Ovidiu Vasile
De renunț numai o clipă să fiu eu, iubirea moare
Și trecut-au parcă veacuri de la prima lăcrimare.
Au trecut pierind în calea umbrei mele de-ntuneric,
Le-au înăbușit ecoul hohote de râs homeric,
Mi-au rămas în teorie disciplinele dorinței,
Să-mi conjure nefiița ca să-i țină loc ființei.
Prin trăiri epuizante, cazne și iubiri eterne,
Mor în calda răsuflare-a fiecărei limbi materne,
Până ce-și va stoarce trupul seva printre minerale,
La retragerea mareei simfoniei ancestrale.
Coborî-va-n minte inimi să se mântuie probabil
Și să-și tulbure-n erotic sentimentul perisabil,
Din alertul biologic, dintr-a viciului virtute,
Atunci când sărutul morții vine viul să-l sărute,
Ca să-și primenească astfel întunericul lumina,
Să-și asume și să-i poarte doar nevinovații vina.
Răzvrătit în lutul cărnii de pe lumea cea lumească,
Curățit ca Dumnezeii, las Cuvântul să rodească.
Din instinct cu gesturi tandre în materie pătrund,
Ca să fiu mereu acela care sunt doar cel ce sunt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu