Corneliu Vlad
Un război cum altul n-a fost
Dacă despre războiul Crimeii de la începutul secolului al XIX‑lea istoricii spun că ar fi fost primul război „modern”, despre (şi folosim un termen eufemistic), alipirea Crimeii la Rusia se poate afirma că ar fi primul război tot „modern” fără împuşcături, explozii de artilerie şi bombardamente, dar mai ales fără hecatombe de morţi şi răniţi. Un război, într-un fel, curat‑curăţel. Iar operaţiunile militare, de tip război fulger, au fost de o eficacitate ce va rămâne de bună seamă consemnată istoriceşte. Despre această performanţă a armatei ruse, preşedintele Putin a declarat la 28 martie 2014, adică în momentul „de după”: „Evenimentele din Crimeea au fost un examen. Ele au demonstrate marile capacităţi ale forţelor noastre armate şi moralul solid al oamenilor”. Dar dacă aceste spuse par mai degrabă exteriorizări publice triumfaliste, de tipul celor pe care le au întotdeauna învingătorii în confruntări armate, reţine atenţia totuşi un – să-i zicem? – detaliu: prin această declaraţie, preşedintele Rusiei a confirmat implicit participarea militarilor ruşi la preluarea controlului peninsulei Crimeea, ceea ce Moscova nu declarase până atunci niciodată în mod oficial. Şi nu mai puţin important este că preşedintele Putin a confirmat, şi el, noul tip de război, de data aceasta cum nu se poate mai explicit, când a declarat că profesionalismul militarilor ruşi „a permis evitarea provocărilor şi împiedicarea vărsării de sânge”.
Exegeţii situaţiei internaţionale s-au şi grăbit să etapizeze, pentru istorie, mai puţin e obişnuitul eveniment ce depăşeşte cu mult cadrul specializat, fortamente limitat, al polemologiei.
Bunăoară, expertul ucrainean Volodimir Fesenko remarca, imediat după operaţiunea de preluare de către forţele proruse a controlului asupra teritoriului Crimeii, că militarilor ruşi şi miliţiilor proruse le-ar fi necesare doar două săptămâni pentru a separa Crimeea de restul Ucrainei. Ceea ce s-a şi întâmplat. Ba, chiar mai rapid decât estima analistul ucrainean. „Ei urmăresc (de multă vreme – n.n.) un plan foarte raţional. Ei au separat Crimeea de restul Ucrainei pas cu pas, pregătind anexarea sa”, aprecia analistul din Kiev. „Toate acestea au pregătit etapa următoare, referendumul, pentru legitimarea anexării”, adăuga el.
După analiza lui Fesenko, Moscova a preluat de facto controlul asupra Crimeii şi a realizat alipirea sa la Federaţia Rusă în cinci etape.
1. Înlăturarea echipei conducătoare Ianukovici şi instalarea, la Kiev, a unei noi puteri, prin forţă.
La cinci zile după fuga de la Kiev a preşedintelui Viktor Ianukovici, la Simferopol, capitala Crimeei, grupuri înarmate proruse preiau controlul clădirilor Parlamentului şi Guvernului regional şi arborează drapelul rus. Un deputat prorus local, Serghii Aksionov, este ales rapid premier regional interimar, iar Parlamentul votează alipirea la Rusia şi decide organizarea unui referendum la 16 martie. Noile autorităţi preiau controlul poliţiei locale şi, cu sprijinul miliţiilor „de autoapărare”, încep să recruteze soldaţi care depun jurământ de supunere faţă de viitorul „stat”.
2. Preluarea controlului asupra teritoriului peninsulei.
Din momentul în care Guvernul trece în mâinile forţelor proruse, mii de militari ruşi – dintre care se crede ca mulţi provin din echipajele Flotei Ruse la Marea Neagră – sunt mobilizaţi operativ în peninsulă. După aprecierile grănicerilor ucraineni, efectivele lor ar fi însumat circa 30.000 de persoane. Aceşti militari, bine echipaţi, dar fără însemne de identificare, încercuiesc rapid zonele militare ale statului ucrainean. Aceştia din urmă au refuzat iniţial să se predea sau să plece. În paralel, flota rusă blochează vasele marinei ucrainene, în special în portul Sevastopol.
