COBORÂREA ÎN IAD (7)

NECULAI POPA

închin această carte tuturor celor căzuţi în lupta împotriva comunismului
Piatra Neamţ 1998

GHERLA (2)

Întrucât starea de diaree nu ceda şi nu primisem nici un fel de medicamente, am început un post negru pe care l-am ţinut 6 zile, însănătoşindu-mă astfel, dar cu preţul slăbirii organismului. Mâncarea de regim era insuficientă, mai ales pentru cei ce lucrau, iar când, după 3-4 luni de regim, i-am solicitat doctorului civil Bărbosu să mă scoată de la regim pentru a-mi primi mâncarea de producţie, mai consistentă, mi s-a refuzat cererea. Probabil, pentru acest doctor, cele 200 g de pâine pe care urma să le primesc în plus reprezentau o cheltuială prea mare pentru regimul în slujba căruia se pusese. Aveam noroc în acel timp de un muncitor din Tulcea, Naciu, fierar de meserie, care, lucrând la atelierul de fierărie, mai primea supliment de mâncare când rămânea. Văzându-mă slăbit, îmi aducea şi mie de câte ori putea câte o gamelă de mâncare din suplimentul lor.

Lucrând în asemenea condiţii, fără mâncare de producţie şi fiind schimbat din camera unde era Naciu, am început să mă simt tot mai slăbit. La atelierul de bricege lucram la confecţionat lame, iar când era nevoie, eram trecut la un mic circular sau polizor, unde se confecţionau plasele pentru bricege, din copite de vite. Limbile bricegelor se făceau prin decupare din căştile militare folosite de armata română în timpul războiului, care nu mai puteau fi folosite, fiind înlocuite cu altele de tip rusesc. în una din zile, când şlefuiam la polizor, am observat că nu mai sunt stăpân pe mâini, scăpând de două ori mâna în polizor. încercând să mă pansez la mână cu o cârpă, ca să opresc scurgerea sângelui, am observat că-mi tremură picioarele şi că nu-mi mai pot controla mişcările. Am oprit polizorul şi, cu aprobarea şefului de atelier, m-am dus la poarta închisorii, cerând să fiu dus la infirmerie pentru a fi pansat. Am avut noroc să dau peste un gardian mai cu suflet, care, văzând Sârpa ce-mi înfăşură mâna plină de sânge, mi-a deschis poarta, spunându-mi să merg singur.

În cabinetul medical erau doctorul civil Bărbosu şi sanitarul Vereş. I-am spus doctorului că nu mă simt bine, din care cauză m-am accidentat la mână. Fără să zică ceva, îl puse pe sanitar să mă panseze, apoi îmi făcu semn să părăsesc cabinetul medical. Cum ştiam că în puşcărie erai crezut numai dacă aveai temperatură mare, i-am cerut să-mi pună termometrul. Uitându-se batjocoritor la mine, doctorul îi făcu semn sanitarului să-mi pună termometrul. Simţeam că îmi este frig şi, fără să-mi dau seama, m-am apropiat de sobă cu termometrul subţioară. După 3-4 minute, sanitarul îmi scoate termometrul, îl citeşte, se duce la doctor şi-i spune că am 39,5 sau 39,2 nu-mi amintesc precis. Văzând termometrul, doctorul Bărbosu se scoală de pe scaun, vine Ia mine, mă ia de mână şi mă duce în mijlocul camerei şi-mi pune din nou termometrul, zâmbind ironic. Probabil bănuia că m-am apropiat de sobă pentru a influenţa termometrul. Nu credeam că am tempera­tură aşa de mare, iar în sinea mea nu excludeam posibilitatea ca temperatura sobei să fi influenţat mercurul termometrului.

Dacă s-ar fi întâmplat aşa, o pedeapsă cu carcera sau „neagra" era sigură şi mă înspăimânta, simţindu-mă atât de slăbit. După alte circa trei minute sanitarul îmi scoase termometrul şi confirmă doctorului aceeaşi valoare a temperaturii.

Parcă mi s-a luat o piatră de pe inimă de bucurie, explicabilă probabil din perspectiva unei posibile pedepse. Luând termometrul în mână, doctorul mi-a spus să mă dezbrac, pentru a mă consulta. în urma unui consult foarte sumar, mi-a spus să nu mă mai duc în fabrică, ci să merg în dormitor.

După puţin timp a venii la mine sanitarul şi mi-a spus să-mi iau bagajul şi să-l urmez, deoarece mi s-au făcut formele necesare pentru a fi internat la infirmerie. Aici, de bolnavi se ocupau doi foşti studenţi la medicină, Virgil Lungeanu şi Titus Turcu, ambii trecuţi prin demascările de la Piteşti. După ce m-au consultat amănunţit, mi-au spus că am lichid la plămânul stâng şi că la plămânul drept am infiltrat TBC, atât la baza, cât şi la vârful lui. O dată cu dispariţia lichidului de la plămânul stâng, vor vedea că şi la acest plămân au apărut procese TBC, ca şi la plămânul drept. Tot în acest timp, le-am arătat şi genunchiul stâng, care începuse să mă doară tot mai mult, să se umfle şi să se congestioneze.

După ce s-au consultat între ei, mi-au spus că am un TBC osos, iar datorită colecţiei mare de puroi, vor trebui să-mi facă o incizie în jurul genunchiului.

Din cauza pleureziei şi a TBC-ului febra era mereu ridicată, ceea ce făcea să mă simt tot mai rău. îmi amintesc că într-o noapte m-am trezit când cei din jurul meu se întrebau dacă mai ajung în viaţă până dimineaţa. îi auzeam, în timp ce şedeam cu ochii închişi, cum povesteau, celor ce veneau să mă vadă, cum deliram şi vorbeam cu cei de acasă, în special cu mama. Nu mă gândeam la gravitatea bolii, ceea ce mă preocupa era să nu vorbesc prin somn ceva ce nu ar fi trebuit. Mă străduiam să mă menţin treaz, cu ochii închişi şi încercam să ascult ce se discuta în jurul meu. Aprecierile asupra sănătăţii mele făcute de ei mă lăsau indiferent. îmi amintesc că acolo întâlnisem pentru prima dată pe un deţinut, Constantinescu, frizer de meserie, condamnat pentru tentativă de trecere a frontierei. Această încercare o făcuse deoarece era urmărit de miliţie pentru comiterea unui viol, fapt pe care acum îl regreta din suflet. Deşi avea şi el pleurezie şi temperatură destul de ridicată, peste 38°, în noaptea aceea, când deliram, nu s-a despărţit de patul meu până la ziuă.

Dragostea cu care eram înconjurat de către cei din jur făcea parcă să nu mai simt boala de care eram cuprins. Tot de la Constantinescu aveam să aflu mai târziu că, atunci când am delirat toată noaptea, temperatura nu mi-a scăzut sub 40°.

Infirmeria era la camera 89-90, în care se aflau circa 60 de bolnavi, aşa încât permanent era cineva în jurul meu. După noaptea cu temperatură mare, doctorii deţinuţi mi-au extras un litru de lichid din plămân, deoarece apa ajunsese la claviculă şi mă sufocam. După această intervenţie, mi-am mai revenit, dar temperatura continua să rămână ridicată, determinându-i pe doctori să-mi deschidă punga cu puroi de la genunchi; astfel s-a produs o scădere treptată a febrei.

Lipsa de medicamente se simţea tot mai mult, mai ales că doctorul Bărbosu era extrem de zgârcit la prescrierea medicamentelor, în timp ce doctorii deţinuţi se străduiau să facă tot ce puteau spre a ne ajuta.

Datorită creşterii numărului de bolnavi şi a aglomerării infirmeriei, am fost transferat la secţia TBC din celularul vechi, denumită şi „Zarea Gherlei". Condiţiile aici erau mai bune, cu celule mici, cu două paturi; puteam să ne regăsim liniştea de care aveam atâta nevoie. Aici aveam să găsesc câţiva studenţi care trecuseră prin Piteşti, ieşiţi de sub teroarea demascărilor şi care discutau public despre crimele săvârşite în timpul demascărilor. Primul care a venit să mă vadă a fost N. Cojocaru din Bacău, ieşit de sub influenţa reeducării. Mi-a spus că în celula vecină se găseşte C. Oprişan şi că este foarte bolnav. A doua zi, m-am dus să-1 văd şi eu; am rămas adânc impresionat, atât de starea jalnică, cât şi de căldura cu care era întâmpinat oricine venea la el. Mai erau internaţi în acest timp, ca foarte grav bolnavi, Ioniţă Sârbu şi Sergiu Mandinescu. Îmi amintesc cât de mult suferea Mandinescu din cauza celor întâmplate în timpul demascărilor de la Piteşti. Ajunsese să-şi dorească din ce în ce mai mult moartea. Stătea ore întregi numai în cămaşă în faţa geamului deschis, indiferent de gerul de afară, cu toate că era conştient de gravitatea bolii sale. Refuza cu încăpăţânare să se îmbrace, spunând că numai astfel Dumnezeu îi va ierta greşelile. Nu după mult timp, va fi transferat de la Gherla la Craiova, unde i-am pierdut urma. Spre deosebire de Sergiu Mandinescu, C. Oprişan era resemnat, fiind în stare să suporte orice i-ar fi hărăzit soarta, dornic de a da tuturor din tot ce avea el mai de preţ, dragostea şi bunătatea care-i umpleau sufletul. Era pentru noi ca un far care ne lumina calea, spre a ne scoate din întunericul în care ne zbăteam, în urma întunecatelor zile trăite în închisoarea din Piteşti. în el regăsisem sprijinul moral pentru a rezista tuturor greutăţilor ce se iveau, iar vorbele lui aveau darul de a ne întări sufletul, dându-ne parcă noi puteri. Deşi nu se putea da jos din pat, niciodată nu era singur. Mergeai la el cum ai fi mers la un izvor pentru a-ţi potoli setea, iar când plecai, te simţeai mai liniştit, mai uşurat şi mai încrezător în tine. Nu cunosc şi nu cred să fi fost vreunul dintre cei consideraţi reeducaţi, chiar până în măduva oaselor, care să fi ajuns în infirmerie şi, întâlnindu-l pe Costache Oprişan şi stând de vorbă cu el, să nu se trezească din starea de îndobitocire în care fusese adus şi să nu revină la normalitate. Cu toată boala lui deosebit de gravă, nu evita o clipă să discute cu cei ce-1 vizitau, încurajându-i şi îndemnându-i a-şi căuta liniştea prin meditaţii şi rugăciune.

Tot aici l-am întâlnit pe Pop Cornel, medicul secţiei. Auzisem vorbindu-se despre el înainte de demascări, nu-1 mai văzusem până atunci şi nici nu ştiam nimic despre felul cum trecuse prin Piteşti. După îmbrăcăminte, bănuiam însă că făcea parte dintre oamenii lui Ţurcanu. Era tăcut şi căuta mereu singurătatea, ceea ce dovedea o mare frământare în sufletul său. Probabil avea dreptul la cumpărături, deoarece într-o zi mi-a adus nişte halva. Cred că observase că nu puteam mânca.

Nu am primit-o, fiindcă aveam o idiosincrasie faţă de halva, rugându-1 să o scoată afară din celulă. A plecat fără a scoate o vorbă, dar părea rănit până în adâncul sufletului de refuzul meu. Nu-i cunoşteam trecutul atât de tragic din timpul reeducării, iar faptul că i-am refuzat pacheţelul a fost probabil înţeles greşit, răscolindu-i toate rănile sufleteşti. De câte ori intra în celulă ca medic, îşi făcea numai datoria, fără a scoate un cuvânt în plus.

Aveam să aflu mai târziu că, după plecarea mea din camera 3 subsol din Piteşti la infirmerie, a venit în acea cameră în postura de reeducat şi probabil că auzise în ce stare fusesem trimis la infirmerie. Mai târziu, după ce şi eu aveam să aflu de torturile de care avusese parte în timpul demascărilor, aveam să-mi dau seama de chinurile sufleteşti în care se zbătea şi pe care se străduia din răsputeri să şi le ascundă.

Nimeni din cei ce n-au cunoscut măcar o clipă din iadul de la Piteşti nu va putea să înţeleagă sau să-şi imagineze ce se petrecea în sufletul acelor oameni, la care forţa morală fusese învinsă de neputinţa trupească, speranţa de deznădejde, iar moartea devenise un privilegiu de care nu oricine putea să aibă parte. Am putut vedea aceste frământări răbufnind în sufletul lui Sergiu Mandinescu sau chinuindu-1 pe Pop Cornel, căruia parcă vroiau să-i prevestească un sfârşit şi mai crud.

,Aducându-mi aminte de aceşti oameni, de chinurile în care se zbăteau, nici astăzi nu pot scăpa fără a mi se umezi ochii de mila lor. Nu mult după cele povestite, Pop Cornel fi trimis la Bucureşti, pentru a fi inclus în lotul Ţurcanu, ci toate că a fost unul dintre cei mai torturaţi oameni din Piteşti. Suferise prea mult şi prea multe cicatrici purta pe corp pentru a fi lăsat să mai trăiască, iar prin dispariţia sa şi a altora ca el, puteau să fie salvaţi adevăraţii criminali.

Tot într-o celulă vecină, am găsit un bolnav grav, de la dreptul comun. După câte îmi amintesc se numea Oprea Constantin. Era un băiat tânăr şi fusese arestat şi condamnat la 25 ani de închisoare, întrucât în timpul unei certe îşi lovise mortal tatăl. Când a văzut că nu mai este în stare să se dea jos din pat şi că devine o povară pentru alţii, a hotărât sa nu mai mănânce, pentru a-şi curma zilele. Nimeni nu a reuşit să-1 determine să-şi schimbe hotărârea luată, până ce a murit. Ce m-a impresionat la acest om erau remuşcările care îl chinuiau. Toată noaptea îl auzeam prin perete cum zice: „Tată, nu mă mai chinui, te rog, iartă-mă!" şi apoi „Iartă-ma, tată, iartă-mă, nu mă mai chinui!" Aceste strigăte pline de disperare nu le-am auzit o dată sau de două ori, ele s-au repetat noapte de noapte, până ce a murit. Avea mai puţin de 25 de ani, era fiu de ţăran şi nu puteam să înţeleg cum de a putut săvârşi o asemenea faptă.

Am stat în această secţie până în februarie 1954, când am fost mutaţi în clădirea veche, deasupra beciului. Condiţiile erau mult mai rele, camerele mari şi foarte friguroase. Cu toate că am primit câte două pături, iar din fabrică ni se trimiteau deşeuri din lemn suficiente pentru foc, geamurile nu se dezgheţau şi pereţii groşi din piatră refuzau să se încălzească. Aveam în- cameră o sobă confecţionată dintr-un butoi de metal, ce se înfierbânta de nu te puteai apropia de ea, dar noi şedeam în pat îmbrăcaţi, sub cele două pături. Atât ziua cât şi noaptea, se făcea foc continuu, iar noi ne duceam pe rând să ne mai încălzim în apropierea sobei. Această iarnă a anului 1954 a fost, cred, cea mai friguroasă din tot timpul detenţiei.

Datorită extinderii procesului ŢBC de la genunchi, doctorii au trebuit să-mi facă încă trei incizii pentru scurgerea puroiului, iar eu eram obligat să stau nemişcat în pat ca să-mi salvez piciorul de la o posibilă anchilozare.

Lipseau nu numai medicamentele de la cabinetul medical, dar nu se găseau nici pansamente sau vată. Virgil Lungeanu era nevoit să meargă prin camere şi să adune resturi de cămăşi, prosoape sau alte cârpe,-pe care le spăla, apoi le fierbea, spre a le folosi ca pansamente. Din lipsa acestora, a spirtului medicinal sau a iodului, am făcut două septicemii, din care am scăpat ca prin minune datorită lui Virgil Lungeanu, care mi-a făcut la timp un tratament cu sulfatiazol intravenos, fiole, pe care le obţinuse de la sanitarul Vereş şi le păstra numai pentru cazuri de urgenţă.

În primăvară am fost mutaţi în camere ceva mai mici, tot în aceeaşi clădire, iar cei mai gravi au fost duşi într-o altă cameră, care a fost denumită „camera mortuară". Se înfiinţase această cameră la propunerea medicilor deţinuţi, pentru ca bolnavii să se bucure de mai multă linişte şi pentru ca restul bqlnavilor să nu mai vadă cum fraţii lor de suferinţă se stingeau din viaţă unul câte unul. Aici nu mai erau paturi suprapuse, deoarece nimeni nu s-ar fi putut urca sus, iar pentru ajutorul bolnavilor s-a oferit să stea în cameră I. Dumitriu, muncitor din Constanţa.

La scurt timp de la înfiinţarea acestei camere, voi fi şi eu mutat în ea şi acolo voi rămâne până la plecarea din Gherla. Dintre cei care au stat în „camera mortuară" îmi amintesc doar de Dragavei, un elev din Turnu Severin, de aproape 18 ani, venit de la Bicaz, unde se îmbolnăvise de TBC.

Era un copil foarte bun, mai avea de executat mai puţin de două luni din pedeapsă, dar o hemoptizie puternică îi pusese viaţa în primejdie. Virgil Lungeanu, ca să-1 salveze, a făcut un referat pentru trimiterea lui la spitalul civil din Dej, punându-i diagnosticul de „ulcer perforat", fără ca administraţia să ştie acest lucru. I-a spus lui Dragavei ce diagnostic îi pune şi 1-a învăţat ca, atunci când ajunge la spital, la Dej, să spună doctorilor că i-au pus acest diagnostic pentru că mai are doar două luni până la expirarea pedepsei şi că doctorii din puşcărie vor să-1 salveze de la moarte. Faptele s-au petrecut întocmai cum s-a prevăzut, iar doctorilor de la spitalul din Dej, revoltaţi de absurditatea diagnosticului, când au vrut să-i refuze internarea, li s-a înmuiat inima auzind cele spuse de bolnav şi l-au reţinut la spital. Din cele povestite la întoarcere, a reieşit că medicii de salon şi mai ales o doctoriţă, văzându-1 atât de tânăr şi bolnav, s-au purtat deosebit de frumos, ajutân-du-1 cu tot ce a fost posibil. La întoarcerea în închisoare, i-au dat streptomicină şi alte medicamente, pentru a-şi continua tratamentul până la expirarea pedepsei. La închisoare, găsindu-1 grav bolnav pe Beno Grunstein, a renunţat la medicamente, cerându-i lui Lungeanu să-i facă acestuia streptomicină sa. Beno Grunstein era un evreu din Piatra Neamţ, condamnat pentru că în timpul lui Antonescu colaborase cu Siguranţa, înlesnind arestarea unor evrei bănuiţi a fi comunişti. Acum plătea păcatele de atunci şi era unul dintre cei mai periculoşi informatori ai administraţiei, turnându-i pe legionari, care însă făceau tot ce se putea pentru a-1 salva de la moarte.

Mai era în aceeaşi cameră Moş Băcărin, tot din apropiere de Turnu Severin (sau Băileşti), un bătrân simpatic, care, pe lângă TBC, avea şi un astm foarte pronunţat; Gheorghe Cocinescu din Mizil, un ţăran cum puţini am întâlnit, de o bunătate şi un optimism cum nu mai văzusem până la el şi care a murit zâmbind; C. Oprişan, student la Cluj, originar din judeţul Bacău, cu un comportament ce ne făcea să uităm atât de boală, cât şi de puşcărie şi o adevărată enciclopedie; LDumitriu, muncitor din Constanţa, care s-a oferit să stea cu noi pentru a-i ajuta pe cei neputincioşi, plin de solicitudine şi cu multă tragere de inimă; un ţăran macedonean, Samara Neculai, căruia o infecţie la vezică i-a grăbit moartea, deşi doctorii i-au făcut mai multe referate cerând să fie trimis la spital la Dej, dar nu i-au fost aprobate; Alexandru Prodan, student la Craiova, frontierist, un suflet ales şi caracter deosebit; C. Vamanu, student la Teologie în Bucureşti, ce trecuse prin Piteşti şi era foarte timorat. îmi amintesc că, în ziua când a fost adus în cameră la noi, auzind cum cei care trecuseră prin Piteşti povesteau diverse amintiri din timpul demascărilor, cu scopul de a le face cunoscute şi celor ce nu ştiau prea multe despre Piteşti, C. Vamanu a bătut la uşă, cerând să fie dus la cabinetul medical. Ajuns acolo, cu o figură de om speriat, îi spuse lui Lungeanu: „Mai, tu ştii că cei din cameră au divulgat secretul Piteştiului?", iar Lungeanu, surprins de această afirmaţie, îl întrebă: „Cum se face că încă din 1952 lumea a aflat de cele petrecute la Piteşti, iar tu acum în 1954 nu ştii acest lucru?" Am relatat această întâmplare, pentru a se vedea cât de îngroziţi au fost unii, ca urmare a torturilor prin care au trecut şi cât de mult s-au izolat faţă de cei din jur. De asemenea, cu noi a stat şi Pop Achim, un tânăr ţăran din Maramureş, adus de la spitalul Văcăreşti. Era foarte bolnav psihic din cauza bătăilor la care a fost supus. Avea 22 de ani şi era de o frumuseţe deosebită. încercase o evadare la Jilava, fusese împuşcat în abdomen, apoi bătut şi torturat, rămânând cu un dezechilibru psihic. Starea lui de suferinţă era accentuată şi de faptul că întreaga familie îi fusese distrusă; unii morţi în luptă cu Securitatea în munţi, alţii ajunşi în închisori şi primind pedepse maxime. După aproape o lună de încercări de a-1 convinge să vorbească, la stăruinţele aceluiaşi Moş Dumitriu, a început să mai răspundă la câte o întrebare. Au mai trecut şi alţii prin această cameră, unii găsindu-şi sfârşitul aici, alţii ameliorându-şi boala, dar pe care nu mi-i mai amintesc.

Fistulele de la genunchi continuau să supureze şi eram obligat să stau permanent în pat, singurele deplasări pe care le făceam fiind la infirmerie şi la WC. Aveam grijă ca, din când în când, să mai mişc piciorul sub pătură, pentru a nu se anchiloza.

Pe la mijlocul lunii august 1954, din nou Dumnezeu mi-a venit în ajutor. Fiind scos la infirmerie pentru pansat la genunchi, s-a întâmplat ceva mai deosebit ca altădată. Virgil Lungeanu îmi pansa genunchiul de opt luni de zile şi se obişnuise cu acest pansament, încât, în mai puţin de cinci minute termina cu mine. De data aceasta lucrurile nu au mai decurs normal. După ce îmi introduse patru meşe pentru drenaj, a cincea şi ultima parcă nu mai voia să intre la locul ei. Trebuia introdusă pe sub piele circa 4-5 cm, până la punctul unde se colecta puroiul. Trecuseră mai mult de 15 minute de încercări şi toate se dovedeau a fi zadarnice.

De pe fruntea lui curgeau broboane de sudoare, iar eu, după spusele celor din jur, mă îngălbenisem ca o lămâie, privind cum încearcă Lungeanu să introducă meşa la locul ei, ca sa termine operaţiunea de pansare. în acest timp se deschide uşa şi îşi fac apariţia trei ofiţeri, care se îndreaptă spre noi, pentru a vedea ce facem, iar unul, ţipând, ne întreabă: „Ce faceţi aici, şedinţă?" Virgil Lungeanu se uită la el cu faţa plină de transpiraţie şi-i spune: „Poftiţi şi vedeţi ce fel de şedinţe facem!" Printre cei trei era şi un medic, care se uită la genunchiul meu, unde se vedeau cele patru meşe şi a cincea fistulă, apoi la mine şi întreabă ce am. Lungeanu îi spune că am TBC generalizat, precizând că fistulele de la genunchi sunt urmarea unui TBC osos. Impresionat probabil de felul cum arătam, după ce mă întreabă cum mă numesc, pleacă fără a spune nimic. Imediat după ieşirea din cabinet a celor ce ne vizitaseră, la prima încercare, meşa parcă a intrat singură la locul ei, spre mirarea tuturor. întors în cameră, am auzit că au fost şi pe acolo şi şi-au notat numele celor ce păreau mai bolnavi. Puţin mai târziu, a venit ofiţerul de serviciu, însoţit de sanitarul închisorii şi a citit un tabel în care eram trecuţi 10-15 bolnavi şi eram anunţaţi să ne facem bagajul, iar mai târziu ne-a spus Lungeanu că vom pleca la Sanatoriul TBC Târgu Ocna. Sunt convins că, dacă nu ar fi avut loc întâmplarea cu întârzierea pansamentului şi dacă doctorul nu ar fi văzut cum arăta piciorul şi cât de palid eram, nu aş fi fost trimis în această serie la Târgu Ocna, întrucât, ca urmare a lipsei de mişcare timp de aproape nouă luni, din punct de vedere fizic arătam destul de bine. Dintre cei care au fost transferaţi la Târgu Ocna îmi amintesc doar de C. Oprişan, Beno Grunstein, Alexandru Prodan şi Loşonţi, care a murit imediat ce a ajuns la Târgu Ocna, din cauza unei septicemii făcută pe drum, urmare a unui flegmon deschis la Gherla, iar la Jilava, cât a stat în camera de tranzit i-a fost refuzat orice tratament, neacordându-i-se nici măcar pansamentul necesar.

Părăseam Gherla după trei ani de zile, timp în care am putut să cunosc regimul de teroare din timpul directorului Gheorghiu, care a susţinut şi încurajat, împreună cu ofiţerii politici - Avădanei-Sucigan, reeducarea din Gherla; ei au fost autorii morali ai tuturor crimelor din această închisoare. Nici prin venirea lui Goiciu în locul lui Gheorghiu la conducerea închisorii, regimul nu se va îmbunătăţi.

Deşi toţi eram grav bolnavi, am fost urcaţi într-o dubă obişnuită, împreună cu alţi 80-90 de oameni şi am plecat spre Jilava.

În închisoarea Jilava am stat 10 zile în camera de tranzit, unde se găseau în acel timp peste 250 de oameni. Am avut noroc că am găsit un loc sub prici, la „şerpărie", unde era totuşi mai răcoare şi puteam suporta mai uşor căldura din cameră. îmi amintesc că aici l-am întâlnit pe C. Pivniceru, prin care am cunoscut doi preoţi greco-catolici; la care m-am spovedit şi am primit Sfânta împărtăşanie. A fost o zi de mare bucurie pentru mine, fiind prima dată de la arestare când am întâlnit preoţi care să aibă asupra lor Sfânta împărtăşanie.

Din Jilava voi pleca cu amintiri neplăcute, nu datorită condiţiilor sub orice critică de cazare, cât, mai ales, datorită amestecării a tot felul de oameni, prin care se urmărea crearea unei atmosfere de distrugere a sistemului nervos şi de demoralizare a individului.

Cunoşteam această închisoare din povestirile altora, dar, cu ocazia transferării mele la Târgu Ocna, am avut prilejul să stau şi eu câteva zile în ea, timp suficient pentru a-mi rămâne în memorie atmosfera şi starea de spirit ce domnea aici. Şi închisoarea Jilava a avut rolul diabolic şi dăunător neamului românesc, de a ne rupe de trecut.

Această rupere trebuia făcută atât prin distrugerea tineretului, cât şi prin suprimarea bătrânilor, care menţineau legătura dintre trecut şi viitor şi care constituiau cea mai mare piedică în falsificarea istoriei, deoarece, prin cultura sau faptele lor, erau exemple şi puncte de sprijin pentru noua generaţie. înainte de a fi suprimată, această generaţie trebuia umilită şi compromisă, pentru a nu mai putea fi luată ca exemplu. Acţiunea de umilire a luat proporţii şi forme de neimaginat, deoarece ea a fost concepută, coordonată şi pusă în practică de oameni străini de neam şi ţară, folosindu-se de scursurile societăţii, care nu mai aveau nimic bun în ei, nici măcar pe Dumnezeu în suflet.

Pentru atingerea scopului lor diavolesc, nimic nu le era interzis, întrucât numărul de victime nu conta, deviza lor fiind: „Un mort în plus, un bandit (duşman) mai puţin". Exterminarea a fost făcută fie în mod brutal, fie pe cale lentă, prin conceperea şi aplicarea unui regim inuman, prin foame, frig, lanţuri, bătăi, lipsă de aer etc.

Acţiunea de compromitere a început asupra celor mai vârstnici şi bolnavi, unde se puteau găsi oameni mai uşor de manevrat, datorită stării de senilitate a unora dintre ei, stare care va fi atribuită întregii generaţii, pentru a o compromite. Cei ce au avut forţa morală de a-şi păstra demnitatea îşi vor găsi sfârşitul în gropile comune, pentru a li se pierde urma.

Acestor oameni li s-a luat posibilitatea de a avea parte de o moarte onorabilă, precum le-au fost faptele, ei trebuind să moară umiliţi, pentru ca neamul şi ţara să nu se poată mândri cu ei şi să nu rămână ca simboluri pentru generaţiile viitoare.

Numai cei ce au trecut prin închisoarea Jilava în acele timpuri pot să înţeleagă cum de s-a ajuns ca unii oameni să poată fi umiliţi, pentru ca apoi să fie daţi ca exemple negative în mincinoasa propagandă comunistă.

Pentru mine explicaţia este simplă şi iată de ce: toate informaţiile care intrau sau plecau din Jilava treceau prin camerele de tranzit, în care veneau sau plecau oameni din toate penitenciarele din întreaga ţară. în aceste camere se găseau tot felul de oameni, de la somităţi în diverse domenii de activitate, până la oameni certaţi cu cele mai elementare principii de convieţuire socială. Această stare de lucruri nu era întâmplătoare, ci era rezultatul unei gândiri diabolice, experimentată în lagărele şi în închisorile sovietice şi pusă în practică în România.

Astfel, dacă un răufăcător urmărit de miliţie pentru un jaf sau alte vinovăţii, ca să scape de arestare încerca să treacă graniţa şi era prins la frontieră sau extrădat, era judecat primind două condamnări, una pentru tentativă de trecere frauduloasă de frontieră, fiind asimilat ca deţinut politic, şi a doua pentru faptele comise. în această situaţie, cel în cauză trebuia să execute la început pedeapsa pentru trecerea de frontieră, fiind considerat „deţinut politic", iar după executarea acestei pedepse era trecut la „drept comun", unde urma să-şi execute a doua pedeapsă. La fel se întâmpla şi în cazul când un hoţ se folosea de o armă la comiterea unei infracţiuni. Şi în această situaţie, cel în cauză primea o pedeapsă pentru port ilegal de armă, fiind asimilat „politic", iar pentru infracţiunea săvârşită, o a doua condamnare, încadrată la „drept comun", ce urma a fi executată după efectuarea primei pedepse. Asemenea cazuri erau foarte frecvente în puşcării şi mai ales în camerele de tranzit de la Jilava, iar mulţi dintre aceşti deţinuţi, în realitate de „drept comun", vor accepta să fie unelte ale administraţiei, fiind numiţi şefi de camere sau brigadieri când erau scoşi la muncă, având misiunea de a-i teroriza pe politici, de a provoca scandaluri sau a-i bate. Cu toate acestea, administraţia îi considera deţinuţi politici, fiind daţi ca exemple în sens negativ. Dar, când aveau interes, îi foloseau ca exemplu de cum vor să se reabiliteze.

Prin aceştia, administraţia va duce o campanie de defăimare a victimelor, care se va răspândi în întreaga ţară. Asemenea lor, erau foarte mulţi care nu aveau nici o convingere politică, ajunşi în puşcărie ca urmare a unor denunţuri răzbunătoare sau a unor afirmaţii făcute sub influenţa alcoolului. Nu caut să acuz pe aceşti oameni, deoarece în marea lor majoritate au dat dovada de caracter, având o comportare demnă, mulţi putând fi daţi ca exemplu, dar au fost şi unii care, din lipsa unor convingeri politice şi ca urmare a unor presiuni venite din partea administraţiei, s-au lăsat manevraţi de ofiţerii politici, cu scopul de a-i provoca pe cei din camere şi a le face viaţa cât mai grea.

Îmi amintesc, din timpul cât eram în camera de tranzit, de un oltean, Florescu, arestat ca frontierist sau sabotor, care teroriza camera prin scandalurile ce le provoca.

Într-una din zile, un învăţător, tot oltean, în mod cât se poate de civilizat, a încercat să-I tempereze, dar această intervenţie 1-a făcut pe Florescu să-şi descarce nervii pe bietul învăţător, împroşcându-1 cu tot felul de insulte.

Când învăţătorul i-a cerut, tot în mod civilizat, să nu mai fie insultat, Florescu a reacţionat:
— Cine p...da mă-tii te insultă, mă dobitocule?
Apoi adresându-se celor peste 200 de oameni, îi întrebă:
— Spuneţi şi dumneavoastră, oameni buni, cine p...da mă-sii 1-a insultat? Vorbeşte, boule, cine p...da mă-tii te insultă?

Şedeam sub prici şi priveam cu groază la ceea ce auzeam şi vedeam, deoarece aşa ceva nu mai întâlnisem în cei şase ani de puşcărie.

Noroc că au intervenit mai mulţi tineri, care l-au izolat pe scandalagiu şi l-au convins pe învăţător să nu răspundă insultelor şi provocărilor grosolane ale acelui individ, băgat în mijlocul deţinuţilor politici.

Marea majoritate a celor ce plecau din Jilava vor uita, mai devreme sau mai târziu, ceea ce auzeau cu prilejul audierii unor conferinţe sau a unor discuţii cu caracter social, istoric, etc, dar le vor rămâne întipărite în memorie pentru mult timp unele scene, pe cât de deplorabile, pe atât de neaşteptate, care le-au zdruncinat profund sufletul şi care vor fi speculate de răuvoitori.

Cum se puteau apăra nişte bieţi bătrâni, bolnavi şi neputincioşi în faţa unor asemenea oameni? O eventuală plângere către administraţie le-ar fi adus o nouă umilinţă, deoarece minciunile provocatorilor erau însuşite de administraţie şi tot aceşti bătrâni ar fi fost pedepsiţi.

Astfel, neputinţa victimei de a se apăra în faţa ticăloşiei administraţiei şi a celor ce s-au pus în slujba ei îi făcea pe bieţii bătrâni să trăiască umiliţi şi în disperare.

Datorită perioadei scurte de staţionare în această închisoare, este posibil ca impresiile cu care am plecat să fie subiective; eu, bolnav fiind atâta timp, am fost obişnuit cu atmosfera de linişte şi de înţelegere ce exista în infirmeria din Gherla, precum şi în întreaga închisoare.

Drumul de la Jilava la Târgu Ocna a fost mai uşor, iar gândul că vom găsi un regim mai omenesc în noua puşcărie ne făcea să uităm, într-o oarecare măsură, că suntem bolnavi.

va urma