt ameninţate de la o zi la alta să
îmbrace un aer desuet”. Cu ochii aţintiţi spre marile orizonturi,
exegetul vizează „actul de creaţie spirituală”, care „convine
unui cerc de receptare şi asimilare mult mai larg”, întrucît răsfrînge
„ce e mai general, ideea pură a umanităţii”. Drept exemple
peremptorii ni sc amintesc operele unui Platon, ale unui
Goethe sau ale unui Rodin, care sînt ferite de perimare, căci
au absorbit pînă la nerccunoaştcrc indiciile asupra momentului
şi toposului în care au fost produse. Pe tărîm românesc, „această
concepţie de libertate spirituală, neîngrădită dc nici un formalism
exterior, corespondent al unor interese dc ordin naţional,
moral sau politic, a fost întronată cu o energie limpezită
în inteligenţă dc Titu Maiorescu”. Situîndu-se sub lumina siderală
maioresciană, I. Ncgoiţescu combate retrospectiv sămănătorismul,
focar periculos al confuziei dintre estetic, ctic şi etnic,
şi gîndirismul, apreciat drept un „neosămănătorism”, precum
şi fenomenul, încă neistovit pînă azi, în 1991 (în scrisoarea sa
din 1943), al literaturii naţionaliste, ce se vrea, atît de anacronic,
regională şi „specifică”, avînd o bază favorabilă în Ardeal
(acum mai cu scamă în Basarabia): „Stăruie aici o adevărată
obsesie ca opera de artă, precum orice operă dc cultură, să fie
«cît mai românească», şi ca să nu fie dubiu asupra caracterelor
celor mai româneşti, mai specifice, se recurge la cultura populară,
rurală, ca la un mediu exclusiv de îndrumare şi imitaţie,
ca un orizont răturnat în aceeaşi incipientă primitivitate. E un
abuz ce mărturiseşte lipsa gravă a unei conştiinţe esteticc şi a
bunului gust”. Observăm cît de departe se află autorul de orice
orgoliu etnicist, de orice măruntă prezumţie patriotardă. Luciditatea
sa critică, vestejind ceea ce reprezenta în acel moment,
după cum reprezintă încă şi la ceasul de faţă, o masă împovărătoare
a ereziei, se îndreaptă către viitor. Dacă, la un moment
dat, a existat un mesianism liric, ilustrat de Goga, nu înseamnă
că în acest „epizod de istoric literară” se sfîrşeşte „formula
definitivă a unei activităţi mai schimbătoare, mai supusă evoluţiei,
ca oricare alta”. Ruralismul exaltat, aversiunea faţă de
oraş, „mentalitatea confuză şi tendenţioasă”, care e o stare de
spirit retrogradă, servindu-se, acum ca şi odinioară, de un limbaj
„neaoş”, fară mare rezonanţă peste graniţele momentului
şi ale perimetrului geografic redus, sînt semnele unei fundături
pentru crcaţia literară românească, o condamnare a ei la un
etern „minorat” : „Toate marile culturi s-au realizat (...) în mediu
urban, fie el naţional sau cosmopolit, şi au reprezentat prin
excelenţă o semnificaţie de urbanitate. Exaltarea ruralului şi a
etnicului, de justificat în preocupări sociale, devine un viciu
ameninţător atunci cînd tinde să copleşească fenomenul artistic,
carc nu-şi poate afla ambianţa cultă şi prosperă, în sensul
unei creaţii majore, decît în urbanitate şi în exclusivitate estetică”.
De subliniat, iarăşi, că distanţarea tînărului critic de la
începutul anilor ’40 faţă de tendinţa extraestetică manifestată
în Ardealul său natal, rămînînd actuală, prin circumstanţele
unei vehemenţe naţionaliste resuscitate acolo după decembrie
1989, la modul cel mai agresiv, mai anticuropean, poate fi
extrapolată şi asupra unei însemnate cantităţi de texte literare
produse recent în Moldova dintre Prut şi Nistru, care ţintesc o
competiţie întru specific, eclipsată, din păcate, de ignorarea
evoluţiei limbajului poeziei, cantonată într-o tradiţie absolutizată
(deseori modestă). Nu pe calea unor scrieri atinse de
caducitate formală, care confundă arta cu politicul, subordonate
unei propagande nescutită nici ca de excese ale altor timpuri,
înveninată şi intolerantă, poate fi slujită cu eficacitatc cauza
spirituală a unui popor şi, pînă la urmă, nici măcar cauza lui
etnică. I. Negoiţescu poate combate şi azi, cu legitimitate, utilizînd
rîndurile sale adresate lui E. Lovincscu, „complexul de
inferioritate al culturalului ardelean (putem completa: şi basarabean), carc vrea, (dacă se poate!) o cultură «mai românească» decît a celorlalţi fraţi de peste munţi şi de peste ape...”. îi putem reproduce cuvintele înfiorate de umoare, cu impresia că nu şi-au pierdut semnificaţia izvorîtă dintr-un adînc bun simţ estetic, dintr-o privire istorică ce nu îngăduie improvizaţia axiologică:
„respectabilă intenţie, dar absurdă! Iată dc ce trebuie,
spre salvarea spiritualităţii în această regiune, o cît mai grabnică
liberare din crusta anacronică a sămănătorismului spccificist,
manifestat în prostul gust al interminabilelor cercetări
asupra lui Uarie Chendi sau Maria Cunţan...”.



va urma