MIRCEA TRIFU
Codrul cărare-mi aşterne cu frunze,
Când toamna îi plânge coroana cu brumă,
Şi cântul de mierlă mi-alintă tăcerea
Cănd frica m-alungă din urmă.
Sunt freamăt de humă, iubire crescută din iarbă,
Şi raza de lună, ce-n şoaptă coboară,
Durerea iubirii, din noapte s-absoarbă,
Lacrima grea, să-nceteze să doară.
M-aştern lângă tine, copilă nebună,
Privirea de stele ţi-o prind c-o dorinţă,
Şi odată cu raza, eu sorb de la lună,
Tăcerea speranţei şi multă căinţă.
Şi apoi, cu-n sărut să-ţi mângâi durerea,
Ca inima iar să simtă suspinul,
Şi ochii să-ntorci, să-mi dărui iertarea,
Şi-a ta mângâiere să-mi năruie chinul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu