Darling Lilly (26)

Michael Connelly

Condon se gândi câteva clipe înainte de a raspunde:
— Nu. De fapt, am crezut că o să amintească de raportul despre accident pe care îl voiau, dar n-au făcut-o. Cred că au fost atât de încântaţi de ceea ce au văzut în laborator că nu le mai pasă ce s-a întâmplat cu faţa ta.
— Sper să fie aşa.
— Ai de gând să-mi spui vreodată ce s-a întâmplat cu tine?
Pierce ezită. Se simţea vinovat că îi ascundea adevărul lui Condon, dar trebuia să rămână prudent.
— Nu chiar acum, Charlie. Nu e momentul potrivit.
Asta întârzie răspunsul lui Condon, şi tăcerea îl făcu pe Pierce să simtă cât de tare era afectată relaţia lor.
— Bun, zise Condon. O să închid acum. Felicitări, Henry. A fost o zi bună.
După ce închise, Pierce scoase inelul cu chei. Pe cele de la lacăte le lăsase la spaţiul de depozitare, ascunse deasupra unui semn care indica ieşirea de la etajul al treilea. Mai verifică o dată, pentru a se asigura că nu lipsea cheia de pe Amalfi Drive. Va intra chiar dacă Nicole nu era acasă, şi o va aştepta.

Pierce se îndreptă spre Autostrada de Coastă şi apoi spre nord, către intrarea în canionul Santa Monica. Făcu la dreapta pe Channel şi parcă în dreptul primului aparat pe care îl găsi liber. Coborî din maşină şi o porni înapoi, spre plajă, privind din când în când peste umăr pentru a se convinge că nu e urmărit. Când ajunse la colţ se mai uită o dată în jur şi apoi coborî cu repeziciune scările către tunelul pietonal care ducea pe sub autostradă către plajă.
Pereţii tunelului erau acoperiţi cu grafiti, unele desene fiindu-i familiare lui Pierce, deşi trecuse mai bine de un an de când fusese ultima oară aici, împreună cu Nicole. De obicei, duminică dimineaţa îşi luau ziarul şi cafeaua şi plecau cu ele pe plajă. În ultimul an, Pierce lucrase aproape tot timpul la Proteus şi nu avusese timp de plajă.

La ieşirea din tunel, două scări urcau spre plajă. Ştia că scara mai îndepărtată conducea la o suprafaţă de nisip aflată lângă un canal de scurgere care dirija spre ocean apa de suprafaţă scursă din canion. Optă pentru ea şi ieşi la lumina soarelui, pe plaja pustie. Văzu turnul de salvamar galben unde el şi Nicole obişnuiau să-şi bea cafeaua. Voia doar să-l vadă, să-şi aducă aminte de el înainte de a urca dealul către Nicole. După o vreme, se întoarse spre gura tunelului şi coborî din nou scările.

Când se afla cam la un sfert din lungimea de şaizeci de metri a tunelului văzu un bărbat coborând pe scările din partea opusă. Din cauza luminii ce venea de deasupra desluşi doar o siluetă. Pierce se întrebă dacă nu cumva era Renner. Poate că îl urmărise şi acum îl va aresta.

Bărbatul se apropia, mişcându-se cu agilitate. Nu reuşi să-l identifice. Părea un tip solid. Pierce încetini pasul, conştient că întâlnirea era inevitabilă. Să se întoarcă şi să fugă ar fi fost o demonstraţie ridicolă de vinovăţie.

Când îi mai despărţeau şase-şapte metri, bărbatul îşi drese vocea. Pierce îi desluşi faţa şi îşi dădu seama că nu era Renner şi nici altă persoană cunoscută. Bărbatul, în jur de douăzeci şi cinci de ani, avea aerul unui surfer obosit. Era îmbrăcat într-o geacă de schi cu fermoarul desfăcut care lăsa să se vadă că nu purta cămaşă. Pieptul solid şi bronzat fără pic de păr.
— Salut, omule, cauţi un pic de… ce-ai păţit la faţă, omule?
Pierce continuă să meargă, grăbi pasul şi nu-i răspunse. Mai fusese agăţat în tunel şi altă dată. Pe Channel erau două baruri de homosexuali şi într-un fel aici era teritoriul lor.
În timp ce ieşea din curbă, Pierce verifică în oglinzile retrovizoare şi văzu că nu-l urmărea nimeni. Se simţi ceva mai relaxat deşi ştia că urma s-o înfrunte pe Nicole.

Reveni la maşină şi îşi continuă drumul.
La intersecţia din dreptul şcolii primare, o luă la stânga pe Entrada şi conduse spre Amalfi Drive. Viră la stânga pe Amalfi, pe drumul care şerpuia în serpentine. În timp ce trecea pe lângă fosta lui casă, aruncă o privire pe aleea pentru maşini şi văzu vechiul Speedster al lui Nicole în garajul deschis. Se părea că e acasă. Opri lângă curbă şi stătu o vreme pentru a-şi aduna puterile şi curajul. În faţa lui văzu un Volkswagen care se târa pe o alee şi pe care scria „Domino Pizza”. Asta îi aminti că nu mâncase. Ciugulise ceva la masa festivă, deoarece fusese mult prea agitat din cauza întâlnirii cu Goddard şi a nerăbdării de a încheia afacerea. Din păcate, mâncarea trebuia să aştepte.

Coborî din maşină, pătrunse în mica verandă de la intrare şi bătu la uşă. Era o uşă franţuzească cu un singur geam. Privirile lor se întâlniră. Nicole ezită, dar ştia că nu putea să scape prefăcându-se că nu era acasă, aşa că descuie şi deschise uşa, blocându-i însă intrarea. Purta nişte blugi decoloraţi şi un pulover subţire, albastru deschis, suficient de scurt ca să i se vadă abdomenul plat şi cercelul de aur din buric. Era desculţă.
— Henry? Ce cauţi aici?
— Trebuie să vorbesc cu tine. Pot să intru?
— Păi, aştept nişte telefoane. Poţi să…
— De la cine, de la Billy Wentz?
Nicole îl privi nedumerită.
— Cine?
— Ştii tu cine. Şi Elliot Bronson, sau Gil Franks?
Clătină din cap de parcă i-ar fi fost milă de el.
— Uite ce e, Henry, dacă asta e vreo scenă de gelozie, poţi să mă scuteşti. Nu cunosc niciun Billy Wentz şi nu încerc să mă angajez la niciun Elliot Bronson sau Gil Franks. Am semnat o clauză de noncompetitivitate, îţi aminteşti?
Pierce se simţi descumpănit. Nicole îi respinsese primul atac atât de calm şi de natural încât Pierce începu să se simtă nesigur. Toate eforturile lui de a găsi o explicaţie deveneau brusc inutile.
— Uite ce e, pot sau nu să intru? Nu vreau să discutăm aici, afară.
Nicole ezită din nou, dar apoi făcu un pas înapoi pentru a-l lăsa să intre. Se opri în camera de zi, spaţioasă şi întunecoasă, cu parchet din lemn de cireş şi tavanul înalt de cinci metri. Acolo unde fusese vechea lui canapea – singura piesă de mobilier pe care o luase – locul rămăsese gol. În rest totul era neschimbat. Biblioteca înaltă până în tavan, cu rafturi pline de cărţile ei, acoperea un perete întreg. Nicole citea enorm. Unul dintre lucrurile care îi plăcuseră cel mai mult la ea era faptul că prefera să petreacă o seară pe canapea citind o carte şi mâncând sandviciuri cu unt şi gem, decât să iasă în oraş la un film sau un restaurant chinezesc.

El profitase de acest obicei pentru a petrece o oră în plus în laborator. Sau mai multe.
— Te simţi bine? întrebă ea, încercând să fie prietenoasă.
— Sunt bine.
— Cum a mers azi, cu Maurice Goddard?
— A mers bine. De unde ai ştiut de întâlnire?
Nicole îl privi uimită.
— Am lucrat acolo până vineri şi prezentarea era deja planificată. Îţi aminteşti?
Avea dreptate.
— Am uitat, spuse Pierce.
— Vi se alătură?
— Aşa se pare.
Nicole stăteam mijlocul camerei de zi, înfruntându-l. Rafturile cu cărţi se ridicau ca o fortăreaţă în spatele ei, făcând-o să pară mai mică. Cărţile însemnau o condamnare tăcută împotriva lui, fiecare reprezentând o seară în care el nu se întorsese acasă. Cărţile îl intimidau, dar se străduia să-şi păstreze mânia pentru confruntarea ce avea să aibă loc.
— Bine, Henry. Eşti aici. Sunt aici. Care-i problema?
El dădu din cap aprobator. Acum era momentul, dar nu avea niciun plan, trebuia să improvizeze.
— Ei bine, de fapt n-are importanţă, dar vreau să ştiu adevărul ca să pot trăi împăcat cu mine însumi. Spune-mi, Nicki, te-a forţat cineva, te-au presat, te-au ameninţat? Sau m-ai vândut din proprie iniţiativă?
Nicole îl privi cu gura căscată. Pierce trăise trei ani cu ea şi credea că-i cunoaşte toate expresiile feţei. Nu era şocul că a fost descoperită.
— Henry, despre ce vorbeşti?
Era prea târziu. Trebuia să continue.
— Ştii prea bine despre ce vorbesc. Tu ai pus asta la cale. Şi vreau să ştiu de ce şi pentru cine. Pentru Bronson? Pentru Midas? Pentru cine? Ştiai că o s-o omoare, Nicole? Să nu-mi spui că nu ştiai.
Ochii ei începură să capete inflexiunile violete despre care ştia că erau semnul mâniei. Sau al lacrimilor. Sau al amândurora.
— N-am nici cea mai vagă idee despre ce vorbeşti. Să pun la cale ce? Să omoare pe cine?
— Hai, Nicole. Ei sunt aici? Hei, se ascunde vreun Elliot prin casă? Când îmi fac şi mie o prezentare? Când facem târgul? Îmi vreau viaţa înapoi şi dau Proteus.
— Henry, cred că ai păţit ceva. Când te-au atârnat peste balcon şi ai dat cu capul în zid. Cred că…
— Rahat! Numai tu ştiai povestea lui Isabelle. Erai singurul om căruia-i spusesem vreodată. Te-ai folosit de poveste ca să faci ce-ai făcut. De ce, Nicole? Pentru bani? Sau doar ca să te răzbuni pe mine pentru că am stricat lucrurile?
Nicole începu să tremure. Poate că o prinsese. Îşi ridică mâinile şi începu să se retragă cu spatele către coridor.
— Ieşi afară, Henry. Eşti nebun. Dacă nu loviturile primite sunt de vină, atunci e vorba de prea multe ore petrecute în laborator. Până la urmă te-au epuizat. Mai bine te-ai controla la un psihiatru.
— Nu pui mâna pe el, spuse Pierce calm. N-o să pui mâna pe Proteus. O să fie înregistrat înainte ca tu să te trezeşti mâine. Înţelegi?
— Nu, Henry, nu înţeleg.
— Ceea ce vreau să ştiu e cine a omorât-o. Tu, sau l-ai pus pe Wentz s-o facă? El s-a ocupat de toate treburile murdare, nu-i aşa?
Nicole aproape că ţipă la el.
— Ce? Ce zici? Pe cine să omor? Îţi dai seama ce spui?
Henry făcu o pauză, sperând ca ea să se calmeze. Lucrurile nu mergeau aşa cum sperase. Avea nevoie de o recunoaştere din partea ei şi în loc de asta, începuse să plângă.
— Te-am iubit, Nicole. Nu ştiu ce e în neregulă cu mine fiindcă la dracu’, încă te iubesc.
Ea îşi recăpătă cumpătul, îşi şterse lacrimile şi încrucişa braţele la piept.
— Te rog să-mi faci o favoare, Henry, spuse ea încet.
— Nu ţi-am făcut destule? Ce mai vrei? 
Nicole îl împinse către scaun şi ea se duse în spatele celui în care stătea de obicei.
— Așează-te, fă-mi favoarea asta şi spune-mi ce s-a întâmplat. Spune-mi de parcă n-aş şti nimic despre asta. Ştiu că nu mă crezi, dar vreau să-mi spui ca şi cum m-ai crede. Încearcă să-mi povesteşti totul. Poţi să spui orice vrei despre mine în poveste, dar nu omite nimic. Bine, Henry?
Pierce se aşeză fără s-o piardă o clipă din ochi. Când ea se apropie şi luă loc în faţa lui, începu să depene povestea.
— S-ar putea spune că totul a început în urmă cu douăzeci de ani, în noaptea în care mi-am găsit sora în Hollywood şi nu i-am spus nimic tatălui meu vitreg despre asta.


O oră mai târziu, Pierce stătea în dormitor. Nimic nu era schimbat, până şi teancul de cărţi de lângă partea ei de pat se afla tot acolo. Se apropie şi se uită la cartea deschisă aflată pe perna pe care dormea el. Se numea Iguana Love, şi se întrebă despre ce era vorba.
Nicole veni în spatele lui şi-i atinse uşor umerii cu degetele.
El se întoarse şi ea îi luă faţa în mâini studiindu-i cicatricele care îi brăzdau nasul.
— Îmi pare rău, iubitule, spuse ea.
— Îmi pare rău pentru ce ţi-am spus, pentru că m-am îndoit de tine. Îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat anul ăsta. Am crezut că te pot păstra şi pot continua să muncesc…
Nicole îi înconjură gâtul cu braţele şi îl sărută. El o întoarse şi o împinse încet aşezând-o pe marginea patului. Apoi se lăsă în genunchi pe podea şi se strecură între genunchii ei. Se sărutară din nou, de data asta mai lung şi mai apăsat. Lui Pierce i se părea că trecuse un secol de când simţise ultima oară gustul buzelor ei. Apoi începură să se dezbrace cu gesturi febrile. Nicole făcu o grimasă la vederea vânătăilor de pe piept. Apoi se aplecă şi le sărută. Pierce o îmbrăţişă cu patimă. Abia acum îşi dădea seama cât de dor îi fusese de ea, cât de mult îi lipsise ea, nu doar trupul ei.

Îşi ascunse faţa între sânii ei şi apoi începu s-o sărute, coborând tot mai jos. Nicole închise ochii şi îşi acoperi gura cu dosul palmei, lăsându-se pradă plăcerii. Pierce o întinse pe pat, dornic să o posede. Brusc, Nicole se desprinse din îmbrăţişare.
— Ce s-a întâmplat? o întrebă el mirat.
Ea suspină.
— Haide, spune-mi.
— Nu pot.
— Ce nu poţi?
— Henry, îmi pare rău, dar nu pot face asta.
Nicole îşi puse palmele pe pieptul lui şi începu să-l împingă. El opuse rezistenţă.
— Dă-te jos de pe mine, te rog.
— Glumeşti, nu-i aşa?
— Nu. Dă-te jos!
Pierce se rostogoli pe o parte, lângă ea. Nicole se ridică imediat, cu spatele la el, încrucişă braţele şi se aplecă înainte, de parcă s-ar fi legănat. Pierce o atinse uşor pe gât şi apoi îşi plimbă degetul pe spinarea ei.
— Ce e, Nicki? Ce s-a întâmplat?
— Am crezut că va fi bine. Că era ceva de care aveam nevoie. Dar nu e aşa. Nu putem face asta, Henry. Nu ar fi bine. Nu mai suntem împreună şi dacă facem asta… nu ştiu. Pur şi simplu nu pot. Îmi pare rău.
Pierce zâmbi, întinse mâna şi îi atinse tatuajul de pe şoldul drept. Era destul de mic ca să treacă neobservat. Îl descoperise în prima noapte când făcuseră dragoste. Îl intrigase şi îl excitase la fel ca şi cercelul din buric. Ea îi spunea Kanji. Se numea fu, pictograma chinezească pentru „fericire. Îi spusese că îi aducea aminte de faptul că fericirea vine din interior, nu din lucrurile materiale.
Nicole se întoarse şi îl privi.
— De ce zâmbeşti? Am crezut că o să te superi şi orice alt bărbat s-ar fi supărat.
El ridică din umeri.
— Nu ştiu. Cred că înţeleg.
Apoi Nicole îşi dădu seama. Se ridică de pe pat şi se întoarse spre el ascunzându-şi goliciunea cu o pernă.
— Ce?
— Ticălosule.
— Ce vrei să spui?
— A fost un test, aşa-i? Un fel de test pervers. Ştiai că dacă accept să mă culc cu tine, atunci tot ce ţi-am spus jos erau minciuni.
— Nicki, nu cred…
— Ieşi afară.
— Nicole…
Jenat de ceea ce făcuse, Pierce se ridică şi începu să se îmbrace.
— Pot să spun ceva?
— Nu. Nu vreau să te aud.
Nicole se întoarse şi porni spre baie, legănându-şi şoldurile goale fără să-i pese de el.
— Îmi pare rău, Nicole. Am crezut că…
Nicole trânti uşa de la baie în urma ei.
— Pleacă, strigă ea dinăuntru.
Apoi Pierce auzi duşul pornind şi ştiu că ea se spăla de atingerea lui. Coborî scările şi se aşeză pe ultima treaptă pentru a se încălţa, întrebându-se cum reuşise să greşească în privinţa ei.
Înainte de a pleca se duse în camera de zi şi se opri în faţa bibliotecii ei. Rafturile erau pline. Numai cărţi legate. Un altar dedicat cunoaşterii, experienţei şi aventurii.

Unul dintre rafturi era dedicat în întregime cărţilor despre tatuaje şi design grafic. Se apropie şi trecu cu degetul peste cotoarele cărţilor până când o găsi pe cea pe care o căuta. Era o carte despre pictogramele chinezeşti, cea din care îşi alesese ea tatuajul. Dădu paginile până găsi pictograma ju şi citi ce scria sub ea. Era un citat din Confucius.

„Mâncând doar orez mucegăit, bând doar apă şi având drept pernă doar braţul, sunt fericit.”

Ar fi trebuit să-şi dea seama că nu despre Nicole era vorba. Judecase greşit şi ajunsese să se îndoiască de singurul lucru pe care îl ştia sigur.
Dădu paginile cărţii până ajunse la shu, simbolul pentru iertare.
— „Iertarea porneşte din inimă”, citi el cu voce tare.
Duse cartea pe măsuţa de cafea şi o lăsă deschisă la pagina pe care era desenată ideograma shu. Nicole avea să o găsească. Pierce ieşi şi se duse la maşină. Stătu o vreme la volan gândindu-se la ceea ce făcuse. Ştia că primise ceea ce merita.
Băgă cheia în contact şi porni motorul. Îi veni în minte imaginea maşinii de livrat pizza pe care o văzuse mai devreme. O amintire a faptului că îi era foame. În acel moment atomii se combinară pentru a da naştere unui element nou. Îi veni o idee, una bună. Opri motorul şi coborî din maşină!
Nicole fie nu ieşise din duş; fie nu voia să răspundă. Cum mai avea încă cheia, descuie. Uşa, traversă holul şi pătrunse în bucătărie.
— Nicole, strigă el. Sunt tot eu. Vreau să dau un telefon.
Nu răspunse nimeni şi i se păru că aude sunetul apei. Era încă la duş.
De la telefonul din bucătărie sună Informaţiile din Venice şi ceru numărul de la Domino Pizza. Erau două sedii şi Pierce notă ambele numere, pe un carneţel aflat lângă telefon. Apoi sună la primul număr şi în timp ce aştepta deschise dulapul de deasupra telefonului şi scoase afară volumul Pagini Aurii. Ştia că dacă nu mergea cu Domino Pizza va fi nevoit să sune la fiecare serviciu de livrare de pizza din Venice pentru a-şi pune în practică ideea.
— Domino Pizza, cu ce vă pot fi de folos?
— Vreau să comand o pizza.
— Numărul dumneavoastră de telefon?
Pierce dădu numărul de celular al lui Lucy LaPorte. Auzi cum era tastat la computer. Aşteptă, şi apoi bărbatul de la celălalt capăt al firului spuse:
— Care este adresa dumneavoastră?
— Vreţi să spuneţi că nu sunt înregistrat?
— Nu, domnule!
— Mă scuzaţi, n-am sunat unde trebuia.
Închise, sună la al doilea sediu Domino şi procedă după aceeaşi schemă. Îi răspunse o femeie.
— Breeze, nouă zero nouă?
— Poftiţi?
— Adresa dumneavoastră e Breeze, nouă zero nouă? Pe numele Lucy LaPorte?
— Îhm, mda, asta e.
Notă adresa, simţind cum îi creşte nivelul adrenalinei în sânge.
— Ce aţi dori?
— Îhm, în computerul dumneavoastră scrie ce am comandat ultima dată?
— Normală, cu roşii, piper şi ciuperci.
— E bună. Acelaşi lucru.
— Ceva de băut? Pâine cu usturoi?
— Nu, doar pizza.
— În regulă, treizeci de minute.
Femeia închise fără să salute sau să-i dea lui şansa să o facă. Pierce puse receptorul în furcă şi se întoarse. 



va urma