Fie-vă milă de voi, domnule Ponta!

Sebastian Lazaroiu

De ce pierde PSD alegerile? Iată o întrebare cu care ne întâlnim la fiecare cinci ani din 2004 și până acum. Și care e posibil să reapară pe firmament și în anii următori. O să încerc să răspund la această întrebare, admițând că nu sunt un connaisseur al bucătăriei organizatorice a social-democraților români. O fac ca un observator al scenei publice, trecând peste adversități politice sau idiosincrazii personale.


Mai întâi, aș vrea să remarc faptul că o analiză profundă, la care ne-am aștepta chiar din interiorul partidului, nu există. Dacă aș lua în considerare doar ce știm până acum, din discuțiile mai mult sau puțin publice, aș zice că liderii PSD își inventează scuze. Un inventar sumar al motivelor invocate de aceștia pentru pierderea alegerilor ar suna cam așa: eticheta de ”comunist” (moștenită pe filiera Ion Iliescu), ”americanii”, ”flacăra violet”, ”forța misterioasă a rețelelor de socializare”, ”ruperea liderilor de baza partidului”, ”baronii locali”, ”prostia lui Geoană din 2004” ” vizita lui Geoană la Vântu din 2009” și cam asta ar fi tot.


Subțire, aș zice. Te aștepți la o reflecție mai serioasă din partea unui partid, care nu duce lipsă de analiști și analize.


Ar trebui în primul rând să definim corect problema. PSD nu pierde alegerile. Ba, dimpotrivă, cineva ar putea demonstra cu date că PSD câștigă alegerile. În realitate, PSD nu poate strânge decât majorități relative, nu majorități absolute. Poate ieși pe primul loc în alegeri, dar nu poate lua 50% plus unu din electorat, ceea ce îl face pierzător în scrutinurile cu două tururi, așa cum sunt alegerile prezidențiale. O demonstrează alegerile pentru funcția din președinte din 2004, 2009 și 2014. Fie că a venit din opoziție, fie că a intrat în campanie deținând pârghiile executive, candidatul PSD a pierdut.


O să mă refer la acele erori repetitive sau deficite persistente care nu sunt corectate perioade lungi de timp.

1. Partidul-stat – există o tendință irepresibilă a liderilor PSD, la centru și la nivel local, de a coloniza instituțiile statului, de a sufoca funcționărimea, de a face din apartenența politică principalul criteriu de supraviețuire în administrație. Mi se va răspunde: și ceilalți fac la fel. Nu voi nega că această tendință o întâlnim și la celelalte partide care au guvernat România în ultimii 10 ani. Diferă doar intensitatea și măsura. Obsesia ”purității ideologice”, de la directorii de școli, spitale, inspectori și până la șefi și șefuleți din instituții deconcentrate, este absolut deprimantă în cazul PSD. Șantajul, condiționările, punerea expertizei în slujba aducerii de voturi s-au dovedit locuri comune în cazul partidului lui Ion Iliescu. Efectele perverse se văd destul de repede – apar ostilitatea și mimetismul neconvingător chiar la subiecții colonizării, dar și ”rumorile în târg”, sentimentul de ”populație ocupată” pe care îl au oamenii obișnuiți. Amintirile din epoca Ceaușescu sunt încă vii în mintea românilor. La PSD nu există nici măcar un instinct de salvare a aparențelor. Urmăriți discuția înregistrată a acelui șef de filială din Satu Mare cu subordonații săi pe linie politică și administrativă (oricum pentru el nu era nicio diferență între cele două). Vorbele sunt spuse pe șleau, amenințările sunt directe, preoți, profesori, medici toți sunt tratați ca sclavi ai marelui partid. Celebrele stenograme din 2004, care, se zice, au îngropat candidatul PSD, probează și ele inflamarea partidului în toate instituțiile statului. Ce mesaj poți transmite când, în plină pre-campanie, dai o ordonanță de urgență prin care permiți migrația aleșilor locali pentru o perioadă limitată, perioadă în care intră în funcțiune mașinăria discreționară a redistribuirii banilor către comunități? Ce mesaj a transmis PSD când, după primul tur de scrutin în 2014, a refuzat să facă un gest executiv firesc de a crește capacitatea logistică pentru votul din diaspora? Nici nu mai e nevoie să menționez aici tentativele repetate de a pune mâna pe o putere în stat – puterea judiciară. Pe scurt, partidul-stat nu poate fi niciodată partidul statului de drept.


2. Monopolul mediatic – O altă obsesie a PSD este controlul mijloacelor de informare în masă, în special al televiziunilor. S-a întâmplat în 2004, în 2009 și în 2014. Acest mod de a trata alegătorii, ca pe un ”lighean” în care poți să torni orice și oricât, contravine celor mai elementare norme ale comunicării moderne. PSD vorbește cu proprii alegători așa cum vorbea în 1990, ca și cum nu s-a schimbat nimic de la acel peisaj mediatic sumbru dominat de televiziunea publică. Înțelegerile cu patronii televiziunilor și presiunile infernale asupra politicilor editoriale au ca efecte imediate: ostilizarea unei întregi bresle, cea a jurnaliștilor, care va găsi forme de disidență și va face din asta chiar un titlu de eroism; suprasaturarea audienței, care își va căuta în permanență canale alternative (Slavă Domnului! în era internetului sunt suficiente) și care va credita chiar și o minciună ”neoficială” mai mult decât un ”adevăr oficial”. Aici, în mod frecvent, se perpetuează confuzia între cifrele de audiență și omogenitatea politică a receptorilor. Tipul de televiziune- spectacol, practicat de Antena3 sau RTV, cu performanțe bune în ratinguri, atrage audiență din tronsoane foarte diferite. Să nu subestimăm înclinația electoratului ostil PSD de a privi un show mediatic pe care ulterior să îl satirizeze sau chiar demonizeze în spațiul rețelelor de socializare. Legăturile strînse, la vedere, între liderii PSD și așa-numiții ”moguli de presă” au fost întotdeauna primejdioase. În 2009, candidatul PSD a pierdut alegerile din cauza unei banale vizite la ceas de seară pe care o făcuse mogulului Vântu, încolțit de ițele dosarului FNI. În 2014, a planat sistematic suspiciunea asupra unui troc între candidatul PSD și mogulul Voiculescu, aflat după gratii, suspectat că vrea să își cumpere grațierea. În plus, în 2014, mediul online a constituit o alternativă reală la propaganda televiziunilor aflate sub controlul mai mult sau mai puțin explicit al PSD. Rețelele de socializare s-au adăugat pentru a da un ”boost” semnificativ informației propagate în mediul online.


3. Limbajul dublu – Am avut de multe ori senzația că liderii PSD au ”două limbi”. Cu una articulează discursul ”politically correct”, cu cealaltă mesajele, chiar subliminale, către un grup din era pre-democrației. Un asemenea sindrom al dublei personalități poate fi explicabil prin nevoia partidului de a-și atrage electorat nou, pe lângă cel fidelizat. Doar că, între așteptările celor două categorii se cască o prăpastie din care nu te poate salva nici măcar cascadoria dublului limbaj. Unul din discursuri a devenit bun și pentru export, în relația cu partenerii internaționali, iar celălalt a devenit refrenul de uz intern. Nu poți să te prezinți apărătorul statului de drept și să vorbești ceas de ceas despre amnistie și grațiere, în plină campanie ”mani pulite”. Nu poți să spui că îi unești pe români, în vreme ce promovezi fără perdea vorbe care seamănă ură, xenofobie, intoleranță religioasă. Asta ca să dau doar câteva exemple din grotesca propaganda a ultimei campanii electorale. Ca un corolar, poate chiar mai grav, putem găsi, în același repertoriu, prăpastia între vorbe și fapte. Românii simt povara taxelor și impozite introduse de guvernul PSD, dar în campanie defilăm cu postere ”Doar Ponta scade taxele”. Cum poți să te aștepți ca dubla adresare unor categorii de alegători complet opuse va avea efect aditiv? În realitate, efectul a fost de dublă pierdere.


4. Ruperea legăturilor cu elitele culturale și intelectuale – Ion Iliescu a avut de timpuriu revelația importanței elitelor în câștigarea alegerilor. Relația rece între partidul lui Ion Iliescu și elite își are originea încă anul revoluției și în evenimentele violente ulterioare, cum au fost mineriadele. Dacă privim cu atenție, din 1996 și până în 2014, toți candidații câștigători ai alegerilor prezidențiale au avut sprijinul elitelor. S-a întâmplat chiar în 2000, iar Iliescu a fost beneficiar direct, e adevărat că pe o ecuație electorală extrem de complicată. Atât Iliescu, cât și Năstase, au avut în perioada 2000-2004 un program bine țintit de conectare la elite, posibil și ca un gest de recunoștință pentru victoria PSD în turul al doilea în fața candidatului PRM. Într-o măsură consistentă, PSD a promovat în acea vreme o agendă occidentală, iar Iliescu însuși a reușit o reconciliere cu familia regală. Problema majoră atunci, dar și mai târziu, a constituit-o tocmai tendința totalitară a PSD, de a acapara toată viața publică, toate mediile de informare, toate instituțiile statului, ceea ce, cum era de așteptat, a repugnat elitei intelectuale, mult mai sensibilă la opresiunea comunistă. Anii 2012-2014 au reprezentat o cotitură în modul liderilor PSD de a relaționa cu elitele intelectuale. Dacă nu poți să îi ai alături de tine, atunci omoară-i, părea să fie sloganul social-democraților. Nimic nou, dacă ne raportăm la prima decadă de după revoluție, când plăcerea linșajului elitei intelectuale fusese lăsată pe seama lui Vadim Tudor și celebrei reviste ”România Mare”. Acum Antena3 a devenit principalul instrument de tortură. Profitând de căderea de popularitate a președintelui în funcție, asociat cu elita intelectuală, trustul lui Dan Voiculescu n-a ratat nicio ocazie de a zdrobi capetele vârfurilor elitei. Elitele au o influență majoră în societate. Ele se legitimează prin propria lor performanță, sunt credibile prin ceea ce realizează în propriul lor domeniu. Cuvântul lor poate avea o mare greutate în campaniile electorale, mai ales în cele în care se câștigă cu majorități absolute. Asta scapă înțelegerii liderilor PSD, care încearcă să suplinească lipsa sprijinului din partea elitelor consacrate cu un sprijin mult mai fragil de pseudo-elite fabricate.


5. Incapacitatea de a se defini ca stânga modernă – Aici discuția devine mai complicată pentru că antrenează și celelalte partide politice. Adevărul e că spectrul politic s-a așezat strâmb încă din anii 90. În general, stânga modernă accesează mai ușor tinerii, intelectualii, orășenii, în vreme ce dreapta se face mai bine auzită în rândul unui electorat conservator, mai așezat. Desigur, aici vorbim și de diferențe uriașe între ce reprezintă mediul rural în România și în statele occidentale. Dar se observă, de câțiva ani buni, mai ales în marile orașe ale țării coagularea unor segmente cu aspirații mai apropiate de stânga modernă, pe care PSD nu reușește să le capteze. Pentru simplul motiv că discursul PSD nu se poate adapta valorilor acestui segment, fără a pierde consistent din electoratul tradițional. Un partid de stânga vorbește mai mult despre statul laic, pe când PSD duce campaniile electorale cu crucea în mână și cu sprijin material direct către de Biserica Ortodoxă. Un partid de stânga vorbește mai mult despre drepturile minorităților, de orice fel, în vreme ce PSD ocultează subiecte sensibile, precum minoritățile sexuale, sau dezvoltă nepermis discursuri naționalist-xenofobe. Așadar, electoratul modern cu valori ale stângii moderne este inabordabil pentru social-democrații români, în vreme ce electoratul tradițional, cu medie de vârstă ridicată, se diminuează biologic. De câteva cicluri electorale, PSD este pus în fața acestei opțiuni. Renunțăm la electoratul tradițional sau rămânem în același bazin, într-o contracție semnificativă? Soluția dublului limbaj s-a dovedit ridicolă și falimentară.


6. Propaganda neagră – Pe lângă obsesia monopolului media, PSD are și o fascinație față de campania negativă dusă la extrem. Probabil vine tot din perioada anilor 90, când studenții și intelectualii erau demonizați, partidele de opoziție portretizate drept răul absolut. Cum spuneam, pe atunci era Vadim și a sa revistă, România Mare. Un monstru care era să se dovedească fatal pentru Ion Iliescu, zece ani mai târziu. Propagandiștii au căpătat ambiții politice și astfel, o revistă a obținut 27% din voturi la turul întâi al scrutinului prezidențial din 2000, jucându-se cu mințile românilor, dar atingând probleme reale ale tranziției: corupția și devalizarea bugetelor de stat. În 2014 nu am avut ceva foarte diferit: adversarii erau traficanți de copii, vânzători de țară, corupți îmbuibați, elemente străine și dușmănoase. Totul dus la extrem. În 2009 am avut un filmuleț în care președintele în funcție lovea un copil. Trunchiat, difuzat până la saturație, ceea ce părea lovitura mortală dată adversarului, a devenit o conspirație a mogulilor de presă interesați, din rațiuni economice, să își promoveze propria marionetă: Mircea Geoană. Campanie negativă există pretutindeni în lume, campanie negativă există și din partea adversarilor PSD. Doar că apare un grad de adecvare rezonabil între mesajele promovate și fapte, așa cum sunt ele. Propaganda neagră transpune receptorii într-o altă dimensiune și presupune, îndeobște, absența canalelor alternative. Campaniile negative au și ușoare nuanțe de umor, ironie, ceea ce lipsește cu desăvârșire propagandei negre. Propaganda neagră, în absența monopolului surselor de informare, nu face decât să decredibilizeze sursele și emițătorul.


7. Incapacitate de a construi parteneriate durabile – Tendințele totalitare ale PSD se văd și mai bine în relațiile cu ceilalți actori politici. PSD nu este capabil să dezvolte parteneriate tradiționale sau măcar să construiască durabil. Istoria USL demonstrează fără tăgadă acest lucru. Conștient de imposibilitatea de a atinge majorități absolute, PSD a încercat să aranjeze încă din 2011 o cacealma cu PNL, care s-ar fi soldat cu câștigarea guvernării în 2012, dar și a șefiei statului în 2014. Constituția lui Năstase, prin lungirea mandatului prezidențial, dădea posibilitatea teoretică președintelui să nominalizeze de două ori premierul, chiar dacă ar fi câștigat o singură dată. Acest perpetuum mobile, la limita democrației, s-a dovedit letal pentru PSD îndată ce Năstase a pierdut alegerile prezidențiale din 2004. Doar majoritatea absolută ar fi asigurat funcția de premier PSD în 2012, ceea ce s-a și întâmplat prin alianța cu PNL. Doar că planul ascuns era acela al debarcării PNL de la guvernare și o candidatură a PSD la prezidențialele din 2014, în ciuda aranajamentului inițial. Același comportament l-a avut PSD și față de UDMR. Un partid loial majorităților în care intră, doar că un obstacol pentru puseurile naționalist-extremiste de campanie ale social-democraților. Și în cazul UDMR a funcționat adesea limbajul dublu, ceea ce a ostilizat major chiar minoritatea maghiară din România. Ce rezultă de aici? Nu doar faptul că PSD, ca actor politic își subminează singur credibilitatea în fața celorlalți actori politici, dar își aruncă în aer orice posibilitate de a relaționa cu direct cu bazinele electorale asociate partenerilor înșelați.


PSD reușește ”performanța” ca la fiecare alegeri prezidențiale să fie prezentat credibil ca un pericol. Pericolul vine chiar din excesele menționate mai sus. Un partid cu tendințe totalitare, de acaparare a instituțiilor statului și a monopolului mediatic. Chiar dacă aceste tendințe se văd la fel de bine și în perioadele dintre scrutinuri, ele apar mult îngroșate în perioadele de campanie, tocmai pentru că atenția electorilor crește, iar discursul adversarilor PSD se aude mai tare.


Pericolul se reflectă invariabil în creșterea participării între cele două tururi de scrutin la prezidențiale, ultima oară chiar într-un mod dramatic, cu 13 puncte procentuale. Analiștii și presa sunt în general interesați de ”glonțul de aur”, de acel moment sau temă care declanșează emoția sau furia sau revolta în favoarea invingătorului. De aceea, explicațiile pentru victorie, care ni se dau la nivel comun, se referă la un moment sau o temă dintre cele două tururi. În realitate, nu putem să facem abstracție de caracterul cumulativ al faptelor. Că între cele două tururi crește dramatismul electoral, nivelul de emoție a publicului, asta e foarte adevărat și este exact momentul când toate faptele acumulate se transformă într-o maree care mătură candidatul PSD.


Ca să înțelegem mai bine lucrurile. Să presupunem că toate caracteristicile durabile și dominante prezentate mai sus ar fi fost inexistente. Că PSD ar fi fost un partid democratic, dispus să joace după regulile democratice, dispus să accepte pluralismul media, dispus să fie loial partenerilor. N-am putea crede oare atunci că refuzul de a mări numărul de secții în diaspora ar fi fost privit ca un simplu accident scuzabil, poate dintr-un ”exces de legalitate”? Că vizita lui Geoană la mogulul de presă nu a fost decât o nevinovată întâlnire de curtoazie? Că stenogramele din biroul politic al PSD prezidat de Năstase ar fi putut fi poate niște făcături?


Această aproape-teorie, de un teribil fatalism, cum că PSD are toate cărțile în mână și face o gafă între tururi, care îi spulberă speranța de a se apropia de titlul suprem în stat, s-a reflectat și într-un discurs al candidatului Ponta din luna septembrie. Acesta se jura în fața partidului că va sta cuminte în casă pe timpul campaniei electorale, ca să nu pățească ca Geoană. Nimic mai fals. O asemenea teorie nu ajută PSD să își schimbe comportamentele. O asemenea teorie îi îndeamnă pe lideri să creadă că trebuie să fie nimic mai puțin decât impecabili între tururi. Dar istoria, pe care o târăsc după ei și pe care și-au construit-o singuri, se developează cu mai multă forță atunci când publicul devine mai atent și gradul de emoție inevitabil crește.



PSD are șansa să învețe și să se schimbe. E nevoie de un partid de stânga autentic în România. Niciun partid nu a avut șansa (sigur, alții ar spune neșansa) de a trece prin trei eșecuri la rând, în așa fel încât să vadă limpede tendința erorilor, să-și recunoască genele unei culturi organizaționale aflate în urma timpului. Dar poate că generației lui Ponta i se va face milă de PSD și va curma lunga pribegie prin labirintul insuccesului.