Valy Plugar
Târziu, în noapte, când şi visele dorm.
Stau, treaz, gândind la ziua ce s-a dus.
Mă-ntreb, şi eu, ca orice om,
Ce este iubirea, pe acest pământ.
O fi zâmbet de copil, inocent, râzând în gura, mare?
Nu uit, însă, că mâine e matur.
Sau lungul, drum, de la lună la soare,
Dar ca să-l parcurgi, nu ai timp destul.
O fi o floare, care înfloreşte,
În miezul iernii, cea cu ger?
Însă gerul o îngheaţă şi se ofileşte,
Nu poate răsări, că rădăcinile-i pier.
O fi o şoaptă de iubire, a celui care iubeşte,
Dusă de vânt, în inima dorită?
Dar nefericirea, mereu ne pândeşte,
Şi inima ta, pură, iarăşi e rănită!
Poate ai aflat, când preţul l-ai plătit
Prea mare, pentru a ta nefericire.
Şi chiar de toamna, iarăşi a venit,
În sufletul tău, încă n-ai iubire!
Întrebări îmi pun, răspunsuri nu găsesc!
Somnul nu vine, că mintea se întreabă.
Atunci, la tine mă gândesc,
Să-mi spui ce e iubirea, o viaţă întreagă!
Un pescăruş, cu o aripă rănită.
Zboară, riscând, căutând iubirea!
Omul, îşi plânge viaţa tristă,
Şi uită să îmbrace, haina, numită fericirea!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu