miercuri, 5 august 2015

CORĂBIILE TIMPULUI (26)


STEPHEN BAXTER




Bombardamentul


Când mi-am revenit în simţiri, l-am găsit pe Moses ţinându-mă de subsuori, scoţându-mă de sub corpurile căzute. Piciorul mi se agăţă de ceva – cred că era cadrul unei biciclete – şi am ţipat: Moses îmi dădu drumul o clipă pentru a mi-l elibera de obstacol, apoi mă trase afară.
— Eşti teafăr?
Îmi atinse fruntea cu vârfurile degetelor, iar când le dădu la o parte, avea sânge pe ele. Îşi pierduse raniţa, am remarcat eu.
Mă simţeam ameţit, şi în jurul capului meu părea să dea târcoale o durere cumplită, aşteptând să coboare; ştiam că atunci când voi scăpa de această amorţeală trecătoare, aveam să sufăr cu adevărat. Însă nu era timp pentru aşa ceva.
— Unde-i Nebogipfel?
— Aici.
Morlocul stătea pe stradă, nevătămat: îşi pierduse şapca, totuşi, iar ochelarii săi fuseseră zgâriaţi de un fragment zburător, însemnările lui erau risipite, dosarul fiind desfăcut. Nebogipfel urmări cum foile îi erau purtate de vânt.
Oamenii fuseseră împrăştiaţi precum nişte popice de explozie şi zguduituri. Pretutindeni în jurul nostru, trupuri peste trupuri, zăceau în poziţii nefireşti, cu braţele atârnate, cu picioarele răsucite, cu gurile deschise şi ochii holbaţi, bărbaţi în vârstă peste femei tinere, un copil aşezat pe spinarea unui soldat. Era mare zarvă şi se auzeau o groază de gemete. În vreme ce oamenii se căzneau să se ridice – cel mai mult mă duceau cu gândul la o grămadă de insecte, colcăind unele peste altele – iar din loc în loc am zărit pete de sânge, întunecate, pe cărnuri şi veşminte.
— Dumnezeule! Rosti Moses, tulburat. Trebuie să-i ajutăm pe oamenii ăştia înţelegi?...
— Nu! Am sărit la el. Nu putem – sunt prea mulţi. Nu putem face nimic. Avem noroc că suntem în viaţă, pricepi? Iar acum, tunurile şi-au calibrat tirul... Haide! Trebuie să ne urmăm planul, trebuie să scăpăm de-aici, la timp.
— Nu pot să suport, rosti Moses. N-am văzut niciodată asemenea privelişti.
Morlocul veni la noi acum.
— Mă tem că vor exista scene şi mai oribile înainte să scăpăm de acest secol al vostru, spuse el sumbru.
Aşadar, ne-am continuat drumul. Ne poticneam pe un carosabil ce devenise alunecos din pricina sângelui şi a excrementelor. Am trecut pe lângă un băiat care suspina neajutorat, cu un picior zdrobit; în ciuda admonestărilor mele dinainte, Moses şi cu mine n-am putut să rezistăm plânsului său tânguitor şi ţipetelor de ajutor, aşa că ne-am abătut pentru a-l ridica din locul unde zăcea, lângă trupul unui lăptar, şi l-am sprijinit de un zid. O femeie ieşi din mulţime, văzu starea copilului şi veni la el; începu să-i şteargă faţa cu o batistă.
— O fi mama lui? Mă întrebă Moses.
— Nu ştiu. Eu...
Acea voce ciudată şi lichidă se auzi în spatele meu, ca o chemare din altă lume:
— Haideţi!
Ne-am reluat înaintarea şi în cele din urmă, am ajuns la colţul dintre Queen's Gate şi Terrace; am observat că acolo fusese epicentrul exploziei.
— Măcar nu e gaz, am spus eu.
— Nu, rosti Moses, cu glasul încordat însă – vai, Doamne – şi aşa e de ajuns!
Se vedea un crater, căscat în suprafaţa drumului, cu diametrul de câteva picioare. Uşile erau înfundate înăuntru şi, cât zăream cu ochii, nu mai rămăsese nici o fereastră intactă; draperiile se legănau inutile. În pavaj şi pe ziduri mai existau nişte cratere secundare, provocate de schijele de la explozia obuzului.
Iar oamenii...


Uneori, limba este neputincioasă în a zugrăvi pe de-a întregul atrocitatea unor scene; uneori, comunicarea unor evenimente trăite altor oameni, fapt care reprezintă temelia societăţii noastre mutuale, dă greş. Aceasta era una dintre situaţiile cu pricina Nu aş putea comunica oroarea acelei străzi din Londra nimănui care nu a fost martor la ea.

Fuseseră retezate capetele. Unul zăcea pe pavaj, tăiat curat, lângă o valijoară. Braţe şi picioare năpădeau totul, cele mai multe dintre ele încă îmbrăcate; am văzut un membru întins, cu un ceas la încheietură – m-am întrebat dacă încă funcţiona – iar în altă parte, la o mână micuţă, despicată, ce se afla în preajma craterului, am zărit nişte degete arcuite în sus, ca petalele unei flori. Această comparaţie sună absurd – comic! Chiar şi în acel moment a trebuit să mă forţez să pricep că acele componente disparate alcătuiseră, cu doar câteva minute în urmă, făpturi umane conştiente, fiecare cu o viaţă şi cu speranţe. Însă aceste hălci de carne ce se răceau nu-mi păreau mai umane decât piesele unei biciclete distruse, pe care le-am văzut împrăştiate pe şosea.

Nu mai văzusem niciodată asemenea privelişti; mă simţeam detaşat de toate, de parcă aş fi umblat pe tărâmul unui vis – însă ştiam că, în sufletul meu, voi rememora pentru vecie acest măcel. M-am gândit la Interiorul Sferei Morlocilor şi mi l-am închipuit ca pe o căldare umplută cu un milion de puncte de oroare şi suferinţă, fiecare la fel de abject ca şi acesta. Iar ideea că o astfel de nebunie putea să se pogoare asupra Londrei – asupra Londrei mele – mă umplu de o angoasă ce îmi provocă în beregată o senzaţie de durere fizică acută.

Moses era livid şi pielea i se acoperise de o peliculă lucitoare de sudoare fină şi de colb: ochii lui deveniseră uriaşi şi scânteietori, holbându-se. I-am aruncat o privire lui Nebogipfel. În spatele ochelarilor, ochii săi mari nu clipeau, ca şi cum ar fi cuprins cu privirea acel masacru îngrozitor; m-am întrebat dacă nu cumva începuse să creadă că îl adusesem, nu în trecut, ci într-unul din Cercurile interioare ale Infernului.



Rota-mina


Ne-am căznit să parcurgem ultimii zeci de iarzi până la zidurile Colegiului Imperial, iar acolo am descoperit, spre exasperarea mea, că accesul ne era blocat de un soldat, cu mască şi puşcă. Acest individ – neînfricat, dar, de bună seamă, cu desăvârşire lipsit de imaginaţie – rămăsese la postul său, în vreme ce rigolele străzii din faţa lui deveniseră roşii de atâta sânge. Făcu ochii mari, în spatele discurilor protectoare din sticlă, la vederea lui Nebogipfel.
Nu mă recunoscu şi, cu o fermitate de neclintit, refuză să ne permită să trecem fără autorizaţia cuvenită.

Prin aer se auzi alt ţiuit; ne-am ghemuit cu toţii – până şi soldatul îşi strânse la piept arma ca o pavăză totemică – dar, de data aceasta, obuzul căzu la ceva depărtare de noi; am perceput o străfulgerare, un pocnet de sticlă şi un tremur al pământului.

Moses se apropie de soldat cu pumnii încleştaţi. Suferinţa sa pricinuită de bombardament părea să se fi metamorfozat în furie.
— Ai auzit asta, lacheu afurisit în uniformă? Zbieră el. Totul este un haos, oricum! Tu ce mai păzeşti? Ce sens mai are? Chiar nu poţi să pricepi ce se întâmplă?
Garda îşi îndreptă puşca spre pieptul lui Moses.
— Ai grijă, băieţică...
— Nu, nu pricepe, am rostit eu, interpunându-mă între Moses şi soldat.
Eram dezamăgit de vădita lipsă de stăpânire a lui Moses, indiferent de nefericirea lui.
— Am putea să intrăm prin altă parte. Dacă zidurile Colegiului sunt sparte..., zise Nebogipfel.
— Nu, am spus eu cu hotărâre. Acesta este drumul pe care îl ştiu. Am făcut câţiva paşi până la militar. Ascultă, soldatule, nu am autorizaţia să trec de tine – însă te asigur că sunt important pentru Efortul de Război.
În spatele măştii, ochii ostaşului se îngustară.
— Dă un telefon, am insistat eu. Trimite după Doctor Wallis. Sau după profesorul Gödel. Ei vor garanta pentru mine, sunt sigur de asta! Măcar verifică, te rog!
În cele din urmă – cu arma îndreptată spre noi – soldatul merse cu spatele până la poartă şi ridică un receptor de telefon de pe perete.
Avu nevoie de câteva minute pentru a termina apelul. Am aşteptat cu o angoasă sporită; nu era posibil să am soarta de a fi împiedicat să evadez în timp de un asemenea lucru de nimic – nu, după ce trecusem de atâtea! În cele din urmă, el spuse, în silă:
— Duceţi-vă la biroul Doctorului Wallis.
Apoi, acest ostaş simplu şi brav se dădu la o parte, iar noi am păşit din hărmălaia străzii în calmul relativ al Colegiului Imperial.
— Ne vom prezenta la Wallis, i-am zis eu. Nu-ţi face griji. Mulţumesc!...
Am pătruns în labirintul de tuneluri pe care l-am descris mai înainte.
Moses scoase un mormăit de uşurare.
— Asta-i bafta noastră! Spuse el. Să dăm peste singurul militar din toată Londra asta blestemată care încă se află la postul său! Bietul nătâng irecuperabil...
— Cum de poţi fi atât de dispreţuitor? Am sărit eu. Este un bărbat obişnuit, care îşi îndeplineşte sarcina ce i s-a dat cât poate de bine, în mijlocul acestei situaţii – o nebunie de care nu el este vinovat! Ce vrei mai mult de la un om? Ei?
— Hââ! Ce zici de imaginaţie? De fler, de inteligenţă, de iniţiativă...
Ne-am oprit amândoi, rămânând nas în nas.
— Domnilor, rosti Nebogipfel. Chiar este momentul potrivit să vă zgâiţi unul în buricul altuia?
Amândoi ne-am holbat la Morloc, apoi unul la celălalt. Pe chipul lui Moses am citit un soi de spaimă vulnerabilă pe care şi-o ascundea sub furia aceea – când am privit în ochii săi, parcă m-aş fi uitat în cuşca unui animal îngrozit – aşa că am dat din cap spre el, străduindu-mă să-i transmit încredere.
Momentul trecu, iar noi ne-am reluat drumul.
— Bineînţeles, am spus eu, într-o încercare de a rupe tensiunea, tu nu te zgâieşti niciodată la burice, nu-i aşa, Nebogipfel?
— Nu, rosti Morlocul degajat. În primul rând, pentru că nu am buric.

Am iuţit ritmul. Am ajuns la principala clădire de birouri şi am pornit în căutarea camerei lui Wallis. Am trecut pe nişte coridoare acoperite cu covoare, pe lângă rândurile de uşi cu plăci de bronz. Luminile erau încă aprinse – mi-am închipuit că Colegiul avea asigurată propria sa sursă de electricitate – şi covoarele ne înăbuşeau zgomotul paşilor. Nu am văzut nici o persoană. Unele dintre uşile birourilor erau date în lături, iar înăuntru se vedeau semnele plecării zorite: o ceaşcă de ceai răsturnată, o ţigară care tot mai ardea într-o scrumieră, hârtii împrăştiate pe parchet.
Era greu de crezut că numai la câţiva zeci de iarzi domnea măcelul!
Am ajuns la o uşă deschisă; din interior emana o licărire albăstruie. Când ne-am oprit în cadrul uşii, singurul ocupant – era Wallis – stătea cocoţat pe colţul biroului. Purta ochelarii săi cu rame metalice subţiri, o haină de tweed şi o cravată din lână: avea ataşat un singur epolet, iar masca de gaze se găsea pe birou, lângă el; se afla, de bună seamă, în mijlocul preparativelor de a evacua clădirea, împreună cu restul oamenilor, însă se lăsase distras.

— Disperată situaţie, rosti ei. Disperată! Apoi se uită la noi mai atent – parcă ne-ar fi văzut pentru întâia oară. Doamne Dumnezeule, sunteţi într-un hal!
Am pătruns în încăpere şi am putut să remarc faptul că acel licăr albastru provenea de la ecranul unei cutii mici, cu faţa din sticlă. Ecranul prezenta o panoramă în avalul unei porţiuni de râu – probabil Tamisa – cu detalii destul de granulate.
Moses se aplecă înainte, cu palmele pe genunchi, pentru a observa mai bine micuţul aparat.
— Focalizarea pare destul de slabă, zise el, însă este o noutate extraordinară.
În ciuda caracterului presant al momentului, şi eu eram contrariat de acest dispozitiv. În mod evident era acel fonograf îmbunătăţit, ce transmitea imagini, de care pomenise Filby.
Wallis apăsă un comutator de la biroul său, iar imaginea se modifică; în linii generale rămăsese la fel – râul, ce şerpuia prin peisajul urban – dar luminozitatea devenise ceva mai puternică.
— Priviţi aici, zise el. Urmăresc filmul ăsta la nesfârşit, de când s-a întâmplat. Pur şi simplu nu-mi vine să-mi cred ochilor... Ei bine, dacă noi suntem în stare să ne închipuim asemenea lucruri, presupun că şi ei sunt!
— Cine?
— Germanii, bineînţeles. Afurisiţii de germani! Imaginea aceasta provine de la o cameră montată în vârful Domului. Ne uităm înspre Est, dincolo de Stepney – puteţi să vedeţi cotul râului. Acum priviţi aici – iată cum apare...
Am observat o maşină zburătoare, un aparat negru, în formă de cruce, care gonea la joasă altitudine pe deasupra râului sclipitor. Venea dinspre Est.
— Vă daţi seama, nu e deloc uşor să bombardezi un Dom, zise Wallis. Ăsta-i şi scopul, bineînţeles. Structura este realizată în cea mai mare parte din zidărie rezistentă, iar gravitaţia o ţine la fel de bine ca un schelet de oţel; orice breşă neînsemnată tinde să se astupe...
Acum, maşina de zbor aruncă o mică încărcătură spre pânza apei. Imaginea era granulată, însă încărcătura părea cilindrică şi scânteia în lumina soarelui, ca şi cum s-ar fi rotit în timp ce cădea.
— De regulă, schijele de la o explozie aeriană pur şi simplu se preling pe beton, continuă Wallis. Şi chiar dacă se plasează o bombă, prin cine ştie ce mijloace, exact pe suprafaţa Domului, nu se produc stricăciuni, în circumstanţe obişnuite, întrucât cea mai mare parte a exploziei se disipează în aer – înţelegeţi?
Însă exista o modalitate. Eu o ştiam! Rota-mina – sau torpila de suprafaţă... Am scris o propunere cu mâna mea, dar n-a făcut niciodată progrese, iar eu n-am avut energia – nu cu acest DRTemp pe cap... În locul în care Domul întâlneşte râul. Pricepeţi, carapacea se extinde dincolo de suprafaţa apei. Obiectivul este să respingă atacurile submersibilelor şi aşa mai departe. Din punct de vedere structural, toată construcţia seamănă cu un stăvilar.
Ei bine – dacă poţi să plasezi bomba pe acea parte a Domului, de sub apă... Wallis îşi întinse mâinile sale mari, distinse, pentru a mima. Atunci, apa îţi va veni în ajutor, pricepeţi. Cuprinde explozia şi canalizează energia către interior. În structura Domului.
Pe ecran, încărcătura – bomba germană – atinse pânza apei. Iar de-acolo ricoşă, într-o ceaţă de vapori argintii, şi făcu o serie de salturi, peste suprafaţa râului, înspre Dom. Maşina zburătoare execută un viraj spre dreapta şi se depărta, foarte graţioasă, lăsând rota-mina, să se deplaseze repede către Dom, într-o succesiune de arcuri parabolice.
— Însă cum să bagi o bombă, cu mare precizie, într-un asemenea loc inaccesibil? Se întrebă Wallis. Nu poţi să-i dai drumul, aşa, de-a dreptul. Ar ajunge unde şi-a înţărcat dracul copiii. Dacă lansezi o mină chiar şi de la o altitudine moderată, să spunem, de cincisprezece mii de picioare, un vânt schimbător ce suflă cu doar zece mile la oră va crea o marjă de eroare de două sute de iarzi.
Însă apoi m-a fulgerat ideea, zise el. Doar dă-i puţină rotaţie în sens invers, şi bomba ta o să facă salturi pe apă – cu un pic de practică, e posibil să deduci legile ricoşării şi s-o faci extrem de precisă... V-am povestit despre experimentele de acasă, cu bilele fiicei mele?
Mina sare până la piciorul Domului, apoi alunecă pe suprafaţa sa, sub apă, până ce atinge adâncimea necesară... Şi asta-i tot. O poziţionare perfectă!
Wallis radia, iar cu claia sa de păr alb şi cu acei ochelari puşi strâmb, semăna leit cu un cămătar.
Moses se uită cu atenţie la imaginile neclare.
— Dar eu am senzaţia că bomba asta urmează să dea greş. În mod sigur, salturile îi vor epuiza... ah!
Acum, o dâră de fum, de un alb-strălucitor chiar şi pe imaginea slabă, ţâşni din spatele Rota-minei. Bomba sări pe apă de parcă ar fi fost revigorată.
— Germanii ăştia, zâmbi Wallis, trebuie să-i admiri. Nici măcar mie nu mi-a trecui prin minte şmecheria asta...
Rota-mina, cu motorul său de rachetă încă funcţionând, dispăru după curbura Domului şi nu se mai putea vedea Apoi, imaginea tresaltă şi ecranul se umplu cu o lumină albastră, difuză. Barnes Wallis oftă.
— Ne-au făcut-o, s-ar părea!
— Cum e cu bombardamentele germane? Întrebă Moses.
— Artileria? Wallis nu părea deloc interesat. Probabil, tunuri uşoare de 105 mm, lansate cu unităţi de paraşutişti. Totul în avangarda invaziei marine şi aeriene care va urma, nu mă îndoiesc. Îşi scoase ochelarii şi începu să-i lustruiască cu capătul cravatei. Încă nu suntem distruşi. Dar este o situaţie disperată. Foarte urâtă, într-adevăr...
— Doctore Wallis, am spus eu, ce s-a întâmplat cu Gödel?
— Hâm? Cu cine? Mă privi cu ochii mari, încercănaţi. Oh, cu Gödel. Ce-i cu el?
— Este aici?
— Da Aşa cred. În biroul lui.
Moses şi Nebogipfel se îndreptară către uşă; Moses îmi făcu semn, insistent, că trebuia să-i urmez. Eu mi-am ridicat mâna. Oprindu-l.
— Doctore Wallis, nu vrei să vii cu noi?
— Pentru ce anume?
— S-ar putea să fim opriţi înainte de a ajunge la Gödel. Trebuie să-l găsim.
El râse şi îşi potrivi la loc ochelarii pe nas.
— Oh, nu cred că paza sau alte lucruri mai contează mult acum. Dumneata nu eşti de aceeaşi părere? Oricum, uite! Duse mâna la rever şi îşi scoase ecusonul numerotat ce era prins acolo. Ia asta – spune-le că te-am autorizat eu – dacă dai peste cineva suficient de nebun pentru a rămâne la postul său.
— Aţi fi surprins, am spus eu cu emoţie.
— Hâm?
Se întoarse din nou către televizorul său. Acum, acesta prezenta un grup de imagini la întâmplare, luate evident cu o serie de camere de deasupra Domului: am văzut nişte maşini zburătoare avântându-se în văzduh ca nişte ţânţari negri, şi nişte prelate din sol au fost trase la o parte pentru a scoate la iveală o oştire de Leviathani ce se târa la suprafaţă, scuipând aburi, pentru a trasa o linie care se întindea, aveam eu impresia, de la Leytonstone până la Bromley; iar toată această hoardă enormă avansa ferm, sfărâmând pământul, pentru a da piept cu invadatorii germani. Apoi însă, Wallis apăsă un buton, iar acele fragmente de Armaghedon dispărură, când el rulă încă o dată înregistrarea cu Rota-mina.
— O situaţie disperată, spuse el. Şi ar fi fost posibil să o avem primii! Însă ce realizare minunată... nici măcar eu nu eram sigur că se poate înfăptui.
Stătea cu privirea aţintită înspre ecran, iar ochii îi erau ascunşi de reflecţiile pâlpâitoare şi fără noimă ale imaginilor.
Şi aşa l-am lăsat; cu o stranie pornire de milă, am închis încet uşa biroului după mine.



va urma




















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu