Thomas Man
Nu sunt analist politic şi nici nu vreau să devin – specialiştii dâmboviţeni ai genului sunt adesea comici fără voia lor, manipulatori translucizi sau experţi în fotbalul de masă – dar celor 10 ani de Băsescu, zic şi eu două vorbe fără pretenţii.
Nu-mi plac hăhăielile lui TB, nici reculul său cultural, nici cratiţele pe care le târeşte după el – cele două Elene – al căror zgomot nu va fi uitat de memoria colectivă. Memorie căreia i s-a inoculat cu vrăjmăşie ideea că el este principalul vinovat nu numai pentru scăderea salariilor şi pensiilor, dar şi pentru cursul dolarului, gaura din stratul de ozon, preţul bibilicilor de pe centură şi alte alea.
Dar, ca să merg la rându-mi pe scurtătură : Luna Cadourilor n-ar fi picat în România pe 16 noiembrie dacă n-ar fi fost Traian Băsescu. Iohannis a sprintat pe refrenul anticorupţie pe care Marinelu’ îl cântă de un deceniu. Las deoparte lupta făţişă cu Ponta şi clanurile organizate care-l desemna pe Herr Klaus candidatul de ales şi reamintesc doar ultima chemare la vot, apăsată şi abilă, în care numele nu a fost pomenit. Ori, a nu se uita, dacă Monica Macovei e pe la 6-7 % în preferinţele populaţiei, Băsescu, în ciuda catastrofei Elena Udrea, e pe la 14-15 % ; un nucleu dur l-a urmat mereu cu fidelitate. Şi, cireaşa de pe tortul alegerilor : aşa cum s-a tot zis, diaspora l-a făcut preşedinte pe Băsescu. QED.
Repet, Iohannis nu ar fi fost posibil fără Băsescu. Desigur, Băsescu nu l-a făcut singur preşedinte, au fost alţi factori determinanţi, începând cu tineretul şi diaspora care s-au revoltat de atâta umilinţă, de minciuna şi corupţia pesedistă împinsă la extrem.
Paradoxal, Băsescu a fost omul potrivit pentru ultimul deceniu. A zis chiar el, încă de la începutul primului mandat, că va învinge sistemul pentru că provine din el şi îi cunoaşte metodele. Un Vaclav Havel ar fi dat-o în bară cu parveniţii din baronetul PSD, cu Vanghelie, Mazăre, Dragnea şi Ponta.
Aşa cum Biserica a fost multă vreme pe la începuturi un factor de progres – a introdus învăţătura, cărţile, socializarea, terapia de grup prin cântec, etc. , aşa Băsescu a fost în aceşti ultimi ani un factor de progres pe calea democraţiei (libertate de expresie, instituţii mai puternice, stat de drept tot mai conturat, etc.).
Ales în 2004, când instituţiile funcţionau după butoanele politruce, nici Iohannis n-ar fi reuşit să învingă cancerul corupţiei, cu toată statura lui de om normal, muncitor şi corect. Atunci televiziunile făceau jocurile, decideau cine si cum. Acum, nu mai sunt singure pe tărâmul mediatic decizional. S-ar fi luptat, nu zic nu, KI nu pare omul să se lase înghiţit uşor, dar circumstanţele istorice nu-i erau favorabile ca acum : România e în NATO, e în Europa, informaţia circulă bine în multimedia, facebookul e a doua lui casă. Nu-l văd pe Iohannis în faţa garajului, cu mâinile goale, luptându-se cu monstruoasa coaliţie (PSD + PNL ! + UNPR + PC + UDMR), ca Base în 2012.
Mulţi, hrăniţi la posturile care împrăștie venin, îl urăsc orbeşte pe Băsescu. Nu mai sunt în stare să vadă contribuţia lui, esenţială, în devenirea occidentală a României, în drumul ei către justiţie, către onorabilitate. E drept că personajul, cu ieşirile lui folclorice şi cu eticheta Udrea pe umăr, nu pare foarte onorabil, nu-i glamour. Să nu uităm însă : umorul lui ceva mai zgomotos, de cartier, îi făcea să zâmbească pe liderii lumii Merkel şi Obama. Si simpatia lor a cântărit în aprecierea României.
Dacă Emil Constantinescu s-a declarat învins de ba a mai şi fraternizat cu el pentru a deveni cel mai ridicol şi dispreţuit preşedinte, Traian Băsescu părăseşte Cotroceniul cu fruntea sus : realizările sunt mai însemnate decât greşelile. Bărcuţa lui de hârtie a trecut prin multe furtuni – tornade de spurcăciuni s-au abătut cu ură paroxistică asupra navei prezidenţiale – dar a dus-o la liman.
Aşadar să-i dăm marinarului ce e al lui, la terminarea mandatului : o salvă de tun şi urarea de vânt bun!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu