Gabriel Constantin
Când luna suspină în crengi auroase
Şi-mi lunecă raze pe galbena filă,
În nopţi diafane, eterne, duioase,
Din basme cu suflet de jună copilă,
Mă cheamă să intru în val de uitare
Un înger cu lira muiată în mare,
Pe spume de vise nocturne, frumoase…
Pe-o stâncă în nouri cu fruntea negrită,
Sub domul de stele stropite cu aur,
Stă singur un rege. Privirea-i cernită
Îngheaţă sub fruntea încinsă cu laur;
A gândului aripi spre ceruri înalţă
Şi-n ghete vrăjite el vise încalţă,
Gonindu-le-n marea de munţi străjuită.
Şi pletele-i albe se varsă în mare,
Iar ochii de vultur veghează o lume
De mândre palate arcate în soare
Cu lacuri albastre şi văi de rubine;
Iar stelele tainic sclipesc în grădini
Când luna pluteşte în limpezi fântâni,
Căci vechea cetate e piatră şi floare.
Regeasca lui mână uscată şi slabă
Desface din pânza de veacuri apuse,
Noptatică arfă iar degetu-aleargă
Pe strune gemânde cu lacrime unse
Şi-n negre adâncuri tresare infernul,
Căci plânge şi piatra pustie şi lemnul –
La cântu-i ascultă o lume întreagă:
***
- Nu-s stele în ceruri ori gânduri pe lume
Nici frunze în codri nici boabe de spume
Pe marea vibrândă. Sau flori pe cărări,
Să-ntreacă la număr a mele-ntrebări;
Ce spumegă iute în tâmpla-mi de rege,
Un gând vrea să urce, un alt să dezlege,
Deolaltă cu viaţa nimicul înstrună
Şi ce văd în soare revăd şi în lună;
Văd zile amare în raclele morţii
Şi mări de popoare trudind la a roţii
Zăbavnicei vieţi.Şi-apoi în pământ
O lume-şi ridică eternul mormânt.
Încât mă cutremur că totu-i un vis,
Că tot ce se naşte îndată e stins
De Nergal bătrânul…
Atunci simt că mirul ce-mi ninse pe frunte,
Pe barba-mi troiene, pe genele crunte,
Îmi arde obrajii ca focul tăciunii,
În spate simt talpa greoaie a lumii
Ce crâncen m-apasă cu vechea ei jale
Şi gheare de vultur îmi vâră în şale,
În ceafă-mi răsuflă duhoare de moarte,
Venită din negru adânc, de departe…
Cum astfel şi-n vitregul somn mă întreb
Ce dor are lumea, ce vrea să-i dezleg
C-o minte umană umbrită de-o rază
Ce ştie să-nşire un cântec, o frază,
Animă poporul în grele războaie,
Citeşte în stele pe-a cerului foaie,
Spunând că prezice mulţimii flămânde
De-a şti adevărul din neguri plutinde;
Când roiuri de gloate se-adună în stradă,
Cu minţi de jeratic, gândirea pribeagă,
Şi sufletul pumnul îl strânge cu ură
Iar ochiul e roşu, privirea obscură,
Le spune o vorbă oricare ar fi
Şi jură că timpul vei strânge-ntr-o zi;
Şopteşte că-n tabla destinelor lumii
Vezi semne de bine în calculul sumei
Dorinţei umane – prelung infinit…
Şi astfel mulţimea cu chipul cernit
De-a slovelor vrajă pleca-va străpunsă
Şi-n hrube de case dorinţa-i învinsă.
Cum regele-ncântă cu versuri o ţară,
Dulcind nedreptatea dar ea-i tot amară,
Asemeni şi zeii cu legi adumbrite
De fraze de aur, în snopi de cuvinte
Îmbracă umanul sub palide vise
Lăsate pe drumuri din veacuri prezise
Şi astfel o vorbă stropită cu miere
Reduce o lume la vechea-i tăcere.
Cu toate că mintea cu greu înţelege,
Totuna-i de eşti om de lume ori rege
Căci moartea e gâde ce pururi răpeşte
Mărire, coroană şi tot ce găseşte;
Din stea ia lumina, din zi dimineaţa,
Din soare căldura, din suflete viaţa
Şi-n urmă nu lasă decât întuneric,
Prin care un suflet pustiu şi eteric
Boleşte-n tăcerea cu gust de holeră –
Nu-i rază de soare, nici zbor de aceră
Să mângâie pâcla – şi-n aer obscen
Pluteşte miasma infernului tern;
De-aceea pe frunte coroana mă strânge
Şi mirtul credinţei uscat e şi plânge.
Când steaua-mi din ceruri în nori eclipsează
Şi blânda speranţă rănită oftează,
Mă duce gândirea pe drumuri de spini,
În doliu se-mbracă a ochilor crini,
Himerica viaţă în piept mi se zbate
Şi simt sărutarea mormântului frate;
Mirosul pământului reavăn mă-neacă,
Văd viaţa cum intră în veşnica teacă,
Luceferi de aur pe ceruri pălind
Şi-o lume întreagă cu mine murind…
O, da, sunt eretic! Chiar eu vreau revoltă
Şi umbra nădejdii pe-a cerului boltă!
Că ce fuse ieri, în veci n-o mai fi
Şi-n loc de o cifră vreau sute de mii,
Pe tabla veciei.
Însă zeii de piatră, în cufăr de ape,
Ascund nemurirea – nu-i nimeni să sape
Şi-n unda verzuie de vânt încreţită,
Stă Enki monarhul, sub marea vrăjită;
C-un ochi ne zâmbeşte, cu altul ne ceartă,
Ducând pe talazuri a lumilor soartă
Şi viaţa văd bine în neguri dispare
Cum tot dintre neguri grăbită apare;
O, zeilor veşnici, din trup renegat
Şi gintă rebelă am lutul creat,
O stea îmi luceşte, un vis mă străbate,
Dar frânta risipă în piept mi se zbate
Şi viaţa suspină…cu dânsa o lume
Mânjeşte pământul cu falsul renume.
Dreptate-i în nouri? Dar ce e dreptate?
Noianul de vorbe pe cer aruncate?
Îmi tremură glasul şi ochiu-mi muţeşte
Când văd în morminte cum osul albeşte.
Răspunde-mi, tu, Hadad, cu glas de furtună,
S-aud în ureche cum vântul îmi sună
Un snop de-adevăruri, un gând, o cărare,
Ce nu văd în ceruri arată-mi pe mare;
Când lumea întreabă eu ce să-i prezic?
Că viaţa-i o umbră şi umbra nimic?
Că sufletul urcă în arca eternă
Şi valul o mână spre neagră cavernă?
Iar timpul cu braţe de fildeş vâsleşte
Prin valul veciei şi nu oboseşte?
Ah, dă-mi o idee ori dă-mi un sfârşit
Să ştiu începutul din strâmtul finit…
Dar voi daţi scânteia în munte de gheaţă
Cum pagina goală în scoarţa de viaţă
Şi-mi pare că totul iluzie este,
Că lumea-i visare şi voi o poveste
Că tot ce se vede, chiar vorba ce-o zic,
E pură magie.De fapt e nimic;
E doar o părere virană şi goală,
Ce pipăi cu mâna, privirea înşală;
Aş vrea să-nţeleg şi să ştiu dinainte
Ca ochiul să vadă cum viaţa mă minte,
De-aceea uitării eu dau întrebarea,
Gândirilor pacea şi valului marea…
Fugi-voi de lume în gropi să m-ascund
Şi-n dulcea tăcere de viu să m-afund,
Cu ochi fără viaţă spre cer să privesc,
Să caut repaos, nimic să gândesc.
***
Sleit de puterea de-a şti adevărul,
Se-ntinde pe piatră, deasupra e cerul,
Iar stolul de gânduri din minte-i dispare,
A porţilor ochi se închid cu zăvoare
Şi regele doarme. Dinainte-i cărări
Se-arată în faţa la mii de-ntrebări;
El plin de uimire îndată păşeşte
Pe unul din drumuri ce par din poveste,
Căci calea aceea e plină de flori,
Cu-argint poleită, cu pomi roditori,
Şi-n aer pluteşte aşa o lumină,
Atât de frumoasă, atât de divină!
Că ochi omeneşti nu pot să privească
Aşa o vedere sublimă, cerească;
Iar el e mai tânăr şi timp nu mai este
Ci doar fericirea prin ochi îi vorbeşte.
Dar iată că drumul alene îl duce
Pe-o stâncă în care e-nfiptă o cruce,
Alături, un pustnic cu ochi ca de ceară,
Cu barba ca neaua, privirea uşoară,
În sfinte veşminte de in, aurii,
Ca spicul din mijlocul desei câmpii;
La gât poartă cruce cu Domnul Hristos
Şi-o sfântă lumină pe chipul duios;
În jurul său îngeri cu ochi de smarald,
Plutesc dând din aripi prin aerul cald.
Spre rege cu dragoste dânsul priveşte
Şi-apoi cu blândeţe aşa îi grăieşte:
- Cum poate o minte umană să ştie
Răspunsuri ce stau în a lor veşnicie?
Se poate ca omul născut din pământ,
Să prindă cu mâna sălbaticul vânt?
Uitat-ai că însuţi eşti om muritor
Născut dintre oameni născuţi care mor?
Tu cauţi răspuns într-o lume străină
De-a Sa cugetare prea sfântă, divină;
Căci valul din mare în mare se-ntoarce
Şi-n cugete tulburi nu-s semne de pace…
Tu vrei adevărul…dar cui l-ai cerut?
Pământului reavăn şi zidului mut?
Un şir de cuvinte din cărţi omeneşti
Pot sta împreună cu cele cereşti?
Auzului picul de har îi lipseşte
Şi mintea străină de El oboseşte;
Crezi oare că piatra putea-va vorbi?
Ori chipul de-aramă ceva auzi?
Dar Domnul din ceruri era când erai
Nimic – nici chiar firul din părul bălai;
Iar viaţa odată ce-n stele s-a scris
O ai pe vecie. De vrei paradis
Te-ntoarce spre Dânsul, şi-atunci vei vedea
Că nu asta-i lumea ce Lui i-ar plăcea…
Averi, bogăţie şi fine plăceri
Aduc peste oameni amare dureri.
Smereşte-te, rege, şi-n lume te-ntoarce
Şi dă-le credinţă şi semne de pace,
Dezleagă din suflet cătuşele grele
Şi liber vei fi să te-avânţi înspre stele,
În nori de lumină. Acolo vei şti
Cum poate un rege în lume domni;
Mulţimi de popoare atunci te-or urma
Ştiind adevărul din chiar viaţa ta
Ascunde-le-n versuri un rar giuvaer
Ce are menirea să-i urce la cer;
Putere el are s-aducă lumină
În inima vieţii de Domnul străină.
Şi veacuri cu trâmbiţe mari, aurii,
Pe tine în vecii de veci te-or mări…
Căci Domnul din ceruri un sfânt ţi-a trimis
S-alunge misterul din tot ce-i prezis;
Acum te întoarce în searbăda lume
Şi mergi de vesteşte al Domnului nume;
Cu sufletul tare şi braţ oţelit,
Fă bine acestui popor rătăcit,
Căci braţele morţii ce-aduce durere
Vor fi sfărâmate de-a Sa Înviere.
*
Un rege-i poetul, oricine ar fi
De când se va naşte şi pân’ va muri;
Dar mare-i acela ce vede mereu,
Că cel ce e Rege e doar Dumnezeu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu