MIRCEA CĂRTĂRESCU
Venirea părinţilor mei, cu o zi înainte să ies din spital, într-o dimineaţă lăptoasă care deja anunţa schimbarea anotimpului, a fost singurul eveniment adevărat al acelor zile în care nu putusem să vorbesc şi să mă joc cu nimeni. Au apărut deodată-n salon, în balonzaide, la braţ, tineri şi bruneţi, înalţi aproape pînă la tavan, şi s-au lăsat asupra mea cu o dragoste înfricoşătoare. În cîteva minute eram înconjurat de jucării noi şi mirosind puternic a vopsea: cuburi de carton cu imagini din basme, tot mai mici, intrînd unele-n altele, alte cuburi de lemn din care alcătuiai tablouri pătrate: curcanul, purcelul, vaca, şi din care puteai face castele, şi mai ales un căluţ de cîrpă albă, cu ochi de sticlă şi cu o şa roşie lăcuită. Atît de dragă mi-a fost jucăria asta, încît pe la paisprezece ani încă o mai aveam, pe undeva prin servantă, sub forma unui fel de vierme diform, aproape cafeniu de murdărie, scris peste tot cu pixul, fără ochi şi cu tăieturi prin care se vedea rugozitatea fragilă a talaşului. Mama şi tata n-au stat mult. După ce mi-au promis că a doua zi mă iau acasă, "într-o casă nouă, mai mare, o să vezi", au ieşit la fel de străini, de schimbaţi. Mi-am dat seama atunci că plecarea din spital mi-era complet indiferentă: aş fi putut rămîne toată viaţa acolo, privind cum pereţii se-ntunecă şi se luminează de soare, cufundîndu-mă-n cîmpul steieoscopic de irişi sau ascultînd distrat inflexiunile demente ale tichitanei. Şi întotdeauna, oricînd, m-am lăsat mai tîrziu în voia lumilor punctuale, sferice, lumile-perlă pe care le-am tot înşirat, ca nişte vertebre, pe firul măduvei mele spinale, şi-am rămas acolo, metamorfozat, adaptat texturii aerului de acolo, sclipirii norilor de acolo, pînă cînd ceva din exterior a grăbit avortarea mea din acele pîntece succesive, cu alte constelaţii pla-centare şi alte ape amniotice, alte raiuri şi alţi zei... Părinţii mei o dată plecaţi, am rămas în fund, pe covor, înălţînd pentru căluţ turnuri şi piramide din cuburi. După un timp însă, întors de la pipi, am găsit turnul meu, înalt cît mine, pe care-l echilibrasem cu atîta trudă, dărîmat şi împrăştiat, iar şaua de lac purpuriu smulsă de pe trupul plin al căluţului. Abia atunci am început să plîng disperat, cum ar fi trebuit s-o fac la plecarea părinţilor. Cînd a venit sora, mironosiţele erau în paturile lor, jucîndu-se cu păpuşile.
A doua zi mi-au fost aduse hăinuţele, iar pijamaua, mototolită, mirosind a acru a rămas lăţită pe podea, ca un preparat anatomic pe o lamelă. Sora m-a luat de mînă, sub privirile ostile ale Cariei şi Bambinei, care n-au vrut să-şi ia la revedere, cum le ceruse marea femeie blondă, şi am străbătut iarăşi, împreună, sinuozităţile coridoarelor şi scărilor îngheţate pîn-am ajuns în săliţa cu mulajul de ghips al omului jupuit. Părinţii mei au intrat iarăşi în camera alăturată, ca să stea poate de vorbă cu vreun doctor nevăzut, aşa că am rămas singur în aerul oliv, ascultînd cum sună paşii mei pe dalele pătrate ale podelei. M-am apropiat, ca acum o săptămînă, de statuia fără braţe şi fără picioare, jumătate om cu pielea de vopsea gălbuie, cu părul ca o cască neagră şi bănuţul sfîrcului cafeniu, şi jumătate monstru de coşmar, colcăială de fibre musculare roşii ca sîngele, vene noduroase, albăstrii şi capete de oase asemenea fildeşului. Printr-un volet practicat în cutia craniană, deasupra scheletului feţei, i se vedea creierul. Niciodată un martir nu suferise atît, nu fusese atît de sălbatic şi ştiinţific supus torturii. Pe fiecare organ detaşabil, prins în cuişoare de celelalte, fuseseră scrise, cu o caligrafie învechită, mici cifre, înşirate şi pe o tăbliţă prinsă de postament şi însoţite de explicaţii savante, care pentru mine nu erau decît nişte ornamente ghimpoase. Am încremenit în faţa tragicei sculpturi, cu privirea pierdută în ochiul ei sferic, susţinut de muşchii orbiculari ca de nişte mînuţe care-ar înălţa o ofrandă. Ochiul albăstrui, de porţelan, avea irisul de sticlă căpruie, în care sclipea o ţandăra de lumină. Cu capul mult dat pe spate, căci nu-i veneam jupuitului de viu decît pîn-la buric, contemplam racursiul sinistru tot aşa cum privisem cîmpul de flori de culoarea cernelii, pînă la un fel de auto-hipnoză, la uitare de sine, la stingere treptată a fiinţei din jurul statuii, devenită brusc pregnantă şi luminoasă, cu contururile irizate de dungi şovăitoare de aur. Şi-atunci, abia atunci, mi-am dat seama că omul urla. Răguşit, neîncetat, în glissandouri sălbatice, expectorînd bucăţi de laringe, fîşii însîngerate din mucoasa traheii. Urla ca o hienă, ca un cîine vagabond omorît cu lovituri de bîtă, ca un fiert de viu în ulei, ca o femeie care ar naşte un liliac. Trupul îi era cuprins de convulsii de necrezut, cioturile însîngerate le întindea către tavanul sălii, mînjit de stropii care ţîş-neau din artere. Am început să ţip de groază, o dată cu el, ţipam împreună, ne zvîrcoleam împreună, în micul meu craniu cu oasele moi urletul se colora într-un galben orbitor, apocaliptic, pulsatil, de neîndurat. Urlam cu mîinile la urechi şi toată fiinţa mea, prin tunelul strimt al gîtului şi cavităţii bucale, trecea în urlet, îmbrăca un corp de urlet cu o anatomie de urlet, aşa încît nu mai urlam eu, ci urletul mă urla pe mine, eu eram cel ce se strecurase printre coardele vocale ale urletului meu, rănindu-se-n glotă şi epiglotă, prelingîndu-i-se pe limbă, subţiindu-se ca să poată trece printre buzele lui de urlet.
Aşa m-au găsit părinţii, ghemuit pe dalele pătrate, la picioarele mulajului de ghips şi ţipînd din toate puterile. Am continuat să strig, congestionat şi cu lacrimile udîndu-mi faţa şi gîtul, pînă cînd am ieşit pe poarta spitalului, printre frunze îngălbenite şi funigei. Am aşteptat mult tramvaiul într-o staţie singuratică. Suspinam încă şi genele nu mi se uscaseră de tot cînd l-am văzut venind, roşu, cîătinîndu-se pe şine, ca un gîndac obosit.
Poate că în miezul miezului acestei cărţi nu se află altceva decît un urlet galben, orbitor, apocaliptic... Azi-noapte, secat de orice puteri, am adormit între cearceafurile fleşcăite şi am zăcut ca un hoit îngheţat pe un cîmp, într-o lipsă de fiinţă faţă de care moartea e o forfotă aiuritoare, pînă cînd am avut iarăşi, după trei sau patru ani, starea mea nocturnă de "revelaţie" (de fapt, n-am găsit niciodată un nume potrivit pentru ea, iar cel pe care-l folosesc aici mi se pare convenabil doar întrucît e slab, nemarcat, căci, de altfel, în nebunia fără limite a visului meu "esenţial" ― dar aici mai ales cuvîntul "meu" ar trebui pus între ghilimele ― nu mi se revelează nimic, decît, poate, însăşi revelaţia: mi se revelează faptul că în această lume opacă, densă, omorîtoare ca o pernă pe care cineva ţi-ar apăsa-o peste faţă ca să te sufoce, pe cînd stă cu genunchii pe pieptul tău şi-ţi stăpîneşte nemilos zvîrcolirile, revelaţia e posibilă. Ca un por accidental în fildeşul tare care-ţi înconjoară cisterna interioară de lumină vie, un por întortocheat ca o galerie de cari, se poate deschide deodată privirii tale un tunel luminat de focul nemuritor dinăuntru, pe cînd te roteşti neliniştit, în vise şi viziuni, dînd roată şi roată Enigmei. Dar ce poţi cuprinde din ea dacă, alunecînd prin tunel cu o viteză teribilă, îţi simţi ochii carbonizaţi şi urechile zgîrcite în flacără, limba lichefiată şi clocotitoare, pielea scorţoşată ca pielea arborilor, mucoasa nazală digerată de arşiţă? în vălătucul de foi de cenuşă, în trandafirul carbonic, ce mai rămîne din tine la întîlnirea cu tine cel viu, ca să poţi avea revelaţia, ca să poată urma contopirea? E miezul trandafirului morţii noastre, fiindcă acolo-n centrul corpului nostru carbonizat, între petalele de scrum ale ficatului şi creierului şi bojocilor noştri, înfăşurate strîns, ca un boboc abominabil, acolo-ntre granulele scuturate ale măselelor noastre, între beţele de chibrit arse pînă la alb ale oaselor noastre, se mai află ceva, şi-n acel ceva este totul. Cînd tunelul intră în linie dreaptă şi gura cuptorului îl linge cu vîlvătăi, topind pereţii sticloşi, cînd te repezi cu o viteză fantastică direct spre orbirea de dincolo de orbire, spre surzenia faţă de care surzenia e un zbieret de abator, cînd protuberante de foc care ard focul ca pe vreascuri uscate izbesc trandafirul negru, foile lui (rinichi şi vertebre, amintiri şi dorinţe, teoreme şi zei) se desprind şi iau foc înc-o dată, rostogolindu-se înapoi, iar în miezul miezului miezului cupei de trandafir apare sfera de cuarţ, indestructibilă, ce poate pătrunde-n arhitectura văpăilor, în ierarhiile pustiirii. În centrul cisternei de foc, reflectând focul, ea devine atunci însuşi generatorul puterii vii, şi aşa a fost de la-nceputuri, căci nu poţi trăi nicicînd o enigmă dacă nu ai construit-o tu însuţi).
E acel "vis" pe care-am încercat să-l descriu în atîtea pagini şi pe care l-am avut prima dată la vîrsta de şaisprezece ani, imediat sau aproape imediat ce am ieşit din spitalul Colentina. De atunci el s-a reluat, în diverse variante, cu detalii adăugate şi cu elemente lipsă, de, poate, douăzeci de ori în aceşti paisprezece ani. La început înspăimîntător de des, cam o dată pe lună (e perioada cînd căutam febril prin tratate de neurologie ca să-mi pun singur diagnosticul); cu timpul, intervalele s-au lungit şi totul a părut că merge spre "vindecare". Visul de azi-noapte, urmare, poate, a paginilor scrise ieri (căci, pe cînd descriam în detaliu viziunea mulajului de ipsos urlînd şi împroşcînd sînge, simţisem ceva foarte aproape de nebunie) a respectat schema tuturor celor precedente şi n-a fost cu nimic mai puţin răvăşitor, deşi au trecut vreo doi ani de la ultimul dinaintea lui. De obicei, în preajma erupţiei visului revelator ― dar ce văl e dat deoparte? dimpotrivă, parcă vălurile se suprapun, se îndesesc, se înghioacă, pînă ce grosimea lor în jurul oului fragil al duramaterului tău, turban celest cu diamantul lui Shiva în frunte, devine enormă, umple întregul cosmos (finit, dar fără limite, în care timpul imaginar însoţeşte spaţiul pe toate direcţiile lui) cu o vatelină impenetrabilă ― activitatea onirică îmi creştea considerabil, ca şi stările de estompare a eului din timpul veghei. O forfotă de monştri mi se ivea sub pleoape de cum mă ghemuiam în pat şi-nchideam ochii. Cranii putrezite, feţe indescriptibile, şoapte teribile în urechi mă chinuiau pînă dimineaţa, cînd, de-atîtea ori, mă trezeam complet paralizat şi nu puteam face nici cea mai mică mişcare timp de minute-ntregi, deşi mintea mea încerca disperat să comande ferm, să aibă credinţă, să nu se-ndoiască. Parcă ordonam muntelui să se azvîrle în mare.
Şi venea noaptea în care, după ce, în fine, puteam adormi, mi se părea că mă trezesc şi mă ridicam în capul oaselor, încă înfăşurat ca o mumie-n cearceafuri. Nu-mi trezea nici o suspiciune faptul că mă vedeam de sus, din preajma plafonului, ca şi cînd două entităţi gemene din conştiinţa mea s-ar fi dezbrăţişat şi s-ar fi depărtat la cîţiva metri distanţă, una dintre ele traversînd (prin ce osmoză? prin ce efect-tunel?) pielea metafizică din jurul encefalului meu, ce desparte înăuntrul de înafară. Odaia era scăldată-ntr-o lumină oliv, uşor rotitoare. Deşi toate lucrurile erau la locul lor (iată, pe masă rămăsese deschis caietul de engleză, cum îl lăsasem în seara precedentă, iar pantalonii, aşezaţi de seara pe spătarul scaunului, erau în visul meu căzuţi pe covor, aşa cum aveam să-i găsesc în realitate a doua zi), plutea în cameră un abur lunatic, de parcă m-aş fi trezit rău, sau aş fi făcut-o într-o lume identică în detalii cu a noastră, dar reconstruită, prea fidel, prea nuanţat, pe o planetă străină, pentru scopuri incomprehensibile. Şi deodată începeam să percep sunetul. Mi se părea că el existase dintotdeauna, dar că evoluase timp de milenii mult sub pragul percepţiei mele, se tot amplificase, pornind de la o linişte aproape absolută, îmi căutase urechile (sau poate zona din lobii temporali aflată la interfaţa dintre vibraţie şi senzaţii) ca o săgeată care-şi caută ţinta, şi în sfîrşit, amplificîn-du-se de bilioane de ori de la punctul de pornire, se furişase prin marea poartă auditivă a minţii. Zgomotul, la-nceput mic şi inofensiv ca zbîrnîitul unei musculiţe, aproape inaudibil, oscila asemenea unei sirene, dar cu o frecvenţă numai a lui şi cu un anume glissando care-i dădea o catifelare aproape tactilă, ca şi cînd ai freca uşor între degete petalele uşor fibroase ale unei petunii.
În doar cîteva secunde, zgomotul căpăta trup şi devenea galben. Se-nşuruba ca un tirbuşon în craniul meu, tot mai puternic, osci-lînd sus-jos, sus-jos tot mai rapid, urcînd asimptotic de la "audibil" la "tare", depăşind pragul acceptabilului, apoi al tolerabilului, pînă ce se transforma într-un urlet de aur. Simţeam că amplificarea nu va avea sfîrşit, şi o isterie distrugătoare, o teroare sincronizată cu creşterea nebunească a sunetului mă cuprindeau, puneau stăpînire pe mine, mi se substituiau, cu toate încercările mele de a-mi păstra identitatea. Sunetul depăşise urechea, poate o dizolvase şi devenea flacără, cînd a doua parte a visului se declanşa. Eram brusc înşfăcat de picioare de nişte mîini invizibile şi tîrît cu brutalitate jos din pat, cu tot cu cearceafuri, ca să fiu izbit de mobilele de pe peretele opus. În alte vise tîrîrea asta nu se oprea aici. Eram cărat, cu o viteză din ce în ce mai mare, prin camere stranii, pe drumuri acoperite de arbori ca nişte tunele, pînă cînd viteza devenea infinită, o dată cu limbile de flăcări ale fostului zgomot, şi care acum îmi arseseră corpul, îmi spărseseră ţeasta-n ţăndări şi se lăţeau triumfător în tot spaţiul, în toate vremurile, în întreaga fiinţă, pînâ ce însăşi fiinţa era carbonizată şi focul clocotitor i se substituia, îndesindu-se, aţîţîndu-se, concentrîridu-se, amplificîndu-se în nesfîrşire. Urlet de foc, coborînd şi urcînd de miliarde de ori pe secundă, urlet al meu şi al Dumnezeirii, teroare a mea şi triumf, groază dincolo de groază, fericire depăşind de miliarde de ori fericirea...
Mă regăseam în patul meu şi mi se părea că mă trezisem. Verzuiul odăii rotea aceeaşi lumină lunatică, sucită în sine. Parcă nişte lacrimi mi se uscaseră pe obraji. Mă ridicam şi mergeam s-o caut pe mama. Părea a se-ngîna ziua cu noaptea. Înaintam pe holurile şi prin odăile casei noastre, încă pierdute-n crepuscul. Uşile mi se deschideau singure înainte, lăsîndu-mă să-naintez, încet şi egal, prin cele trei camere. Cînd uşa sufrageriei se deschidea, vedeam pe fereastră soarele zorilor, mic şi roşu, fără strălucire, ridicîndu-se deasupra morii Dîmboviţa. Pe sofaua răvăşită dormeau părinţii mei, mama cu tot capul vîrît sub cearceaf, ghemuită, aşa-ncît părea ciudat de mică, iar tata pe spate, cu nasturii descheiaţi la pijamaua şifonată şi cu un fes pe cap, făcut dintr-un ciorap de damă înnodat, ca să-i ţină părul lipit pe spate. Mă apropiam şi-o priveam pe mama cu o ciudată intensitate. Aproape imediat mă trezeam într-adevăr, şi, ca azi-noapte, rămîneam o vreme într-o stare de confuzie desăvîr-şită. Făceam apoi cîteva mici gesturi absurde. Mergeam la baie şi, după ce mă priveam o vreme-n oglindă, fără nici un gînd, începeam să-mi tai unghiile de la o mînă. Sau înşurubam şi desşuru-bam de cîteva ori capacul sticlei de spirt.Toată pielea capului îmi frigea de parcă o reţea de metal incandescent mi-ar fi acoperit-o. Reveneam automat în patul meu, unde readormeam imediat şi vegetam cîteva ore fără vise, pînă se făcea dimineaţă.
Într-una dintre rătăcirile mele, în vis, prin încăperile crepusculare, pătrunzînd în sufragerie, am fost surprins de lipsa mamei din aşternutul de pe sofa. Era doar tata, cu faţa la perete, doar în maieu şi respirînd egal. Frustrarea şi neliniştea m-au trezit imediat. Cînd s-a făcut dimineaţă şi mama s-a-ntors de la lapte, mi-a spus, neagră de supărare, că "taică-tu ăsta" iar se luase după colegii lui de la ziar şi mers' sera la bar ca să-l sărbătorească pe nu-ştiu cine. Mama-şi făcuse atit sînge rău pentru cheltuială, că se culcase în camera mică, lăsîndu-l în acea noapte pe tata să doarmă singur... Visul, deci, cuprinsese un soi de bizară clarviziune, de parcă, într-un fel, bîntuisem în realitate, chiar dacă afară din corp, prin camerele întunecate.
Totul a-nceput în toamna tîrzie a lui 1973, cînd am fost prins de o ploaie rea şi îngheţată, pe cînd mă-ntorceam de la orele de atelier. Într-un minut, uniforma mi se făcuse fleaşcă şi apa îmi şiroia prin păr, intrîndu-mi pe sub guler, zigzagînd pe pielea goală a spinării şi lăţindu-se deasupra curelei. Pe linia lui 5 peisajul era oricum dezolant, dar sub ploaia mocănească toate casele păreau, ca şi cerul, din lut şi din smoală. Frunzele se lipeau, moarte, de ziduri şi de parbrizul tramvaielor, putrezeau prin bălţi, se opreau pe umerii cocîrjaţi ai vreunei babe nebune care, depărtînd picioarele, urina-n ploaie sprijinită de-un gard. Ajuns acasă, am făcut o baie fierbinte în care-am zăcut, cu capul în apă pînă peste urechi, ascul-tînd zgomotele curios de clare venite de la vecini ― glasuri, lătrături, huruitul unei maşini de spălat ― pînă cînd aproape că mi s-a făcut rău de căldură. Toată seara, apoi, am recitat cu emfază, în faţa oglinzii, din poeţii pe care-i descopeream, unii după alţii, ultimul părîndu-mi-se întotdeauna cel mai mare, cel atins de geniu, singurul. Patetismul declamărilor mele ― cu voce joasă, totuşi, căci mi-era teamă de ironiile părinţilor, deşi ei, de cele mai multe ori, stăteau ca morţii în aura albastră a televizorului, în sufragerie ― întrecea orice măsură. Aşezat pe marginea patului, cu cartea-n mînă, şuieram, gunguream şi lătram versurile, contorsionîndu-mi muşchii feţei ca intrat în transă pînă începeau să mă doară şi, ca sfincterul peribucal al trompetiştilor, îmi amorţeau pentru o vreme. Fiecare vers trebuia trăit cu o intensitate absolută, căci fiecare aducea o dumirire, o luminare interioară în viaţa mea jalnică, în camera mea cu becuri chioare şi mobilă învechită. Cînd le recitam, privin-du-mă-n ochi în oglindă şi făcînd grimase "disperate", "profetice", "pure", "pasionate", parcă şi chimismul interior mi se modifica: părul mi se zbîrlea, nu doar pe cap şi pe braţe, ci pînă şi cel de pe pulpe, ochii mi se lărgeau, acneea care-mi acoperea fruntea se aprindea pe pielea palidă... Transpiram, muiam pijamaua mea mereu ruptă la nasturi. Nu mai puteam să rămîn locului, ci, cuprins de exaltare, mergeam la fereastră ca să recit panoramei bucuicJtene peste care cădea, ţîrîit, ploaia:
Fată ca şopîrlele,
Scoală-te de pe lespezi,
Du-te unde curg gîrlele
Viaţa să-ţi lepezi.
Vizavi, cîinele lui Nenea Căţelu stătea ghemuit, ca o cîrpă neagră, în ploaie, iar crucificaţii de pe stîlpii de neon dintre şinele tramvaielor, fiecare cu cununa lui de spini pe cap, ridicau spre cer feţele însîngerate, ca să lipăie ploaia de noiembrie. Pe şine circulau aproape numai vagoane de serviciu, avînd pe platforma dinapoi un fel de spînzurători galbene, de metal, cu scripete. Mă aşezam pe capacul lăzii de la studio şi-mi propteam tălpile goale pe demenţii fierbinţi ai caloriferului, căruia deja i se dăduse drumul "de probă". Stăteam aşa pînă se făcea complet întuneric şi oraşul, ca într-o ilustraţie din vechi cărţi pentru copii, se estompa delicat sub norii de argint şi sub lună. Doar reclamele de neon, aprinzîndu-se şi stingînduse-n depărtare, ca nişte fosforescenţi peşti abisali, contraziceau înserarea cu literele lor indistincte verzi, azurii, purpurii. Ca în copilărie, cînd se stingea o reclamă închideam ochii, număram pînă la şapte sau pînă la unsprezece şi, cînd îi redeschideam, vedeam iarăşi reclama aprinsă. Puteam astfel s-o ţin aprinsă la nesfîrşit, sărind peste golurile-mbeznate, căci spaţiul întunecat care rămînea după stingerea dreptunghiului sau cercului de lumină din vîrful blocurilor turn din centru devenea deodată mult mai negru decît restul panoramei nocturne. Nu mai apnndeam lumina în cameră, şi rămîneam aşa, pînă spre două noaptea, privind întunericul prin geamul albastru scînteietor şi simţindu-mă un animal de peşteră, cu carnea transparentă şi fără ochi, pipăind pereţii cu mănunchiuri subţiri de organe tactile.
va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu