Aura Popa
Privesc în urmă. Stoluri prefăcute
Au răsturnat iar toamna-n ochii mei
Şi-atâtea frunze moarte, nevăzute
Mi se aştern prin gânduri. Pe alei
De ne-nţeles îmi rătăcesc toţi paşii.
Pun virgule de noapte-ntre tăceri
Ca să-mblânzesc apusul. Uriaşii
Pot să zdrobească stânci… De nicăieri
Apar răspunsuri. Se-nteţesc migraţii
Dinspre poveşti întemniţate-n frig
Şi iar mă zbat în funii de negaţii.
Nu eu ar trebui ca să te strig!
Nu eu ar trebui să strâng lumina
Din cioburile tale de cuvânt.
Privind în urmă ţi-am văzut rugina
Pe raiul nostru răvăşit de vânt…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu