Conspiratia (3)

Dan Brown

Nota autorului
Delta Force, National Reconnaissance Office şi Space Frontier Foundation sunt organizaţii reale. Toate tehnologiile descrise în acest roman există cu adevărat.


Rachel Sexton căzuse pe gânduri, din cauza evenimentelor ciudate din acea dimineaţă, în vreme ce PaveHawk-ul îşi vedea de zbor. Rachel îşi dădu seama că se îndrepta într-o cu totul altă direcţie abia când elicopterul trecu peste Chesapeake Bay. Nedumerirea pe care o simţise când observă acest lucru făcu repede loc indignării.
– Hei! strigă ea către pilot. Ce faci?
Vocea ei abia se auzea pe fondul zgomotului făcut de motoare.
– Credeam că mă duci la Casa Albă!
Pilotul clătină din cap:
– Îmi pare rău, doa'nă! Preşedintele nu e la Casa Albă în dimineaţa asta.
Rachel încerca să-şi amintească daca Pickering specificase Casa Albă sau dacă nu cumva asta fusese doar o presupunere a ei.
– Şi unde e preşedintele?
– Vă întâlniţi cu el în alta parte.
„Nu zău.”
– Unde în altă parte?
– Nu mai avem mult.
– Nu asta te-am întrebat.
– Încă vreo douăzeci şi cinci de kilometri.
Rachel se strâmbă la el. „Tipul ăsta ar trebui să se facă politician.”
– Eviţi gloanţele la fel de bine cum eviţi şi întrebările?
Dar pilotul nu îi răspunse.
Elicopterul avu nevoie de mai puţin de şapte minute ca să traverseze golful Chesapeake. După ce pământul începu să se zărească din nou, pilotul o luă spre nord şi survolă o peninsulă îngustă, pe care Rachel zări mai multe piste de aterizare şi clădiri care păreau fi ale armatei. Pilotul începu să coboare spre ele. Rachel îşi dădu seama de-abia atunci încotro se îndrepta şi ce era acel loc. Cele şase turnuri înnegrite de lansare a rachetelor reprezentau un indiciu bun, iar dacă asta nu era suficient, acoperişul uneia dintre clădiri fusese pictat cu două cuvinte cu litere imense: „WALLOPS ISLAND”.
Insula Wallops era una dintre cele mai vechi baze de lansare pe care le avea NASA. Încă folosită pentru lansarea de sateliţi şi testarea de aparate experimentale de zbor, Wallops însemna şi locul secret pe care NASA îl utiliza.
„Preşedintele este pe insula Wallops?” N-avea nici un sens.
Pilotul alinie traiectoria elicopterului de-a lungul unei serii de trei piste de aterizare care străbăteau insula în lung. Elicopterul păru să se îndrepte spre capătul pistei centrale.
Pilotul începu să încetinească:
– Vă veţi întâlni cu preşedintele în biroul lui.
Rachel se întoarse pe scaun, întrebându-se dacă tipul avea chef de glume.
– Preşedintele Statelor Unite are un birou aici, pe insula Wallops?
Pilotul părea extrem de serios:
– Preşedintele Statelor Unite are un birou oriunde doreşte, doa'nă.
Arătă înspre capătul pistei de aterizare. Rachel văzu silueta imensă sclipind la distanţă şi inima aproape că îi stătu în loc. Recunoscu, chiar dacă se afla la peste trei sute de metri, fuzelajul albastru deschis al aeronavei Boeing 747 modificate.
– Mă întâlnesc cu el la bordul...
– Da, doa'nă. Asta e locuinţa lui când e departe de casă.
Rachel se holbă la uriaşa aeronavă. Indicativul militar pentru acest avion celebru era VC-25-A, cu toate că restul lumii îl cunoştea sub un alt nume: Air Force One.
– Se pare că în dimineaţa asta veţi urca în cel nou, îi zise pilotul arătând înspre numerele de pe coada aeronavei.
Rachel dădu absentă din cap. Puţini americani ştiau că există, de fapt, două aeronave Air Force One în serviciu – o pereche de modele 747-200-Bs identice, modificate special, unul cu numărul 28.000 pe coadă, celălalt cu numărul 29.000. Ambele avioane puteau atinge o viteză de croazieră de 900 de kilometri pe oră şi fuseseră modificate pentru alimentare în zbor, astfel căpătând practic autonomie nelimitată de zbor.
În vreme ce PaveHawk-ul se aşeza pe pistă lângă aeronava prezidenţială, Rachel începu să înţeleagă referirile la Air Force One ca la „avantajul de mobilitate casnică” al comandantului suprem. Avionul constituia cu adevărat o privelişte care te intimida.
Când zbura în alte ţări ca să se întâlnească cu şefi de state, preşedintele cerea adesea, din raţiuni de securitate, ca întâlnirea să aibă loc chiar pe pistă, la bordul aeronavei sale. Chiar dacă motivele erau legate de securitate, un alt motiv avea legătură cu dobândirea unor avantaje preliminarii în negocieri prin simpla intimidare a partenerului de negociere. O vizită la bordul Air Force One te intimida cu mult mai mult decât orice călătorie la Casa Albă. Pe fuzelajul avionului era scris: „UNITED STATES OF AMERICA”, cu litere de doi metri. O doamnă ministru îl acuzase odată pe preşedintele Nixon că „îşi legăna bărbăţia în faţa ei” când acesta îi ceruse să urce la bordul Air Force One. Ulterior, echipajul poreclise în glumă aeronava „Sculă mare”.
– Domnişoara Sexton?
Un individ de la Serviciile Secrete îmbrăcat într-un blazer se ivi ca din senin lângă elicopter şi îi deschise uşa ca s-o ajute să coboare.
– Preşedintele vă aşteaptă.
Rachel coborî şi privi în sus, dincolo de rampa de acces, către fuzelajul masiv. „Intru în falusul zburător.” Auzise odată de la cineva că „Biroul Oval” zburător dispunea de peste 450 de metri pătraţi de spaţiu interior, incluzând patru apartamente private pentru dormit, cabine pentru un echipaj de zbor de douăzeci şi şase de oameni şi două cambuze capabile de a furniza hrană pentru cincizeci de oameni.
În timp ce urca scara, Rachel îl simţi pe individul de la Serviciile Secrete chiar în spatele ei, grăbind-o să urce mai repede. Undeva sus, uşa cabinei stătea deschisă precum o mică rană pe corpul unei balene argintii, de dimensiuni fantastice. Rachel se apropie de uşa întunecoasă şi simţi cum încrederea în sine începe să i se clatine.
„Uşurel, Rachel. E doar un avion.”
Ajunşi pe palier, omul de la Serviciile Secrete o luă politicos de braţ şi o pofti spre un coridor surprinzător de îngust. O cotiră spre dreapta, parcurseră încă o mică distanţă, apoi intrară într-o cabină spaţioasă şi luxoasă. Rachel o recunoscu imediat după fotografiile pe care le văzuse.
– Aşteptaţi aici, rosti însoţitorul ei, după care se făcu nevăzut.
Rachel rămase singură în faimoasa cabină în lambriu din Air Force One. Aceasta era încăperea destinată întâlnirilor, pentru distrarea demnitarilor de stat şi, posibil, sperierea de moarte a pasagerilor care se aflau pentru prima dată acolo. Camera se întindea pe toată lăţimea aeronavei, la fel ca toate covoarele groase de pe podea. Mobila era impecabilă din punctul de vedere al calităţii – fotolii din piele fină în jurul unei mese rotunde din arţar folosite pentru întâlniri, lampioane de podea lângă un divan imens şi sticlărie de cristal fabricat manual pe tejgheaua unui bar din mahon.
Proiectanţii Boeingului realizaseră cu mare atenţie planul acestei cabine pentru a le oferi pasagerilor un sentiment de „ordine şi relaxare în acelaşi timp”. Oricum, relaxarea constituia ultimul sentiment din lume pe care îl nutrea Rachel acum. Nu se putea gândi decât la numărul de lideri care stătuseră chiar în acea încăpere şi luaseră decizii care influenţau cursul istoriei.
Totul în acea cameră vorbea despre putere, de la vaga aromă de tutun fin de pipă la imensul sigiliu prezidenţial. Vulturul care ţinea în gheare săgeţile şi ramurile de măslin era brodat pe perne, era încastrat pe frapiera de gheaţă şi era chiar imprimat pe tirbuşoanele de pe bar. Rachel luă un tirbuşon şi îl examină.
– Deja furaţi suvenire? se auzi o voce profundă în spatele ei.
Uluită, Rachel se răsuci pe călcâie şi scăpă tirbuşonul pe podea. Îngenunche stângace ca să îl ridice. Apucând tirbuşonul, se întoarse şi îl văzu pe preşedintele Statelor Unite privind-o cu zâmbetul pe buze.
– Nu sunt un membru al familiei regale, domnişoară Sexton. Nu era nevoie să îngenuncheaţi!


Senatorul Sedgewick Sexton savura intimitatea limuzinei Lincoln în vreme ce aceasta se strecura către birou prin traficul infernal de dimineaţă din Washington. Pe bancheta din faţa lui, Gabrielle Ashe, asistenta personală în vârstă de 24 de ani, îi citea programul din acea zi. Sexton abia dacă auzea ceva.
„Iubesc Washington-ul”, îşi zise el, admirându-i formele perfecte ascunse sub puloverul de caşmir. „Puterea este cel mai bun afrodiziac din câte există... şi ea atrage femeile ca aceasta pe care o am în faţă în D. C. precum mierea.”
Gabrielle era o newyorkeză tipică, visând să devină ea însăşi senator al Statelor Unite într-o bună zi. „Şi chiar ar putea reuşi”, îşi zise Sexton. Arăta incredibil de bine şi era ascuţită la minte. Mai presus de toate, înţelegea perfect regulile jocului.
Gabrielle Ashe era negresă, dar pielea ei avea mai degrabă o culoare arămie, între scorţişoară şi mahon, acea confortabilă nuanţă intermediară pe care Sexton ştia că „albii” fanatici o puteau accepta fără a avea senzaţia că fac un compromis. Amicilor lui, Sexton o descria pe Gabrielle ca pe un amestec între Halle Berry ca înfăţişare şi Hillary Clinton ca ambiţie şi creier, deşi uneori el însuşi credea că o asemenea descriere însemna o subestimare.
De când o promovase în poziţia de asistent personal, cu trei luni în urmă, Gabrielle devenise un bun de nepreţuit pentru campania lui. Şi, colac peste pupăză, femeia lucra şi pe gratis. Răsplata pentru zilele de lucru de şaisprezece ore o constituia învăţarea tuturor jocurilor de culise de la un expert într-ale politicii.
„Bineînţeles, îşi aminti Sexton cu plăcere, că am convins-o să se ocupe şi de altceva, în afară de muncă.” După ce o promovase, Sexton o invitase la o „şedinţă de orientare” noaptea târziu în biroul lui. Aşa cum era de aşteptat, tânăra asistenta sosise gata să se apuce de treabă şi dornică de a-i mulţumi. Cu o răbdare şlefuită în decenii de „practică”, Sexton îşi „desfăşura” magia... consolidând astfel încrederea lui Gabrielle, îndepărtându-i cu grijă inhibiţiile, exercitând un control înşelător şi, în cele din urmă, seducând-o chiar acolo, în birou.
Sexton era convins că întâlnirea fusese una dintre cele mai plăcute experienţe sexuale din viaţa tinerei femei, cu toate că, a doua zi, Gabrielle regretase escapada. Ruşinată, îşi depusese demisia. Sexton însă nu i-a acceptat-o. Gabrielle rămăsese în echipă, dar îşi exprimase foarte clar intenţiile. Din acel moment, relaţia lor fusese strict una de afaceri.
Buzele cărnoase ale fetei continuau să se mişte:
– ... N-aş vrea să vă duceţi complet nepregătit la această dezbatere de după-amiază de la CNN. Încă nu ştim pe cine va trimite Casa Albă. Poate că vreţi să parcurgeţi notiţele pe care vi le-am pregătit.
Îi înmână un dosar.
Sexton îl luă, savurând aroma parfumului ei amestecat cu mirosul scaunelor de piele.
– Nu mă ascultaţi, zise ea.
– Ba da.
Sexton îi zâmbi:
– Lasă dezbaterea CNN. În cel mai rău caz, Casa Albă îmi dă cu tifla trimiţând vreun pălmaş de campanie de doi bani. În cel mai bun caz, trimit un mahăr, iar eu o să-l mănânc de viu.
Gabrielle se încruntă:
– Bine. Am inclus între notiţe o listă cu cele mai ostile subiecte cu putinţă.
– Fără îndoială cele deja cunoscute!
– E şi unul nou. Cred că aţi putea fi atacat de către comunitatea homosexualilor pentru comentariile de azi-noapte din emisiunea lui Larry King.
Sexton ridică din umeri, abia catadicsind să o asculte:
– Mda. Chestia cu căsătoria între aceleaşi sexe.
Gabrielle îl privi dezaprobator:
– Chiar aţi luat poziţie împotriva ei.
„Căsătorie între aceleaşi sexe, se gândi Sexton dezgustat. Dacă ar fi după mine, poponarii n-ar avea nici măcar drept de vot.”
– Bine, o s-o las ceva mai moale!
– În regulă. Aţi cam insistat pe astfel de subiecte fierbinţi în ultima vreme. Să nu deveniţi prea încrezut. Alegătorii îşi pot modifica preferinţele într-o secundă. Acum sunteţi în câştig şi urcaţi pe creasta valului. Rămâneţi acolo. Azi nu e cazul să vă aventuraţi prea mult. Mulţumiţi-vă să jucaţi cu mult calm.
– Vreo veste de la Casa Albă?
Gabrielle păru surprinsă plăcut:
– O tăcere continuă. Acum a devenit oficial – contracandidatul dumneavoastră s-a transformat în „omul invizibil”.
Lui Sexton abia dacă îi venea să creadă cât noroc avusese în ultima vreme. Luni de zile preşedintele lucrase din greu la pregătirea campaniei proprii. Apoi, brusc, cu o săptămână în urmă, se închisese în Biroul Oval şi de atunci nimeni nu îl mai văzuse sau nu mai auzise de el. De parcă, pur şi simplu, nu mai putea suporta creşterea sprijinului electoral înregistrat de Sexton.
Gabrielle îşi trecu o mână prin părul ei negru şi drept:
– Am auzit că personalul de campanie de la Casa Albă e la fel de nedumerit ca noi. Preşedintele nu a oferit nici o explicaţie pentru dispariţia sa şi toată lumea de acolo e furioasă.
– Ceva ipoteze? se interesă Sexton.
Gabrielle îl privi peste rama ochelarilor săi de formă clasică:
– Azi-dimineaţă am primit nişte date interesante de la un cunoscut de la Casa Albă.
Sexton îi recunoscu privirea. Gabrielle Ashe făcuse rost din nou de nişte informaţii confidenţiale. Sexton se întreba dacă, în schimbul secretelor de campanie electorala, ea nu oferea cumva şedinţe generoase de felaţie pe bancheta din spate a maşinii vreunui asistent prezidenţial. Nu că i-ar fi păsat... câtă vreme informaţiile continuau să curgă.
– Se zvoneşte, începu asistenta, coborându-şi tonul vocii, că purtarea bizară a preşedintelui a început săptămâna trecută după o întâlnire privată de urgenţă cu directorul administrativ NASA. Se pare că preşedintele a ieşit destul de ameţit. Imediat după aceea şi-a anulat toate celelalte întâlniri şi din acel moment a rămas în contact permanent doar cu NASA.
Lui Sexton îi plăcea cum sună informaţia.
– Crezi că NASA i-ar fi putut livra alte veşti proaste?
– Pare a fi o explicaţie logică, zise Gabrielle. Deşi trebuia ca lucrurile care s-au petrecut să fie extrem de grave pentru ca preşedintele să lase totul baltă.
Sexton se gândi la posibilităţi. Evident, orice s-ar fi întâmplat în legătură cu NASA trebuia să fie ceva destul de serios. „Altfel preşedintele mi-ar fi dat cu tifla chiar în faţă.” În ultima vreme, Sexton îl atacase destul de dur pe preşedinte în legătură cu fondurile alocate pentru NASA. Şirul recent de misiuni eşuate şi depăşirile groteşti de buget ale NASA atrăseseră agenţiei onoarea îndoielnică de a deveni portdrapelul neoficial al campaniei lui Sexton contra imenselor şi ineficientelor cheltuieli guvernamentale. În mod normal, atacarea NASA, unul dintre cele mai proeminente simboluri ale mândriei americane, nu reprezenta o cale la care politicienii să se gândească serios pentru a câştiga voturi, însă Sexton dispunea de o armă pe care puţini politicieni o aveau – Gabrielle Ashe şi instinctele ei extraordinare.
Tânăra cea isteaţă intrase în atenţia lui Sexton cu câteva luni în urmă, când lucra pe poziţia de coordonator în biroul de campanie din Washington. Văzând că Sexton e situat destul de rău în primele sondaje şi că mesajul lui referitor la cheltuielile guvernamentale exagerate se loveşte pretutindeni doar de urechi astupate, Gabrielle Ashe întocmise o notă internă sugerând un nou unghi de abordare, radical diferit de precedentul. Îi explicase senatorului că ar fi trebuit să atace depăşirile exorbitante de buget ale NASA şi permanentele manevre evazioniste ale Casei Albe ca pe un exemplu tipic pentru politica bugetară neglijentă a preşedintelui Herney.
„NASA îi costă pe americani o avere”, îi scrisese Gabrielle în notă, incluzând o listă cu toate costurile operaţiunilor, misiuni eşuate şi manevre de eschivare. „Alegătorii habar n-au. Dacă ar şti, ar fi oripilaţi. Cred că ar trebui să faceţi din NASA o chestiune politică de prim rang.”
Sexton râsese de naivitatea ei atunci când citise nota. „Da, şi dacă tot sar la gâtul celor de la NASA, aş putea la fel de bine să mă opun intonării imnului naţional la meciurile de baseball”, îşi zisese.
În săptămânile care urmaseră, Gabrielle continuase să îi trimită informaţii despre NASA. Cu cât citea mai mult, cu atât senatorul Sexton îşi dădea seama că această tânără Gabrielle Ashe ştia ceva. NASA era un sac fără fund, chiar şi după propriile standarde ale acestei agenţii guvernamentale – scumpă, ineficientă şi, în ultimii ani, de o incompetenţă crasă.
Într-o după-amiază, Sexton era intervievat în direct în legătură cu probleme legate de educaţie. Gazda emisiunii insista să afle de unde va găsi Sexton fondurile necesare îndeplinirii promisiunilor legate de revizuirea sistemului şcolar. Ca răspuns, Sexton hotărâse să testeze teoria lui Gabrielle legată de NASA, mai mult în glumă decât în serios.
– Bani pentru educaţie? făcuse el pe miratul. Poate că aş reduce bugetul programului spaţial la jumătate. Cred că dacă NASA poate cheltui cincisprezece miliarde în spaţiu în fiecare an, atunci aş putea şi eu să cheltuiesc şapte miliarde şi jumătate pentru copiii de aici, de pe Pământ!
Aflaţi în cabina de transmisie, managerii de campanie ai lui Sexton răbufniră îngroziţi de gafa acestuia. În definitiv, alte campanii fuseseră îngropate pe veci de chestiuni mult mai puţin periculoase decât o lovitură directă îndreptată asupra subiectului mult prea fierbinte pe care-l reprezintă NASA. Liniile de telefon ale studioului de radio începuseră imediat să fie luate cu asalt. Managerii de campanie ai lui Sexton se făcuseră mici; patrioţii „spaţiali” începuseră să îi dea târcoale pradei.
Numai că se petrecuse ceva neaşteptat.
– Cincisprezece miliarde pe an? întrebase primul ascultător, care părea şocat. Miliarde? Vreţi să spuneţi că la ora de matematică a fiului meu clasa este supraaglomerată pentru că şcolile nu-şi pot permite destui profesori, în vreme ce NASA cheltuieşte cincisprezece miliarde pe an ca să fotografieze praful din spaţiu?
– Ăă... cam aşa ceva, răspunsese, cu prudenţă, Sexton.
– Dar e absurd! Preşedintele are puterea să întreprindă ceva în acest sens?
– Categoric, îi confirmă Sexton, din ce în ce mai încrezător. Un preşedinte are drept de veto asupra tuturor cererilor bugetare ale oricărei agenţii despre care el are impresia că are cheltuieli exagerate.
– Atunci aveţi votul meu, domnule senator Sexton! Cincisprezece miliarde pentru cercetarea în spaţiu, şi copiii noştri nu au profesori! Este inadmisibil! Noroc, domnule! Sper să mergeţi până la capăt.
Urmase un al doilea ascultător pe fir:
– Domnule senator, tocmai am citit că Staţia Spaţială Internaţională lansată de NASA a depăşit cu mult cheltuielile estimate şi că preşedintele se gândeşte să îi acorde agenţiei fonduri suplimentare pentru menţinerea în funcţiune a respectivului proiect. Este adevărat?
Sexton profită din plin de această ocazie:
– E adevărat!
Începuse să îi explice că acea staţie orbitală fusese concepută iniţial ca o realizare comună internaţională, douăsprezece ţări urmând să împartă cheltuielile. Numai că, după începerea construcţiei, bugetul proiectului ieşise de sub orice control, astfel încât multe ţări renunţaseră dezgustate la participarea lor. În loc să renunţe la proiect, preşedintele hotărâse să acopere toate costurile.
– Cheltuielile noastre pentru proiectul ISS, le dezvălui Sexton, au crescut de la cifra propusă de opt miliarde la uluitorul nivel de o sută de miliarde de dolari!
Ascultătorul se-nfurie:
– De ce naiba nu opreşte preşedintele totul???
Lui Sexton îi venea să îl pupe pe individ.
– A naibii de bună întrebare! Din nefericire, o treime din nevoile construcţiei sunt deja pe orbită, iar preşedintele a cheltuit dolarii voştri din taxe ca să le arunce acolo, astfel încât oprirea lucrărilor ar echivala cu a recunoaşte că a făcut o boacănă de mai multe miliarde de dolari din banii voştri.
Apelurile continuaseră pe acelaşi ton. Americanii păreau să priceapă de-abia acum că NASA constituia doar o opţiune şi nu o chestiune naţională imuabilă.
La sfârşitul emisiunii, cu excepţia câtorva adepţi fanatici ai NASA, care ţinuseră pledoarii emoţionante despre lupta eternă a omului pentru cunoaştere, consensul fusese stabilit. Campania lui Sexton dăduse marea lovitură; atinse punctul slab al contracandidatului – o chestiune controversată nedezvăluită unei opinii publice încă sensibile.
În săptămânile care au urmat, Sexton îşi doborâse contracandidaţii în cinci dintre cele mai importante circumscripţii electorale. O prezentase pe Gabrielle Ashe ca asistenta lui personală, lăudând-o pentru intuiţia ei de a aduce chestiunea NASA în atenţia alegătorilor. Cu un simplu gest, Sexton transformase o tânără afro-americană într-o stea în ascensiune în domeniul politicii, astfel încât opiniile lui rasiste şi misogine din trecut fuseseră imediat date uitării.
Acum, în vreme ce stăteau împreună în limuzină, Sexton îşi dădu seama că Gabrielle îşi demonstrase din nou valoarea. Informaţiile ei despre întâlnirea secretă care a avut loc săptămâna trecută dintre directorul administrativ al NASA şi preşedinte indicau cu siguranţă apariţia altor probleme referitoare la NASA, poate încă o ţară care se retrăgea din proiectul spaţiului orbital.
În vreme ce limuzina trecea pe lângă Monumentul Washington, senatorul Sexton avu brusc sentimentul că destinul l-a ales pe el.


Chiar dacă ascensiunea politică îl adusese în cea mai influentă poziţie din lume, preşedintele Zachary Herney era un bărbat de statură medie, cu o constituţie firavă şi umeri înguşti. Avea o faţă pistruiată, ochelari cu dioptrii mari şi un păr negru, foarte rar. Statura lui măruntă venea în contrast flagrant cu afecţiunea pe care omul o stârnea în cei care îl cunoşteau. Se spunea că, odată ce l-ai întâlnit pe Zach Herney, ajungeai să mergi până la capătul pământului pentru el.
– Mă bucur că ai putut veni, îi zise preşedintele Herney, întinzându-se să îi strângă mâna lui Rachel.
Strângerea lui era puternică şi sinceră.
Rachel se lupta cu un nod pe care-l simţea în gât.
– Bineînţeles, domnule preşedinte. E o onoare să vă întâlnesc.
Preşedintele îi zâmbi cu blândeţe şi Rachel sesiză din prima legendara amabilitate a lui Herney. Omul avea o uşurinţă fantastică de a se exterioriza, lucru îndrăgit de caricaturişti, deoarece, indiferent care era tema desenului, căldura şi zâmbetul amabil al preşedintelui nu puteau fi niciodată confundate. Ochii lui trădau sinceritate şi demnitate.
– Dacă mă vei urma, zise el cu voce veselă, am o ceaşcă de cafea pe care e scris numele tău.
– Vă mulţumesc, domnule!
Preşedintele apăsă pe butonul interfonului şi ceru să i se aducă în biroul lui cafea.
Urmându-l pe preşedinte prin avion, Rachel nu se putu abţine să nu remarce că tipul părea extrem de fericit şi de odihnit pentru un candidat care stătea destul de prost în sondajele electorale. Totodată, era extrem de lejer îmbrăcat – blugi, tricou cu mâneci şi bocanci L. L. Bean de alpinism.
Rachel încercă să înceapă discuţia:
– Vă... căţăraţi pe munte, domnule preşedinte?
– Nicidecum. Consilierii mei de campanie au decis că aceasta ar trebui să fie noua mea înfăţişare. Tu ce crezi?
De dragul lui, Rachel spera ca omul să nu vorbească serios.
– E foarte... ăă... bărbătească, domnule!
Herney nu reacţionă:
– Bine. Noi credem că mă va ajuta să luăm înapoi o parte din voturile femeilor care ar înclina să i le acorde tatălui tău.
După o clipă, preşedintele îi zâmbi larg:
– A fost o glumă, domnişoară Sexton. Cred că ştim amândoi că am nevoie de mai mult decât un tricou şi o pereche de blugi ca să câştig aceste alegeri.
Dezinvoltura şi umorul preşedintelui reuşiră să înlăture repede orice tensiune pe care Rachel o resimţise venind acolo. Preşedintele compensa din plin lipsa forţei fizice cu talentul diplomatic. Diplomaţia făcea apel la talentele umane înnăscute, iar Zach Herney avea acest dar.
Rachel îl urmă pe preşedinte spre partea din spate a avionului. Cu cât înaintau mai mult, cu atât interiorul semăna mai puţin cu un avion; holuri curbate, pereţi tapetaţi, chiar o sală de sport complet echipată cu echipamente de forţă. Ciudat, dar avionul părea complet pustiu.
– Călătoriţi singur, domnule preşedinte?
El clătină din cap:
– De fapt, abia am aterizat.
Rachel fu surprinsă. „Aterizat, de unde?” Rapoartele sale secrete din acea săptămână nu includeau nimic în care să se menţioneze vreo călătorie prezidenţială. Probabil că el folosea baza Wallops Island ca să călătorească cât mai discret:
– Echipa mea a părăsit avionul chiar înainte de a sosi dumneavoastră, o lămuri preşedintele. Trebuie să mă întorc la Casa Alba, dar am ţinut să mă întâlnesc cu dumneavoastră aici, nu în Biroul Oval.
– Încercaţi să mă intimidaţi?
– Dimpotrivă, o fac din respect pentru dumneavoastră, domnişoară Sexton. Casa Albă nu are nimic secret în ea, iar ştirea despre o întâlnire între noi doi te-ar pune într-o poziţie delicată faţă de tatăl dumitale.
– Vă apreciez grija, domnule!
– Se pare că eviţi cu eleganţă o posibilă situaţie conflictuală, iar eu nu am nici un motiv să distrug acest echilibru.
Rachel îşi aminti de întâlnirea de dimineaţă cu tatăl ei şi se îndoi că o astfel de întâlnire se putea considera desfăşurată cu „eleganţa”. Nu era mai puţin adevărat că Zach Herney făcea totul ca să se desfăşoare într-o manieră decentă, deşi nu era obligat la aşa ceva.
– Pot să-ţi spun Rachel? o întreba Herney.
– Bineînţeles. „Pot să-ţi spun Zach?”
– Cabinetul meu, o anunţă preşedintele, poftind-o printr-o uşă din arţar sculptat.
Cu siguranţă biroul de la bordul lui Air Force One era mai intim decât cel de la Casa Albă, însă mobilierul mai păstra totuşi un aer de austeritate. Biroul era îngropat sub hârtii, iar în spatele lui atârna un tablou pictat de un clasic al genului, o goeletă cu trei catarge navigând cu toate pânzele sus, făcând tot posibilul să facă faţă unei furtuni dezlănţuite. Tabloul părea a fi metafora perfectă a preşedinţiei lui Zach Herney din acel moment.
Preşedintele îi oferi lui Rachel unul dintre cele trei scaune din faţa biroului. Femeia se aşeză. Rachel se aştepta ca el să ia loc la birou, însă preşedintele îşi trase un al doilea scaun şi se aşeză lângă ea.
„Ca să jucăm de la acelaşi nivel”, înţelese ea mesajul. „Expertul în diplomaţie.”
– Ei bine, Rachel, zise Herney, oftând obosit în vreme ce se aşeza. Cred că eşti cam nedumerită de vizita făcută aici, nu-i aşa?
Blândeţea din vocea lui îndepărtă orice reţinere pe care ar mai fi avut-o Rachel:
– De fapt, domnule, sunt total debusolată.
Herney izbucni în râs:
– Minunat. Nu reuşesc în fiecare zi să zăpăcesc pe cineva de la NRO.
– Nu în fiecare zi cineva de la NRO primeşte invitaţia de a urca la bordul Air Force One ca să fie întâmpinat de un preşedinte în bocanci de alpinist.
Preşedintele râse din nou.
O bătaie discretă în uşă anunţă sosirea cafelei. Una dintre membrele echipajului intră cu o cafetieră aburindă şi două ceşti pe o tavă. La semnul preşedintelui, femeia lăsă tava pe birou şi se făcu nevăzută.
– Zahăr şi frişcă? întrebă preşedintele, ridicându-se ca să toarne în ceşti.
– Doar frişcă, vă rog.
Rachel savură aroma îmbietoare. „Preşedintele Statelor Unite îmi serveşte cafeaua?”
Zach Herney îi întinse o ceaşcă.
– E Paul Revere autentic, rosti el. Unul dintre micile luxuri pe care mi le permit.
Rachel sorbi o gură de cafea. Era cea mai bună din câte băuse ea vreodată.
– În fine, continuă preşedintele, turnându-şi o ceaşcă şi pentru el şi aşezându-se la loc pe scaun, timpul pe care-l pot petrece aici este destul de scurt, aşa că ar trebui să trecem la treabă.
Îşi puse un cub de zahăr în cafea şi îşi ridică privirea spre Rachel:
– Îmi imaginez că Bill Pickering te-a avertizat că singurul motiv pentru care aş fi vrut să te văd era acela de a te folosi în avantajul meu politic.
– De fapt, domnule, exact aşa mi-a spus.
Preşedintele chicoti:
– Întotdeauna e un cinic.
– Deci, s-a înşelat?
– Glumeşti? se miră preşedintele. Bill Pickering nu se înşală niciodată. A nimerit la fix, ca de obicei.

va urma