Miron Beteg
Cînd un întreg popor ajunge sã se simtã inutil în istorie nu mai e vorba de crizã, ci de dezastru. Apocalipsele sociale sunt trecãtoare, e drept, dar cineva trebuie sã le îndure. Si as fi îndreptãtit sã cred cã, în ultimele douã secole, fiecare generatie româneascã s-a simtit proprietara, dar si proprietatea, unor apocalipse ieftine. E drept, existã dictionare care nici mãcar nu dau pluralul cuvîntului apocalips. Aglomerarea repetatã si ascensionalã de aberatii în spatiul românesc ne-a fortat, istoric, si la aceastã subtilitate lingvisticã. Ne mai putem îmblînzi nenorocirile doar inventînd cuvinte. Ca sã punem surdinã realului, suntem generosi cu propriile neputinte plasînd amortizoare logicii gramaticale. Asta pentru a nu recunoaste cã logica existentialã si-a pierdut, de mult, orice sinonimie europeanã. Ori sã admitem cã doar în nepricepere avem, cu adevãrat, specific national.
Trãim în autoritarism, dar nici pe departe unul cotrocenian, bãsescian. Trãim în autoritarismul incompetentei întregii clase politice. Unul mult mai grav decît cel care ar putea, la rigoare, sã fie mãsurat în grade ori înmuiat în cuburi de gheatã care plutesc în pahar. Autoritarismul incompetentei si minciunii este unul fãrã centru de putere si tocmai de aceea nu mai înseamnã intransigentã oarbã, dar mãcar clasificabilã, deductibilã, a cãrei ierarhie a ororii, chiar dacã nu poate fi controlatã, poate fi totusi înteleasã, ci o specie de anarhism în fata cãruia nu poti decît sã te declari neputincios.
România trãieste un adevãrat rãzboi civil al neputintelor. Spartã în fragmente tot mai mici, mai ascutite, realitatea social-politicã e un covor de sticlã pisatã pe care milioane de români sunt obligati sã umble desculti, precum niste fachiri second-hand.
Pomeneam de inutilitate. Suntem inutili cîtã vreme votul nostru a devenit inutil. S-a vãzut: transferurile ideologice se fac nu înainte, ci dupã vot. „Independentii“ si partidele avortate direct în Parlament reprezintã, pînã una alta, un mod legal de a-ti anula optiunea de alegãtor. De-a te desfiinta ca votant. De a-ti interzice participarea la viata politicã a tãrii. Cînd reusesti sã anulezi eficienta votului – unica si mult clamata „putere” a celor multi –, anulezi, în subconstientul colectiv, si ideea de eficientã a oricãrei alte forme de protest social. Neparticiparea la manifestatii, refuzul de a intra în grevã (nici pe departe în utopia unei greve generale), indiferent ce mãsurã economicã ar lua Guvernul, nu vin din lene, nu izvorãsc din dezinteres, nici mãcar nu ilustreazã de tot românescul „las’ cã merge si asa!”, ci sunt corolare ale sentimentului acut de inutilitate, de neputintã. La vot, aparent, tu esti regizorul. Tu hotãrãsti distributia. Dar, la ridicarea cortinei te trezesti si îngrozit, si amuzat, cã actrita aleasã pentru rolul Ofeliei îl joacã pe Hamlet, iar acesta are replicile Reginei-mamã. Si toatã punerea asta în scenã mai si costã miliarde...
Dau bine în scris, acum, gîlgîielile pesimismului si deplinãtãtile deprimãrii, mai cu seamã cã „fluturasul“ de salariu, pentru multi, are singura sobrietate europeanã permisã în România: sumele trecute pe el sunt atît de mici încît par scrise în euro. Abia azi întelegem pe deplin de ce presedintele, referindu-se la presa vîndutã, a vorbit de tonomate cu euro si nu de tonomate care funtioneazã cu lei. N-are rost sã ne pingelim memoria si sã spunem cã doar cei aflati de cîtiva ani la putere sunt vinovati cã viata noastrã a devenit indescifrabilã, iar privirile copiilor nostri, nedumerite si greu de suportat. Cã doar Bãsescu, Boc si sumedenia de „gãuri“ – negre, dar unele gratioase cînd poartã tocuri! – ce graviteazã în jurul lor ne-au impus acest antrenament pentru apocalips. Trãim din reziduuri politice de douãzeci
de ani si, cu foarte rare exceptii, am fost condusi de vidanjori ideologici si nu de oameni politici. S-a tot spus cã nu avem o clasã politicã, ci doar o pãturã de oameni care, nestiind sã facã nimic altceva, s-au gîndit sã candideze.
Si totusi – ne livrãm lor destinele la alegeri, de fiecare datã, cu un soi de frenezie stupidã, frenezie care ne-a transformat, în timp, în niste profesioniti ai inutilului. Ai unei amãgiri confortabile, accesibile. Asteptând, ca prostii, o micã pastilã de normalitate. Doar lenea noastrã sinapticã, deloc întîmplãtoare, ne împiedicã sã privim la Antonescu, Ponta, Geaonã ori Fenechiu si sã deslusim, umbritã dar limpede, arhitectura Boc-ului din ei.
Bãsescu e periculos pentru cã e la putere, ceilalti sunt periculosi pentru cã pot ajunge, oricînd, la putere: ne amãgim inutil dacã nu recunoastem cã toti au semnat, în numele nostru, contractul cu dezastrul. Au, fiecare în parte, politetea gunoierului: nu-i intereseazã curãtenia noastrã, ci jegul vîrît sub covor de ceilalti „oameni politici“. De aceea, personal, doar un singur tip de stire despre actualii politicieni români mã mai intereseazã: data la care vor iesi din viata publicã. Se întîmplã, din cînd în cînd, sã mai plec din tarã. Si sper ca, mãcar peste zece ani, la granitã, sã nu mai fiu nevoit sã mã sterg pe picioare de România atunci cînd o sã vreau sã pãsesc în Europa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu