vineri, 28 august 2015

Chiparosul trist (4)


Agatha Christie




Sora Hopkins locuia într-o căsuţă la marginea satului! Tocmai sosise şi-şi dezlega şireturile bonetei, când Mary intră.
— Ah, iată-te! Am întârziat puţin. Bătrâna doamnă Caldecott e iar bolnavă. M-a făcut să întârzii cu bandajul. Te-am văzut, în capătul străzii, cu Ted Bigland.
— Da...
De unde stătea, sora Hopkins se uită alertată la flacăra lămpii de gaz de sub ibric.
— Ţi-a spus ceva deosebit, draga mea?
— Nu. Doar m-a invitat la film.
— Înţeleg, răspunse prompt, sora Hopkins. Ei bine, fireşte, e un tânăr drăguţ, şi nu lucrează prea rău la garaj, iar tatăl lui o duce mai bine decât mulţi fermieri de pe aici. Oricum, draga mea, tu nu-mi pari deloc potrivită în rolul de soţie a lui Ted Bigland. Nu cu educaţia ta. Cum spuneam, în locul tău, m-aş specializa când va veni vremea. Nu munceşti cine ştie ce, şi în felul ăsta, cunoşti lume; iar timpul îţi aparţine.
— Am să mă mai gândesc. Ieri, doamna Welman a stat de vorbă cu mine. A fost foarte drăguţă. Nu vrea să plec chiar acum. A spus că mi-ar simţi lipsa. Dar m-a convins să nu-mi fac griji în privinţa viitorului, pentru că ea are de gând să mă ajute.
Sora Hopkins spuse cu îndoială:
— Mai bine l-ar scrie negru pe alb, ajutorul ăsta! Bolnavii sunt ciudaţi.
Mary întrebă:
— Credeţi ca doamna Bishop chiar nu poate să mă sufere... sau e doar o închipuire de-a mea?
Sora Hopkins reflectă un moment.
— Trebuie să spun că face o mutră cam acra, când te vede. E una din acelea care nu suferă că tinerii o duc bine sau că sunt ajutaţi. Consideră, probabil, că doamna Welman ţine niţel prea mult la tine şi asta nu-i pică bine.
Începu să râdă vesel.
— În locul tău nu mi-aş face probleme, Mary, draga mea. Vrei să desfaci punga aia? Înăuntru sunt doua gogoşi.


Mătuşa dumneavoastră a avut noaptea trecută o a doua congestie cerebrală. Nu e cazul să vă neliniştiţi, dar vă sugerez să veniţi aici dacă e posibil. Lord.


Imediat ce primi telegrama, Elinor îl sunase pe Roddy, iar acum erau amândoi în trenul ce-i ducea spre Hunterbury.
În săptămâna care trecuse de la vizita lor, Elinor nu-l prea văzuse pe Roddy. În cele două ocazii scurte în care se întâlniseră, între ei domnise un gen de stinghereală ciudată. Roddy îi trimisese flori – un buchet mare de trandafiri cu tulpina lungă. Gestul era neobişnuit la el. În timpul unei cine pe care o luaseră împreună, fusese mai atent ca de obicei, consultând-o în privinţa preferinţelor în alegerea meniului, întrecându-se pe sine în a o ajuta sa-şi scoată şi să-şi pună pardesiul. Părea ca şi când ar fi jucat un rol într-o piesă – rolul logodnicului credincios, gândi Elinor.
Apoi îşi spusese: „Nu fi proastă. Nu s-a întâmplat nimic... E doar imaginaţia ta. Imaginaţia ta posesivă, bolnăvicioasă!”
Purtarea ei faţă de el fusese, poate, uşor mai detaşată, mai străină.
Acum, cu necazul acela neaşteptat, stinghereala trecuse şi stăteau de vorbă destul de firesc.
Roddy spuse:
— Draga bătrânică, se simţea atât de bine, când am fost la ea, zilele trecute!
— Îmi pare tare rău pentru ea. Ştiu cât ura boala în general, iar acum, când probabil va fi şi mai neajutorată, trebuie să fie cumplit pentru ea! Te face să te gândeşti, Roddy, că oamenii ar trebui să fie ajutaţi să scape... daca o vor cu adevărat.
— Sunt de acord. E singurul lucru civilizat. Animalelor le curmi durerea. Presupun că nu se face la fel şi cu oamenii întrucât, natura umana fiind cum e, unii ar putea fi „scăpaţi”, pentru bani, de dragele lor rude... când, poate, n-ar fi deloc bolnavi.
Elinor rosti gânditoare:
— Asta trebuie s-o facă un doctorul, se înţelege.
— Doctorul poate fi un escroc.
— Într-un doctorul ca Lord poţi avea încredere.
Roddy rosti neglijent:
— Da, pare un om cu o fire deschisă. Drăguţ tip.


Doctorul Lord stătea aplecat deasupra patului. Sora O’Brien se agita în spatele lui. Cu fruntea încreţită, doctorul încerca să dezluşească sunetele neclare, care ieşeau din gura pacientei sale.
— Da, da. Hai, nu vă agitaţi. Aveţi o groază de timp, nu vă grăbiţi. Când vreţi să spuneţi da, doar ridicaţi mâna dreaptă. E ceva care vă îngrijorează?
Primi un semn afirmativ.
— Ceva urgent? Da. Ceva ce vreţi să fie făcut? Să trimitem după cineva? Domnişoara Carlisle? Şi domnul Welman? Sunt pe drum.
Doamna Welman încercă din nou sa vorbească incoerent. Doctorul asculta cu atenţie.
— Vreţi să vină, dar nu despre asta-i vorba? Altcineva? O rudă? Nu. Ceva legat de o afacere? Înţeleg. Ceva privitor la bani. Avocat? Aşa e, nu? Vreţi să vină avocatul dumneavostră? Vreţi sa-i daţi instrucţiuni în legătură cu ceva? Hai, hai... e în regulă. Staţi liniştită. E timp berechet. Ce spuneţi... Elinor? Ea ştie care avocat? Şi să aranjeze cu el? Bun. Ea va fi aici în jumătate de oră. Am să-i spun ce vreţi şi am s-o aduc şi vom aranja totul împreună. Hai, nu vă necăjiţi. Lăsaţi totul în seama mea. Voi avea grijă ca lucrurile să fie rezolvate aşa cum doriţi.
Rămase o clipă, urmărind-o cum se relaxează, apoi se îndepărtă repede şi ieşi pe palier. Sora O’Brien îl urmă. Sora Hopkins tocmai urca scările. Spuse gâfâind:
— Bună seara, domnule doctor.
— Buna seara, soră.
Merse cu amândouă în camera de alături, camera sorei O’Brien, şi le dădu instrucţiuni. Sora Hopkins avea s-o schimbe pe sora O’Brien peste noapte.
— Mâine va trebui să fac rost de o a doua soră internă. Epidemia asta de difterie din Stanford e înspăimântătoare. Sorele şi infirmierele lucrează pe brânci şi e greu să găseşti una liberă.
Terminând cu instrucţiunile, ce îi erau ascultate cu deosebită atenţie (ceea ce îl măgulea câteodată), doctorul Lord coborî scările, pregătit să-i întâmpine pe nepoata şi nepotul pacientei, care, după ceasul lui, trebuiau să pice dintr-o clipă în alta.
În hol o găsi pe Mary Gerrard. Chipul ei palid era neliniştit. Fata întrebă:
— E mai bine?
— Pot să-i asigur o noapte liniştită... asta-i tot ce se poate face.
Mary spuse întretăiat:
 – Pare atât de crud... de nedrept...
— Da, câteodată se întâmplă şi aşa. Cred...
— A venit maşina.
Ieşi în hol.
Mary alergă pe scări în sus. 
În timp ce intra în salon, Elinor întrebă:
— E foarte rău?
Roddy arăta palid şi înspăimântat. Doctorul rosti grav:
— Mă tem că va fi un şoc pentru dumneavoastră. E aproape total paralizată. Vorbirea îi e neinteligibilă. Apropo, e foarte preocupată şi neliniştită în legătură cu ceva. Ceva ce are legătură cu avocatul ei. Îl cunoaşteţi, domnişoară Carlisle?
Elinor spuse repede:
— Domnul Seddon... din Bloomsbury Square. Dar, la ora asta, nu mai e acolo, iar adresa de acasă n-o ştiu.
Doctorul spuse liniştitor:
— Va fi timp destul mâine. Dar sunt nerăbdător s-o fac să se liniştească, să nu se mai agite. Dacă vreţi să veniţi acum sus cu mine, domnişoară Carlisle, cred că amândoi vom reuşi s-o calmăm.
— Fireşte. Vin imediat cu dumneata.
Roddy rosti cu jumătate de gură.
— Să vin şi eu?
În sinea lui se simţi ruşinat, dar îl încerca o groază surdă să intre în camera bolnavei, s-o vadă zăcând imobilă şi neajutorată.
Doctorul Lord îl consolă prompt.
— Nu e nevoie, domnule Welman. E preferabil să nu fie prea multe persoane în cameră.
Pe chipul lui Roddy se citi limpede uşurarea.
Doctorul Lord şi Elinor urcară la etaj. Sora O’Brien era lângă pacientă.
Laura Welman, respirând adânc şi greoi, zăcea ca într-o toropeală. Elinor o privea şocată de faţa ei căzută, schimbată.
Deodată pleoapa dreaptă se deschise. Pe chipul ei apăru o uşoară schimbare, când o recunoscu pe Elinor.
Încercă să vorbească.
— Elinor...
Pentru cineva care nu ştia ce vroia sa spună, cuvântul ar fi fost neinteligibil.
Elinor spuse repede:
— Sunt aici, mătuşă Laura. Te îngrijorează ceva? Vrei să trimit după domnul Seddon?
Iarăşi câteva sunete neclare şi răguşite. Elinor le ghici înţelesul.
— Marry Gerrard?
Mâna dreaptă se ridică încet, în semn de încuviinţare.
De pe buzele bolnavei se auzi o lungă bolboroseală. Doctorul Lord şi Elinor se frământau neajutoraţi. Bolboroseala se auzi iar şi iar. Elinor prinse un cuvânt.
— Dotă? Vrei să-i laşi o dotă prin testament? Vrei să aibă nişte bani? Înţeleg, dragă mătuşă. Asta va fi foarte simplu. Domnul Seddon va veni mâine aici şi totul se va aranja exact cum doreşti.
Suferinda părea uşurată. Privirea aceea nefericită dispăru din ochii ei rugători. Elinor îi luă mâna şi simţi uşoara strânsoare a degetelor bătrânei.
Doamna Welman spuse cu mare efort:
— Tu... tot... voi...
Elinor spuse:
— Da, da, las-o în seama mea. Am să am grijă să se facă tot ce vrei.
Simţi din nou presiunea degetelor. Apoi aceasta scăzu. Pleoapele căzură şi se închiseră.
Doctorul Lord îşi lăsa blând mâna pe braţul lui Elinor şi o scoase din cameră. Sora O’Brien îşi reluă locul de la căpătâiul bolnavei.
În faţa camerei, Mary Gerrard stătea de vorbă cu sora Hopkins. Când îi văzu, sări înainte.
— Oh, doctore Lord, vă rog, pot să intru la ea?
El dădu din cap.
— Să fii foarte liniştită şi să n-o tulburi.
Mary intră în camera bolnavei.
Doctorul Lord spuse:
— Trenul a întârziat. Trebuia...
Se opri. Elinor întorsese capul după Mary. Brusc, deveni conştientă de tăcerea lui. Întoarse capul şi se uită întrebătoare la el. El o privea... o privire uimită. Obrajii lui Elinor se colorară.
— Îmi cer scuze. Ce spuneai?
Peter Lord rosti încetişor.
— Ce spuneam? Am uitat. Domnişoară Carlisle, e nemaipomenit că sunteţi aici! Vorbea cu căldură. Înţelegeţi repede, sunteţi liniştitoare, inspiraţi încredere, exact aşa cum trebuie.
Un pufnit uşor veni dinspre sora Hopkins. Elinor spuse:
— Biata de ea. Mă tulbură îngrozitor s-o văd în starea asta.
— Fireşte. Dar n-aţi arătat-o. Trebuie că aveţi multă stăpânire de sine.
— Am învăţat să... nu-mi arăt sentimentele.
Doctorul spuse încet:
— În tot cazul, masca mai trebuie să şi cadă, din când în când.
Sora Hopkins se năpustise în baie. Ridicându-şi sprâncenele şi privindu-l drept, Elinor spuse:
— Masca?
— Chipul omenesc nu e decât o mască, la urma urmei.
— Şi ce-i sub ea?
— Sub ea e natura primitivă a bărbatului sau a femeii.
Elinor se întoarse repede şi o luă pe scări în jos.
Serios, încurcat şi sobru, Peter Lord o urmă.
Roddy îi întâmpină în hol.
— Cum e? întrebă el nerăbdător.
Elinor spuse:
— Sărmana de ea! E foarte trist s-o vezi... Eu n-aş pleca, Roddy, până.... până... nu întreabă de tine.
— Vrea ceva... anume?
Peter Lord îi spuse lui Elinor:
— Trebuie să plec. Deocamdată, nu pot face mai mult. Voi veni mâine dimineaţă. La revedere, domnişoară Carlisle. Nu... nu vă necăjiţi prea tare.
Îi ţinu, câteva clipe, mâna într-a sa. Strânsoarea mâinii lui era reconfortantă. „Mă priveşte cam ciudat, de parcă... i-ar părea rău pentru mine”, gândi Elinor.
După ce uşa se închise în urma doctorului, Roddy repetă întrebarea.
Elinor răspunse:
— Mătuşa Laura e îngrijorată în privinţa... privinţa unei probleme de procedură legală. Am liniştit-o şi i-am spus ca domnul Seddon va veni, în mod sigur, mâine, aici. Primul lucru pe care-l avem de făcut e să-i telefonăm.
Roddy întrebă:
— Vrea să-şi facă alt testament?
— N-a spus asta.
— Ce...?
Se opri la mijlocul întrebării.
Mary Gerrard alerga pe scări în jos. Traversă holul şi dispăru pe uşa care ducea spre bucătărie.
— Da? Ce vroiai să întrebi? se auzi vocea aspră a Elinorei.
Roddy rosti înecat:
— Eu... ce? Am uitat.
Rămăsese uitându-se la uşa pe care dispăruse Mary Gerrard.
Elinor îşi strânse pumnii. Simţi cum unghiile lungi şi ascuţite îi intră în carne. Gândi: „Nu pot suporta… Nu pot suporta... Nu e închipuire... E adevărat... Roddy... Roddy... Nu vreau să te pierd...”
Şi iar se gândi: „Bărbatul acela... doctorul... oare ce-a văzut pe faţa mea, acolo, la etaj? Ceva a văzut... Oh, Doamne, ce cumplită e viaţa... să simţi ce simt eu acum! Spune ceva, proasto! Adună-te!”
Cu glasul sau calm, spuse tare:
— În privinţa mesei, Roddy... Nu prea mi-e foame. Voi sta eu cu mătuşa Laura, ca să poată sorele să coboare împreună.
Roddy întrebă alarmat:
— Să mănânce cu mine?
Elinor răspunse rece:
— N-or să te muşte!
— Dar tu ce-ai să faci? Trebuie să mănânci ceva. De ce să nu cinăm noi mai întâi, iar ele după aceea?
— Nu, e mai bine cum am propus eu. Adăugă repezit: Ştii, sunt afectate.
În minte, îşi zise: „N-aş putea să stau la masă cu el... singuri... vorbind... purtându-ne ca de obicei...” Adăugă nerăbdătoare:
— Oh, lasă-mă să aranjez lucrurile după capul meu!


Servitoarea fu cea care o trezi pe Elinor în dimineaţa următoare. Era doamna Bishop în persoană, năvălind în veşmântul ei negru şi demodat, şi hohotind fără jenă.
— Oh, domnişoară Elinor, s-a dus...
— Ce?
— Draga dumneavoastră mătuşă. Doamna Welman. Stăpâna mea dragă. S-a prăpădit în somn.
— Mătuşa Laura? Moartă?
Elinor rămase cu ochii măriţi, incapabilă să priceapă. Doamna Bishop hohotea acum cu şi mai mare jale.
— Cine-ar fi crezut? se vaită ea. După toţi anii ăştia! Sunt aici de optsprezece ani. Dar... nu-mi vine a crede...
Elinor rosti încetişor:
— Aşadar, mătuşa Laura a murit în somn... liniştită... Ce binecuvântare pentru ea!
Doamna Bishop hohoti.
— Aşa de brusc. Doctorul a promis că o să treacă de dimineaţă şi că totul va fi ca de obicei.
Elinor spuse destul de tăios:
— N-a fost chiar brusc. În definitiv, era bolnavă de câtva timp. Sunt chiar mulţumită că a scăpat de suferinţă.
Doamna Bishop, înlăcrimată, fu de acord că era o binecuvântare că nu mai trebuia să sufere. Adăugă:
— Cine-i va spune domnului Roderick?
— Eu, răspunse Elinor.
Îşi trase pe ea un capot, şi se duse la uşa lui şi bătu.
— Intră!
Elinor intră.
— Mătuşa Laura a murit, Roddy. A murit în somn.
Ridicat în pat în capul oaselor, Roddy inspiră adânc.
— Sărmana mătuşă Laura! Tot ce pot să spun e: Slavă Domnului! N-aş fi suportat s-o mai văd, târându-se de azi pe mâine, în starea în care era ieri.
Elinor observă mecanic:
— Nu ştiam că ai văzut-o ieri.
Cumva ruşinat, Roddy dădu din cap.
— Adevărul e că m-am simţit ca un laş că am evitat să merg la început! M-am dus la ea seara târziu. Sora, cea grasă, ieşise după ceva – o sticlă de apă fierbinte, cred – şi m-am strecurat înăuntru. Fireşte, n-a ştiut că sunt acolo.
Doar am stat puţin şi m-am uitat la ea. Apoi, când am auzit-o pe doamna sacâz bubuind în sus pe scări, m-am furişat afară. Doamne, era cumplit s-o vezi!
— Da.
— Trebuie să fi blestemat fiecare clipă pe care o trăia!
— Aşa e.
Roddy spuse:
— E minunat că noi doi privim întotdeauna lucrurile la fel.
— Da, e.
— Amândoi simţim acelaşi lucru, în clipa aceasta: recunoştinţă că a scăpat de tot chinul...



va urma
















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu