Cei patru călăreţi ai Apocalipsei

Threedots

Motto:
Reţete culinare de alegeri apocalipsă: “Cum să ne pregătim singuri coliva”.


Prin apocalipsă marea majoritate a oamenilor înţelege ceva de genul “sfârşitul lumii”, sau “sfârşitul sfârşitului”, sau “ne-a luat dracu”, sau orice altceva în aceeaşi notă, veselă, optimistă, generatoare de înălţare spirituală şi dătătoare de speranţă. Eronat.


Apocalipsa este de fapt o revelaţie, o dezvăluire a ceva ascuns, sau mai pe scurt apariţia adevărului într-o perioadă dominată de minciună.Este bine de ştiut, de asemenea, că apocalipsa nu este generală, mai bine spus nu se produce în acelaşi fel, pentru tot pământeanul şi nici măcar nu intervine la aceeaşi dată, adică nu poţi să spui că apocalipsa va fi mâine, pentru că de exemplu în Australia, deja azi e mâine şi nu mai ştie nefericitul ce să mai creadă.


Ea, apocalipsa adică, diferă de la ţară la ţară şi depinde de ce a învăţat trăitorul din fiecare ţinut până la vremea respectivă, adică până când se consideră că, în sfârşit, e în stare să vadă adevărul şi să înţeleagă şi el ceva din ceea ce până atunci era de neînţeles, fie din cauză că era minţit în draci, fie din cauză că era prea nărod să priceapă.


Cu alte cuvinte apocalipsa e de bine, adică până la coada cozii deschidem şi noi ochii şi pricepem şi noi ceva, slavă cerului, că până la momentul respectiv, adică al apariţiei apocalipsei eram cam ca un orb, noaptea în tunel.


Ei, o fi apocalipsa de bine, dar nu primeşti un lucru atât de preţios, ca înţelegerea şi luminarea şi revelaţia, aşa moca, fără să plăteşti preţul şi fără să treci prin ce e de trecut ca să ajungi acolo, că dacă nu ai pătimit destul nu eşti suficient de copt să înţelegi.


Toate bune şi frumoase, dar ca să ajungem la acest deziderat, trebuia să apară ceva ca să-l supună pe ulmeanul din ţinutul X, la probele necesare întru iluminarea spirituală şi dobândirea revelaţiei, după care, conform înţelegerii contractuale urmează o mie de ani de pace şi prosperitate şi lăfăit în bunăstare, sau mai bine zis un milion de ani, că ce mai e o mie în ziua de azi. Nici măcar o pensie gigaindexata.


În fine, să revenim la “nos moutons”şi să vedem ce era acel ceva care punea lumea la încercarea finală. Păi nu era nimic altceva decât ghiduşia aia cu cei patru călăreţi, care trebuiau să ne treacă prin cele patru faze ale concursului de calificare la apocalipsă, că doar nu te poţi califică la ceva atât de important din prima.


Nici măcar la “Românii au talent” nu te duci aşa, direct în finală. Mai zici dintr-o muzicuţă, din daradaică, mai un cântec, mai un dans şi treci din etapă în etapă.


La faza asta cu călăreţii, rolul / semnificaţia lor şi culoarea cailor, au apărut iarăşi nişte confuzii, generate de specificul local şi de păţaniile fiecărui trăitor dintr-o anumită regiune, zonă, parte a globului, dar în general este unanim acceptată ideea că aia (călăreţii) sunt în număr de patru, culorile cailor sunt alb, roşu, negru şi gălbui şi că semnificaţia lor este Ciuma, Războiul, Foametea şi Moartea.


Acestea fiind zise să încercăm să vedem cum se aplică în arealul carpato-mioritico-dunărean chestia asta cu calificarea la apocalipsă şi care sunt juraţii.


Păi la noi, în ultima perioada, aia care contează la calificări, adică după ’89, în primul rând a apărut Ciuma călare pe calul roşu. Vă este cunoscută zicala “ciuma roşie”, aia care se aplică la comunismul cu orice faţă, fie ea umană, inumană, sau animală.


Ce ciumat a apărut în zonă, aşa ca ciuma din senin, taman la momentul oportun, să încerce să salveze ce mai era de salvat din “roşeaţa” care ne-a stăpânit juma de secol? Aţi ghicit. Nelu Fesenelu este ăla de care nu mai scăpăm, cum nu scapi de ciumă şi care a pus bazele sistemului politic ciumat.


Am trecut de faza asta, destul de greu. Ne-am bătut cu minerii (glumesc, desigur, nu ne-am bătut noi cu ei, doar ei ne-au bătut pe noi, au bătut la noi ca la fasole), ne-am bătut între noi, ne-am bătut cu regele sau cu oricine voia să ne scoată din ciuma roşie, dar am trecut peste perioadă şi ne-am calificat la faza doua.


În faza doua a venit Războiul, aparent paradoxal pe cal alb. Adică a venit Milică şi a tras toate sforile să ne băgăm în NATO (asociaţie militară până în măduva existenţei ei), pe principiul “si vis pacem para bellum”. Bine, chestia e cu schepsis, că n-am avut război pe teritoriul nostru dar ne-am plimbat prin Afganistan şi Irak, tocmai pentru că eram în NATO şi chestia cu albul e de-un simbolism feroce, adică propunem pace (steag alb, cal alb, în fine aţi prins ideea) dar ne pregătim de luptă şi ne înarmăm până în gingii.


Am trecut şi de faza asta relativ bine şi a venit Băsescu pe calul palid-gălbui şi ne-a adus foametea în gât.


De fapt nu ne-a adus-o el, ne-am adus-o noi, că ne-am bazat prea mult pe economia care duduia de se zgâlţâia fotoliul de premier al Tăriceanului şi n-am luat în serios criza de înfometare mondială (a fost una din acele coincidenţe bizare în care călăreţul galben a apărut în acelaşi timp la nivel global) şi ne-am înghesuit ca fraierii să facem credite cu buletinele şi fără venit corespunzător şi uite aşa ne-am pierdut case, apartamente, maşini, plasme luate moca, fără acoperire şi ne-am umplut de ură faţă de călăreţul galben, deşi ar cam fi trebuit să ne tragem nouă înşine două palme peste capul nostru prost.


În fine, pleacă şi călăreţul galben peste câteva zile, trecem şi de faza asta şi mai avem una singură şi gata ne luminăm, ne înălţăm, ne deşteptăm, ne revelăm, ne scufudăm în apocalipsă.


Toată chestia e să trecem şi de ăsta ultimul, pentru că asta-i clar perioada indicată în scrierile sfinte, pentru ultima fază.


Suntem în ultima perioadă, în plină dominaţie mitomană, iar noi suntem total confuzati, deci e clar că mai urmează doar un călăreţ şi ne-am scos. Care a mai rămas? Hopa, a mai rămas călăreţul pe calul negru. Moartea. Trecem şi de Moarte şi trăim veşnic, iluminaţi şi fericiţi, cu mândria că am fost cândva români.



Hai că mai e puţin. Ultima încercare şi ne izbăvim. Succes în alegeri, votaţi Moar… votaţi Ponta.