Adi Filimon
E timpul ploilor de cuvinte-nvrăjbite,
al pâinilor de pomeni, împletite
în albul ştergarelor furate din cuie
ruginite de fumul ieşit din tămâie.
E ultima oară când plâng fără vorbe,
am atâtea de spus încât amintirile oarbe
se-adună în clopote şi metalul fierbinte
zdrobeşte legănatul în mii de cuvinte.
Mă plimb printre oameni ce nu ştiu că sunt
o umbră parşivă, locuind pe pământ,
mai am doar un strop de viaţă în mine,
dar cu el te ridic şi te-nalţ şi pe tine.
O dragoste pentru unul ca tine e fiere,
dar eu o percep în ani de plăcere,
oricui îmi spune că sunt oarbă demult
îi închid ochii vii şi pulsul ţi-ascult
cu inima strânsă-n ştergare de in
şi sângele adunat în cupe de vin.
Trăiesc într-o lume a mea de himere,
mă devoră o iubire din miere şi fiere;
de ce mai ascult gura lumii cum latră
şi ce-mi poate spune un suflet de piatră?!
Am prea multe urechi pentru orice cuvânt,
de-aceea le smulg şi le-ngrop în pământ
alături de mine, cel învechit şi ateu,
pe care nu-l iubeşte nici măcar Dumnezeu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu