CORĂBIILE TIMPULUI (27)

STEPHEN BAXTER

Cronomobilul

Kurt Gödel stătea la fereastra biroului său cu draperia trasă, ţinându-şi braţele încrucişate.
— Bine măcar că gazul n-a sosit încă, spuse el, fără vreo introducere. Ştiţi, cândva am fost martor la efectele unui atac cu gaze, lansat de bombardierele engleze asupra Berlinului. Am mers pe Unter den Linden şi de-a lungul lui Sieges Allee, iar acolo am dat peste prăpăd. Cât de nedemn! Trupul se degradează atât de rapid, ştiţi. Se întoarse şi îmi zâmbi amărât. Gazul este foarte democratic, nu credeţi?
Am mers lângă el.
— Profesore Gödel. Te rog... Ştim că ai nişte Plattnerită. Am văzut-o.
În loc de răspuns, el se apropie sprinten de o vitrină. Ajungând la numai trei picioare de Nebogipfel, Gödel nu făcu decât să-i arunce o privire; dintre toţi oamenii pe care îi întâlnisem în 1938, el avu cea mai cumpătată reacţie faţă de Morloc. Apoi scoase un borcan de sticlă din vitrină; acesta conţinea o substanţă cu scânteieri verzui, care părea să reţină lumina.
— Plattnerită, murmură Moses.
— Exact. Remarcabil de uşor de sintetizat din carolinum – dacă cunoşti reţeta şi ai acces la o pilă de fisiune pentru iradiere. Părea răutăcios. Am vrut să o remarci, îmi zise mie. Am sperat că o vei recunoaşte. A fost încântător de simplu să-i trag pe sfoară pe aceşti englezi înfumuraţi, cu Directoratele lor de toate soiurile, care n-au putut să vadă comoara de sub nas! Iar acum va reprezenta scăparea voastră din această înspăimântătoare Vale a Plângerii – da?
— Aşa sper, am sus eu înflăcărat. Of, aşa sper!
— Atunci veniţi! Strigă el. Spre atelierul de VTT-uri.
Ridică Plattnerita în aer precum un far şi ne călăuzi în afara biroului.

Am pătruns din nou în labirintul de tuneluri din beton. Wallis avusese dreptate; pretutindeni, gărzile îşi abandonaseră posturile şi, cu toate că ne-am intersectat cu unu-doi savanţi sau tehnicieni în halate albe, care se grăbeau să iasă, aceştia nu schiţară nici o încercare de a ne împiedica, nici măcar nu se interesară încotro mergeam.
Iar apoi – vuumm! – Căzu un alt obuz.
Luminile electrice muriră, iar tunelul se zgudui, aruncându-mă la pământ M-am izbit cu faţa de podeaua prăfuită. Mi-am dat seama că începea să-mi curgă sânge cald din nas – pesemne că acum chipul meu reprezenta o privelişte pe cinste – şi am simţit un trup uşor, cred că al lui Nebogipfel, împleticindu-mi-se de picior.
După câteva secunde, trepidaţiile fundaţiei încetară, dar luminile nu se mai aprinseră.
Mă apucă un acces de strănut, din pricina pulberii de ciment care satura aerul, şi îmi reînvie o rămăşiţă din vechea mea spaimă de întuneric. Apoi am auzit scăpăratul unui chibrit – am zărit o clipită faţa lată a lui Moses şi l-am văzut îndreptând flacăra către fitilul unei lumânări. Ridică lumânarea, protejând flacăra cu palmele, iar lumina sa gălbuie se răspândi într-un glob în tunel. Moses îmi zâmbi.
— Am pierdut raniţa, dar am avut grijă să-mi bag în buzunare o parte dintre proviziile pe care mi le-ai recomandat, spuse el.
Gödel se ridică în picioare, uşor ţeapăn; adăpostise (am observat eu cu recunoştinţă) Plattnerita la piept, iar borcanul nu se spărsese.
— Pesemne că obuzul a căzut pe terenurile Colegiului. Trebuie să fim mulţumiţi că am scăpat cu viaţă, căci zidurile acestea ar fi putut să se surpe peste noi cu uşurinţă.
Astfel am străbătut tunelurile întunecoase. Am fost împiedicaţi de două ori de dărâmăturile căzute, însă cu puţin efort am izbutit să ne strecurăm. În momentul acela eram dezorientat şi complet pierdut, însă Gödel – pe care puteam să-l observ în faţa mea, cu borcanul de Plattnerită strălucind sub un braţ – îşi croia drum foarte încrezător.
După alte câteva minute am ajuns la anexa pe care Wallis o denumise Compartimentul de Dezvoltare a VTT-urilor. Moses ridică lumânarea, iar flacăra ei licări în hala imensă. În afară de absenţa luminii şi de o fisură lungă şi complicată ce străbătea plafonul pe diagonală, atelierul rămăsese aşa cum îl ţineam minte. Pe podea erau răspândite componente de motoare, roţi libere şi şenile, bidoane de ulei şi benzină, cârpe şi salopete – toate accesoriile unui hale de lucru. De scripeţii fixaţi în plafon cu nişte furci atârnau nişte lanţuri, aruncând umbre alungite şi complexe. În centrul podelei am văzut o cană de ceai pe jumătate goală, aparent aşezată pe duşumea cu oarecare grijă, cu o pojghiţă subţire de pulbere de ciment înspumând suprafaţa lichidului.
Acel cronomobil aproape terminat se afla în mijlocul halei, cu tabla sa nevopsită, din oţel cenuşiu, strălucind în lumina lumânării lui Moses. Moses se apropie de vehicul şi trecu uşor cu mâna pe marginea voluminosului compartiment de pasageri.
— Ăsta este?
— Vârful tehnologiei anilor 1930, am rânjit eu. Un „Transportor Universal”, parcă aşa i-a zis Wallis.
— Ei bine, observă Moses, nu se poate afirma că are o linie elegantă.
— Nu cred că eleganţa a fost criterul ce s-a avut în vedere, am rostit. Aceasta este o armă de război: nu-i pentru plăcere, explorare sau ştiinţă.
Gödel se deplasă până la cronomobil, aşeză borcanul cu Plattnerită pe pardoseală şi se apucă să deschidă unul dintre tuburile de oţel sudate pe carcasa vehiculului. Cuprinse cu mâinile capacul deşurubabil şi icni din pricina efortului, însă nu izbuti să-l clintească. Se dădu în spate, răsuflând greu.
— Trebuie să umplem scheletul cu Plattnerită, rosti el. Altminteri...
Moses aşeză lumânarea pe un raft şi scormoni prin mormanele de scule, de unde scoase o cheie universală mare.
— Uite, spuse el. Lasă-mă să încerc cu asta.
Strânse fălcile uneltei în jurul buzei capacului şi, cu un pic de efort, reuşi să-l desţepenească.
Gödel luă borcanul cu Plattnerită şi vărsă substanţa în tub. Moses dădu un ocol cronomobilului, desfăcând şi celelalte capace.
Eu am ajuns în partea din spate a vehiculului, unde am găsit o portieră, închisă cu un bolţ de metal. L-am scos, am lăsat portiera în jos şi am urcat în cabină. Înăuntru se aflau două bănci de lemn, fiecare suficient de mare pentru a încăpea pe ea două sau trei persoane, şi un singur scaun rabatabil, în faţă, care dădea spre un vizor îngust. M-am aşezat pe locul şoferului.
Înaintea mea se găseau un volan simplu, pe care mi-am aşezat mâinile, şi un mic panou de comandă, dotat cu cadrane, comutatoare, manete şi butoane: În apropierea podelei existau alte manete, evident pentru a fi acţionate cu ajutorul picioarelor. Dispozitivele de control aveau un aspect grosier, nefinisat; cadranele şi comutatoarele nu aveau etichete, iar din spatele bordului ieşeau nişte cabluri şi pârghii pentru transmisia mecanică.
Nebogipfel mi se alătură în cabină şi rămase în picioare, lângă umărul meu; izul puternic şi dulceag de Morloc aproape că era copleşitor în acel spaţiu închis. Prin vizorul îngust puteam să-i observ pe Gödel şi pe Moses, umplând tuburile.
— Înţelegi principiul de funcţionare al VTT-ului? Strigă Gödel. Este în întregime proiectul lui Wallis, bineînţeles... Eu n-am participat prea mult la realizarea sa...
Mi-am lipit chipul de vizor.
— Mă aflu în faţa instrumentelor de comandă, am spus eu. Însă nu au etichete. Şi nu observ nimic care să aducă cu un dispozitiv cronometric.
Gödel nu-şi ridică privirea, ci continuă să toarne cu atenţie.
— Am bănuiala că asemenea articole de lux precum cadranele cronometrice n-au fost încă montate. Acesta este un vehicul experimental, incomplet, la urma urmei. Asta îţi provoacă probleme?
— Trebuie să mărturisesc că perspectiva de a-mi pierde orientarea în timp nu mă atrage prea mult, am rostit eu, dar nu, n-are cine ştie ce însemnătate... Întotdeauna pot fi întrebaţi băştinaşii!
— Principiul de funcţionare al VTT-ului e destul de simplu, zise Gödel. Plattnerita irigă osatura vehiculului printr-o reţea de capilare ce formează un fel de circuit... Când îl închizi, călătoreşti în timp. Înţelegi? Majoritatea comenzilor sunt legate de motorul cu ardere internă, de transmisie şi aşa mai departe, căci vehiculul funcţionează şi ca automobil. Însă pentru a închide circuitul temporal există un comutator albastru, pe panoul de control. Poţi să-l reperezi?
— Gata.
Acum, Moses potrivise la loc ultimul dintre capacele tuburilor şi înconjură vehiculul către portiera din spate. Sui înăuntru şi îşi puse cheia universală pe podea, apoi lovi cu pumnii în pereţii interiori ai cabinei.
— O construcţie bună, robustă, observă el.
— Cred că suntem gata de plecare, am spus ea
— Dar unde – când – vom merge?
— Contează? La depărtare de-aici – asta-i tot ce contează în trecut, pentru a încerca să remediem situaţia... Moses, am isprăvit cu secolul XX. Acum trebuie să facem un alt salt în întuneric. Aventura noastră încă nu s-a sfârşit!
Confuzia din privirea sa se dizolvă, şi am remarcat o hotărâre înflăcărată luându-i locul; muşchii maxilarului i se încordară
— Atunci să-i dăm drumul sau să ne ia naiba!
— Cred că este foarte posibil să ne ia, zise Nebogipfel.
— Profesore Gödel, am strigat eu, urcă în vehicul!
— Oh, nu, rosti el şi îşi ridică mâinile în faţă. Locul meu este aici în spate, Moses împinse în tabla cabinei..
— Dar zidurile Londrei se prăbuşesc în jurul nostru – tunurile germane se găsesc la numai câteva mile depărtare – nu-i un loc sigur, profesore!
— Bineînţeles, vă invidiez, spuse Gödel. Că părăsiţi această lume... cu acest război ticălos.
— Atunci, hai cu noi, am rostit. Să cauţi acea Lume Finală de care vorbeai...
— Am o soţie, zise el.
În flăcăruia lumânării, chipul lui devenise o dungă palidă.
— Şi unde se află?
— Am pierdut legătura cu ea. Nu am izbutit să fugim împreună. Cred că e în Viena... Nu-mi pot închipui că i-au făcut rău, ca pedeapsă pentru dezertarea mea. În glasul său se simţea un ton întrebător şi mi-am dat seama că acest bărbat perfect logic aştepta din partea mea, în acest moment de cumpănă, cea mai ilogică liniştire!
— Nu, am rostit, sunt sigur că ea...
Însă n-am terminat propoziţia, căci – fără vreun alt avertisment decât un ţiuit în aer – căzu încă un obuz, iar acesta cel mai aproape dintre toate!

Ultimul licăr al lumânării noastre îmi arătă, într-o străfulgerare de timp îngheţat, cum peretele vestic al halei explodă în interior – pur şi simplu; în mai puţin de o clipită, se prefăcu dintr-un panou neted şi uniform într-un nor turbat de schije şi pulbere
Apoi ne-am cufundat în beznă.
Vehiculul se zgudui şi – „Jos!” strigă Moses – m-am lăsat la podea, iar o grindină de bucăţi de zidărie, de-a dreptul ucigătoare, răpăi pe capota cronomobilului.
Nebogipfel se târî în faţă; puteam să-i simt miasma dulceagă. Mâna sa îmi apucă umărul.
— Închide comutatorul, spuse el.
M-am uitat prin vizorul îngust – în bezna absolută, fireşte.
— Cum rămâne cu Gödel? Am strigat. Profesore!
Nu veni nici un răspuns. Am auzit un trosnet, foarte ameninţător şi puternic, iar pe vehicul căzură alte dărâmături.
— Închide comutatorul! Zise, insistent, Nebogipfel. N-auzi? Acoperişul se surpă şi vom fi zdrobiţi!
— Îl aduc eu, spuse Moses. În bezna deplină, ghetele sale zăngăniră pe tabla cronomobilului. În vreme ce se îndrepta către partea din spate a cabinei. O să fie bine – mai am lumânări...
Vocea lui se estompă când ajunse în celălalt capăt, după care i-am perceput paşii pe molozul risipit pe podea...
... apoi izbucni un geamăt cumplit, ca un gâfâit grotesc, şi un şuierat de deasupra. L-am auzit pe Moses urlând.
M-am răsucit, intenţionând să sar din cabină după el, dar am simţit o muşcătură de dinţi mărunţi în partea moale a mâinii – dinţi de Morloc!

În acea clipă, cu moartea strângându-şi mrejele în jurul meu, m-am prăvălit din nou în tenebrele ancestrale; prezenţa Morlocului, dinţii săi ce îmi pătrundeau în carne, părul lui care îmi atingea pielea – totul era insuportabil! Am răcnit şi am izbit cu pumnul în faţa delicată a lui Nebogipfel.
... El însă nu ţipă; exact în clipa în care l-am lovit, mi-am dat seama că se apleacă peste mine, către panoul de comandă.
Bezna mi se topi din ochi, gemetele betonului ce se surpa slăbiră până la tăcere şi m-am trezit iarăşi prăbuşindu-mă în lumina cenuşie a călătoriei în timp.

Cădere în timp

Cronomobilul se zdruncină. M-am întins după scaunul rabatabil, însă am fost trântit la podea, lovindu-mi capul şi umerii de o bancă din lemn. Mâna mă durea, neglijabil, de la muşcătura Morlocului.
O strălucire albă inundă cabina, năpustindu-se asupra noastră într-o explozie mută. L-am auzit pe Morloc urlând. Vederea îmi era înceţoşată, stânjenită de cheagurile de sânge care îmi atârnau de obraji şi de sprâncene. Prin portiera din spate şi prin diferitele vizoare înguste, se strecura în cabina ce trepida o lucoare palidă şi uniformă; la început pâlpâi, dar în curând se stabiliza într-o lumină cenuşie, spălăcită. M-am întrebat dacă avusese loc vreo catastrofa recentă: poate că această hală fusese mistuită de flăcări...
Însă apoi mi-am dat seama că aspectul luminii era prea constant, prea neutru pentru aceasta. Am înţeles că ne îndepărtaserăm mult de atelierul de război.

Strălucirea era, fireşte, lumina soarelui, făcută informă şi blândă de suprapunerea zilelor şi a nopţilor, prea rapidă pentru a fi distinsă de ochii umani. Într-adevăr, ne prăbuşiserăm în timp; acest vehicul – deşi rudimentar şi echilibrat necorespunzător – funcţiona corect. Nu puteam să-mi dau seama dacă ne prăbuşeam în trecut ori în viitor, dar cronomobilul ne dusese deja într-o perioadă de dincolo de existenţa Domului Londrei.

Mi-am pus mâinile sub mine şi am încercat să mă ridic, însă pe palme aveam sânge – al meu ori al Morlocului – şi am alunecat. M-am prăvălit înapoi pe podeaua dură, izbindu-mă încă o dată cu capul de bancă.

Mă cuprinse o sfârşeală cumplită, ce îmi înţepenea oasele. Durerile caznelor din timpul bombardamentului, amânate de vălmăşagul prin care trecusem, mă copleşiră acum din plin. Mi-am lăsat capul să se odihnească pe nervurile de metal ale podelei şi am închis ochii. „Şi, mă rog, pentru ce toate astea?” am întrebat eu, fără a mă adresa cuiva anume. Moses era mort... pierdut, împreună cu profesorul Gödel, sub tonele de dărâmături ale laboratorului nimicit. N-aveam nici cea mai vagă idee dacă Morlocul trăia ori murise; nici nu mă interesa. Să mă ducă cronomobilul în viitor sau în trecut, cum îi era voia; să străbată o veşnicie, până ce urma să se sfărâme de zidurile Infinitului şi ale Eternităţii! Să fie un sfârşit pentru toate... Altceva nu mai doream. „Nu merită lumânarea”, am murmurat „Nu merită lumânarea...”

Am avut senzaţia că simt nişte palme delicate pe trup, o atingere de păr pe chip, însă m-am opus şi – cu o ultimă sforţare – am dat mâinile la o parte.
M-am cufundat într-o beznă adâncă, fără vise şi mângâiere.

Mă trezi o izbitură puternică.
Mă hurducam pe podeaua cabinei. Sub capul meu se găsea ceva moale, care alunecă, iar ţeasta mi se ciocni iarăşi de colţul dur al unei bănci. Acest nou potop de lovituri mă readuse în fire şi, cu oarece ezitare, m-am ridicat în capul oaselor.

Ţeasta mă durea peste tot, iar trupul mi-l simţeam ca şi cum aş fi făcut faţă unei partide de box istovitoare. Însă, în mod paradoxal, starea mea sufletească părea că se îmbunătăţise. Moartea lui Moses încă îmi stăruia în minte – dar, după acel răgaz de inconştienţă binecuvântată, eram în stare să-mi întorc privirile de la ea, aşa cum se poate întoarce cineva din lumina orbitoare a Soarelui, şi să mă gândesc la alte lucruri.

Amestecul pal, sidefiu, al zilei şi nopţii încă umplea interiorul vehiculului. Era groaznic de frig; mi-am dat seama că tremur şi scot aburi. Nebogipfel stătea pe locul pilotului, cu spatele întors spre mine. Degetele sale albe cercetau dispozitivele de pe panoul rudimentar şi urmăreau firele care atârnau din arborele de direcţie.
M-am ridicat în picioare. Hurducatul cronomobilului. Împreună cu caznele pe care le îndurasem în 1938 mă făceau nesigur pe picioare; pentru a mă echilibra, m-am agăţat de scheletul striat al cabinei şi am descoperit că metalul era rece ca gheaţa sub mâinile mele. Articolul moale care îmi sprijinise capul, am descoperit eu, era sacoul Morlocului. L-am împăturit şi l-am aşezat pe o bancă. Am văzut, de asemenea, aruncată pe podea, cheia masivă de care se folosise Moses ca să deschidă tuburile de Plattnerită. Am ridicat-o cu vârful degetelor; era mânjită cu sânge.

Încă purtam epoleţii grei; dezgustat de aceste piese de armură, le-am smuls de pe hainele mele şi le-am azvârlit jos cu un zdrăngănit.
Auzind zgomotul, Nebogipfel aruncă o privire în direcţia mea şi am văzut că ochelarii lui albaştri fuseseră crăpaţi în două, iar unul dintre ochii enormi îi ajunsese o masă de carne stâlcită şi de sânge.
— Pregăteşte-te, spuse el cu voce groasă.
— Pentru ce? Eu...
Şi cabina se cufundă în întuneric.
M-am împleticit în spate, cât pe ce să cad din nou. Un frig intens absorbi din aerul cabinei şi din sângele meu căldura rămasă, şi capul începu iarăşi să-mi vuiască. Mi-am încrucişat braţele pe trunchi.
— Ce s-a întâmplat cu lumina zilei?
Glasul Morlocului părea aproape aspru în acea beznă hurducată.
— O să dureze doar câteva secunde. Trebuie să răbdăm... Şi, la fel de rapid precum se lăsase, întunecimea încetă, iar lumina cenuşie pătrunse din nou în cabină O parte din ascuţimea acelui frig cumplit se estompă, însă eu tot tremuram violent. Am îngenuncheat pe podea, lângă scaunul lui Nebogipfel.
— Ce se petrece? Ce-a fost asta?
— Gheaţă, rosti el. Străbatem era glaciaţiunilor periodice; banchizele şi gheţarii coboară din Nord şi cuprind Pământul – acoperindu-ne pe parcursul acestui proces – după care se topesc. Din vreme în vreme, există circa o sută de picioare de gheaţă deasupra noastră, aş estima eu.
M-am uitat prin vizoarele înguste din panoul frontal al vehiculului. Am văzut o vale a Tamisei transformată într-o tundră monotonă, populată numai de ierburi rezistente, de crâmpeie sfidătoare de buruieni purpurii şi de copaci răzleţi; aceştia din urmă tremurau prin ciclurile lor anuale prea repede pentru a-i putea urmări, însă aveam senzaţia că erau de esenţă tare: stejar, răchită, plop, ulm, păducel. Nu se zărea nici urmă de Londra; n-am putut să desluşesc nici măcar nălucile clădirilor evanescente, iar în tot acel peisaj cenuşiu nu exista nici ţipenie de om, nici măcar de animal. Până şi formele de relief ale ţinutului, dealurile şi văile, îmi păreau necunoscute, aşa cum fuseseră remodelate în repetate rânduri de gheţari.
Iar acum – am observat-o cum se apropie într-un fulgerător potop de strălucire albă, înainte de a ne acoperi – sosi din nou Marea Gheaţă. Am blestemat în întuneric şi mi-am băgat palmele la subsuoară; degetele de la mâini şi de la picioare îmi amorţiră şi am început să mă tem de degerături. Când gheţarii se retraseră încă o dată, lăsară în urmă un peisaj populat în cea mai mare parte de aceleaşi soiuri de plante tenace, cât puteam vedea cu ochii, însă cu contururile modificate. În mod evident, erele de Gheaţă replăsmuiau terenul, deşi nu-mi puteam da seama dacă ne îndreptam înspre viitor sau înspre trecut. În vreme ce mă uitam, nişte bolovani mai mari cât oamenii părură să migreze prin peisaj, alunecând sau rostogolindu-se agale; fără doar şi poate, acesta era un efect bizar al eroziunii pământului.
— Cât timp mi-am pierdut cunoştinţa?
— Nu mult. Vreo treizeci de minute, poate.
— Iar cronomobilul ne duce în viitor?
— Străpungem trecutul, spuse Morlocul.
Se întoarse cu faţa spre mine, şi am văzut că mişcările lui graţioase fuseseră reduse la nişte zvâcniri ţepene din pricina pumnilor pe care îi cărasem.
— Sunt sigur de asta. Am văzut fulgerător dispariţia Londrei – descreşterea ei, către originile istorice. După intervalele dintre glaciaţiuni, aş zice că parcurgem câteva zeci de mii de ani în fiecare minut.
— Poate ar trebui să ne dăm seama cum să oprim înaintarea prin timp a acestui vehicul. Dacă găsim o epocă liniştită...
— Nu cred că dispunem de vreo modalitate de a pune capăt zborului cronomobilului.
— Ce?
Morlocul îşi depărta palmele – am remarcat că părul de pe dosul lor era presărat cu o promoroacă fină – după care ne-am cufundat din nou în sepulcrul întunecat al Gheţii, iar vocea lui pluti din obscuritate:
— Acesta este un vehicul de teste rudimentar, nefinisat, adu-ţi aminte. Multe comenzi şi indicatoare nu sunt conectate, iar majoritatea acelora care au conexiuni nu par funcţionale. Chiar dacă am şti cum să modificăm mecanismele fără a strica aparatul, eu nu văd vreo posibilitate de a ne da jos din cabină şi de a ajunge la resorturile interne.
Am ieşit de sub Gheaţa ce remodelase tundra încă o dată. Nebogipfel urmărea peisajul cu relativă fascinaţie:
— Gândeşte-te la asta! Fiordurile Scandinaviei încă n-au fost tăiate, iar lacurile Europei şi Americii de Nord – umplute cu gheaţă ce se topeşte – sunt fantasme ale viitorului.
Am trecut deja dincolo de zorii Istoriei umane. În Africa s-ar putea să găsim rase de australopiteci – unele dintre ele neîndemânatice, altele mlădioase, o parte carnivore, însă toate având poziţie bipedă şi aspect de maimuţă: o cutie craniană mică, dinţi şi talie dezvoltate...
O singurătate enormă, rece, pogorî asupra mea. Mă rătăcisem în timp şi înainte, însă niciodată, m-am gândit eu, nu suferisem de o asemenea intensitate a izolării! Oare chiar era adevărat – putea fi adevărat – că Nebogipfel şi cu mine, în cronomobilul nostru avariat, reprezentam singurul licăr de inteligenţă pe tot întinsul planetei?
— Aşadar, n-avem nici o posibilitate de control, am zis eu. E posibil să nu ne oprim până ce vom atinge începutul timpului...
— Mă îndoiesc că se va ajunge la asta, rosti Nebogipfel. Plattnerita trebuie că are o capacitate finita. Nu ne poate propulsa tot mai adânc prin timp, pentru eternitate – trebuie să se epuizeze. Să ne rugăm ca acest lucru să se producă înainte să trecem de Ordovician56 şi Cambrian57. Înainte să ajungem într-o eră în care nu există oxigen pentru a ne întreţine.
— Îmbucurătoare perspectivă, am zis eu. Iar lucrurile se pot înrăutăţi şi mai mult, am impresia.
— Cum?
Mi-am ridicat picioarele amorţite de sub mine şi m-am lăsat cu fundul pe podeaua rece, din metal striat.
— Nu avem provizii de nici un fel. Nici apă, nici hrană. Şi suntem amândoi răniţi. Nici măcar haine călduroase n-avem! Oare cât timp putem supravieţui în această gondolă îngheţată a timpului? Câteva zile? Mai puţin?
Nebogipfel nu-mi răspunse.
De felul meu, nu sunt o persoană care capitulează uşor în faţa Sorţii, aşa că am investit ceva strădanii în studierea firelor şi a dispozitivelor de comandă ale lui Nebogipfel. Am descoperit repede că avea dreptate – nu întrevedeam nici o modalitate de a face din acest hăţiş de componente un vehicul ce putea fi dirijat – iar forţele mele, aşa istovite cum erau, se epuizară curând: am revenit la un soi de apatie nesimţitoare.
Am străbătut o altă glaciaţiune scurtă şi brutală, după care am pătruns într-o iarnă îndelungată şi mohorâtă. Anotimpurile încă aduceau zăpadă şi gheaţă, ce scânteiau pe deasupra peisajului, însă Epoca Gheţii Permanente se afla de-acum în viitor.
Am remarcat puţine schimbări în natura peisajului, mileniu după mileniu: poate o treptată intensificare a tonului pâclei vegetale ce acoperea dealurile. La mică depărtare de cronomobil, se ivi pe pământ un craniu enorm – îmi amintea de cel al unui elefant – înălbit, gol şi fărâmiţat. Persistă suficient de mult pentru a-i desluşi contururile – o secundă sau cam aşa ceva, înainte să dispară la fel de iute cum apăruse.
— Nebogipfel, în legătură cu faţa ta. Eu... trebuie să înţelegi...
Se uită la mine cu singurul său ochi sănătos. Am observat că revenise la manierele sale Morloce, pierzându-şi coloraţia umană pe care o adoptase.
— Ce? Ce trebuie să înţeleg?
— N-am vrut să te rănesc.
— Acum nu vrei, rosti el cu precizie de chirurg. Dar atunci ai vrut. Scuzele sunt inutile, absurde. Eşti ceea ce eşti... suntem specii diferite, la fel de deosebiţi unul de celălalt cum suntem faţă de australopiteci.
Mă simţeam ca un animal nătâng, cu pumnii mei imenşi mânjiţi încă o dată de sângele unui Morloc.
— Mă faci să-mi fie ruşine, am zis.
Nebogipfel scutură din cap, cu un gest scurt şi categoric.
— Ruşine? Conceptul nu are sens, în acest context.
Nu trebuia să simt mai multă ruşine – am înţeles că voia să spună – decât un animal sălbatic din junglă Dacă eu aş fi fost atacat de o asemenea creatură, aş fi discutat probleme de morală cu ea? Nu, căci, fiind lipsită de inteligenţă, discuţia nu i-ar fi îndreptat comportamentul. Pur şi simplu ar fi trebuit să fac faţă acţiunilor ei.
Pentru Nebogipfel, mă dovedisem – iarăşi – doar cu puţin mai bun decât acele brute primitive ale savanelor africane, precursorii oamenilor din această perioadă dezolantă.

M-am retras la băncile de lemn. M-am aşezat acolo, sprijinindu-mi capul, care mă durea, cu braţul şi am urmărit licărul epocilor de dincolo de portiera încă deschisă a vehiculului.



va urma