3. Trasarea frontierelor.
Separarea peninsulei Crimeei de restul ţării este un lucru relativ uşor. După instalare, forţele ruse stabilesc puncte de control pe cele două mari rute care duc către peninsulă. Pe aeroportul din Simferopol, zborurile care vin sau pleacă spre Kiev sunt anulate, fiind autorizate doar zborurile de legătură cu Moscova. În gara din Simferopol, echipe de miliţie controlează pasagerii ce vin din restul Ucrainei.
4. Preluarea controlul comunicaţiilor.
Transmisia celor şase canale de televiziune ucrainene este întreruptă o vreme şi înlocuită de canale ruseşti. Jurnaliştii ucraineni şi străini sunt descurajaţi sau uneori chiar agresaţi, oricum, împiedicaţi să transmită.
5. Organizarea unui referendum.
Locuitorii din Crimeea au de ales între alipirea regiunii la Rusia şi revenirea la o autonomie extinsă – o independenţă de facto – de care se beneficiau conform fostei Constituţii a Ucrainei din 1992. Menţinerea status quo-ului în cadrul Ucrainei nu s-a luat în considerare.
De partea occidentală, la 18 martie 2014, postul France tv Info propunea propria sa „cronică” a acestui război sui generis, fixând şase „date-cheie care au făcut să basculeze Crimeea către Rusia”:
22 februarie: preşedintele Ianukovici este destituit.
Revoluţia din vestul Ucrainei şi din Kiev face să se cutremure bastioanele proruse din estul ţării, se exprima, hazardat şi hiperbolic, sursa franceză de presă. După săptămâni de manifestaţii, şi multe zile de înfruntări sângeroase în centrul capitalei, preşedintele Ianukovici este destituit.
După care, Crimeea devine teatrul a numeroase tensiuni între partizanii revoluţiei şi cei prorusi, care exprimă veleităţi de separatism. Această mică republică autonomă este, întradevăr, singura regiune a ţării în care rusii sunt minoritari – ţinea să atragă atenţia sursa menţionată.
27 februarie: „Rusia se invită în Crimeea”. După destituirea lui Ianukovici, în Crimeea încep ciocniri între cele două tabere. La 27 februarie, zeci de oameni înarmaţi ocupă sediile Parlamentului şi Guvernului regiunii pe care arborează drapelul Rusiei. Pe străzi şi şosele, militanţi prorusi înarmaţi controlează vehiculele pentru a preîntâmpina deplasările revoluţionarilor şi eventualele transporturi de arme. Grupuri de militari în uniformă cu ecuson negru, dar care refuză să-şi declare naţionalitatea, patrulează la intrarea în aeroporturi. La începutul lui martie, noi trupe ruse se instalează în peninsulă. Bazele militare ucrainene încep să fie încercuite.
6 martie: se decide referendum în Crimeea.
Parlamentul local cere preşedintelui Vladimir Putin realipirea la Rusia şi organizarea unui referendum la 16 martie. Deputaţii se (ante)pronunţă deja pentru anexarea Crimeii de către Rusia. La Kiev, în UE şi la Washington, referendumul este considerat ilegal, ceea ce înrăutăţeşte relaţiile între Moscova şi Occident.
11 martie: Adoptarea declaraţiei de independenţă.
Fără a mai aştepta rezultatul urnelor, Parlamentul din Crimeea adoptă o „declaraţie de independenţă a republicii autonome a Crimeii şi a oraşului Sevastopol” faţă de Ucraina. Liderii occidentali încep să facă declaraţii de dezavuare iar la Kiev pro-europenii denunţă „ocuparea Crimeii de către Rusia”.
16 martie: realipirea este votată prin referendum.
„Rezultatele definitive ale referendumului: 96,6% pentru!”, comunica primul ministru prorus Serghei Aksionov. Parlamentul Crimeii prezintă oficial candidatura la integrarea la Rusia, care devine şi prima ţară care recunoaşte independenţa Crimeii. Occidentalii ripostează şi anunţă noi sancţiuni aplicate Rusiei.
18 martie:
Moscova oficializează anexarea Crimeii. La Kremlin, preşedintele Vladimir Putin semnează cu noii lideri din Crimeea un acord prin care Crimeea este oficial alipită la Rusia.
Republica Crimeea, statul care a existat o singură zi
În analele lumii, peninsula Crimeea va rămâne cel puţin pentru un fapt nemaiîntâlnit – sau poate rarisim întâlnit – în istoria lumii: existenţa acestui teritoriu, ca stat independent, a durat o singură zi. De ce această – pentru judecata comună – ciudăţenie? Simplu: pentru ca Federaţia Rusă să nu poate fi învinuită că ar fi răpit Crimeea de la Ucraina. Crimeea, parte a statului ucrainean, şi-a declarat mai întâi desprinderea din acest stat, după care, ca stat independent, a decis alipirea sa la Federaţia Rusă, ca „republică autonomă”.
Dar istoria singurei zile a statului independent Crimeea, ziua de 17 martie 2014, este, în felul ei, şi „ziua cea mai lungă” din istoria peninsulei. În această zi s-au decis şi s-au produs schimbări spectaculoase, peste noapte, cum se poate zice în cel mai propriu sens al expresiei, pentru Crimeea şi cele două milioane de locuitori ai săi.
Să rememoram faptele faimoasei zile, apelând la altă cronică a aceleiaşi France tv Info, intitulată „Cum se pregăteşte Crimeea să devină rusă”.
La 17 martie, Parlamentul Crimeei a cerut mai întâi „Naţiunilor Unite şi tuturor statelor lumii să recunoască republica Crimeea ca stat independent”, dar în acelaşi timp, a solicitat Moscovei „integrarea sa ca nou subiect al Federaţiei Ruse, cu statut de republică”, decizie cuprinsă într-un text adoptat în unanimitate de 75 de deputaţi.
În aceeaşi zi, Parlamentul local a comunicat oficial că „moneda naţională a republicii Crimeea este de acum înainte rubla”. Hrivnia ucraineană va mai putea fi utilizată în paralel cu moneda rusă pana la 1 februarie 2016. Şi tot în aceeaşi zi, Parlamentul a anunţat şi abandonarea „simbolică” a orei ucrainene şi reglarea orologiului după cel al capitalei Rusiei, adică la GMT+4, ceea ce înseamnă cu două ore mai devreme decât până la aceasta hotărâre.
Altă decizie: toate unităţile militare ucrainene amplasate în Crimeea vor fi desfiinţate, după cum a anunţat, în aceeaşi zi, preşedintele parlamentului din Crimeea.
Personalul lor are de ales între a părăsi regiunea sau a continua să rămână pe loc pentru a se integra în forţele armate ale Crimeii, acum parte a Rusiei. Şi, în sfârşit, o ultimă, dar esenţială măsură: bunurile statului ucrainean au fost „naţionalizate”. Decizie votată tot în unanimitate de cei 85 de deputaţi. Bunurile confiscate au fost remise instituţiilor şi organelor competente ale Crimeii. Primele vizate – întreprinderile petroliere şi de gaz natural. Una dintre primele „naţionalizări” decise de Parlament a vizat activele societăţii petroliere publice ucrainene Cernomorneftgaz, care se ocupă de explorarea şi exploatarea zăcămintelor de hidrocarburi din zona ucraineană a Marii de Azov şi a Marii Negre.
Aşa se face că, pe cale de consecinţă, România redevine vecin direct, de frontieră – e drept maritimă – cu Rusia, ceea ce nu este – sau nu ar trebui să fie – prilej de migrene.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu