A fost odata o stea (5)

Nora Roberts

Surorilor mele întru magie –
Ruth, Marianne și Jill


El dormi în birou. Păru cea mai înţeleaptă soluţie.

O dorea şi aceea era o problemă. Nu avea nicio îndoială că ar fi împărţit patul cu el, că şi-ar fi împărţit propria fiinţă cu el. Oricât ar fi preferat acest lucru în locul patului rece şi îngust din biroul său înghesuit, nu i se părea drept să profite de ideile ei romantice.

Îşi închipuia că era îndrăgostită de el.

Era uluitor că o femeie putea să ia o asemenea hotărâre şi s-o afirme aşa, într-o clipă. Dar Allena Kennedy nu semăna cu niciuna dintre femeile care se perindaseră prin viaţa lui. Era complicată, îşi spuse el. Ar fi fost simplu să se gândească la ea ca la o femeie prostuţă. Aşa părea la o primă vedere neatentă.

Dar Conal nu arunca priviri neatente. Ea era alcătuită din mai multe straturi – gânditoare, efervescente, pasionale şi înţelegătoare. Ciudat, nu, că ea nu părea să le recunoască în propria-i persoană?

Inconştienţa mai adăuga un strat: dulceaţa.

Absent, cu ochii încă obosiţi după o noapte agitată, începu să deseneze. Allena Kennedy din New York City, oaia neagră în ceea ce părea a fi o familie de conformişti. Femeia care nu se descoperise încă şi, totuşi, părea perfect mulţumită în locul unde nimerise. O femeie modernă, desigur, dar care încă mai accepta poveşti despre magie.

Nu, făcea mai mult decât să le accepte, se gândi el acum. Era de acord cu ele. De parcă nu făcuse altceva tot timpul decât să aştepte să i se spună încotro mergea.

El nu voia să facă acest lucru, refuza să o facă. Toată viaţa i se spusese că ziua aceea avea să vină. Nu putea să cedeze cu pasivitate, să renunţe la propria-i voinţă. Venise acolo în perioada aceea ca să o dovedească.

Şi aproape că auzea ursitoarele chicotind.

Încruntându-se, studie ceea ce desenase. Era Allena cu ochii ei prelungi şi oasele ascuţite, cu părul ei scurt care se potrivea cu faţa colţuroasă şi gâtul subţire. Iar la spate, îi desenase vag o pereche de aripi.

Şi acestea i se potriveau. Îl enerva teribil.

Azvârli caietul cât colo. Avea de lucru şi avea să se apuce imediat după ce bea un ceai.

Vântul încă mai bătea. Razele soarelui de dimineaţă străpungeau norii pentru a dansa pe apă. Singurul tunet care se mai auzea acum era cel al valurilor care se spărgeau de ţărm.

Îi plăcea foarte mult să privească acest lucru, marea schimbătoare şi capricioasă. Anii pe care îi petrecuse la Dublin nu putuseră să-i satisfacă acea unică nevoie de apă, de cer şi de pământ aspru şi simplu care era al lui.

Oricât de des ar fi plecat, oriunde s-ar fi dus, era atras mereu înapoi. Căci acolo îi erau inima şi sufletul.

Întorcându-şi privirea, o văzu pe ea.

Stătea în genunchi în grădină, în mijlocul puzderiei de flori, iar soarele potolit de dimineaţă îi strălucea în păr. Faţa îi era întoarsă, dar el i-o putea vedea cu ochii minţii. Trebuia să aibă acea expresie pe jumătate visătoare şi mulţumită în timp ce smulgea buruienile pe care el le ignorase.

Deja, florile păreau vesele, ca şi cum s-ar fi bucurat de acea atenţie după ce fuseseră neglijate săptămâni întregi.

Pe coş ieşea fum şi o mătură era proptită de zidul din faţă. Ea găsise un coş cine ştie unde pentru a arunca buruienile în el.

Era desculţă.

Căldura se furişă în el înainte să o poată împiedica şi îi murmură „bun venit” la ureche.

— Nu e nevoie să faci asta.

Ea ridică privirea când îi auzi vocea şi era într-adevăr fericită.

— Ele au nevoie. În plus, iubesc florile. Am o mulţime de ghivece prin apartament, dar aici e mult mai bine. Niciodată n-am văzut flori de gura-leului atât de mari, spuse ea plimbându-şi degetul peste florile galbene. Întotdeauna mă fac să mă gândesc la Alice.

— Alice?

— În Ţara Minunilor. Am făcut ceaiul deja, spuse ea ridicându-se, după care se strâmbă când văzu pământul de pe genunchii pantalonilor. Cred că ar fi trebuit să fiu mai atentă. N-am o garderobă întreaga aici de unde să aleg. Bun. Cum îţi plac ouăle?

El dădu să-i spună că nu era obligată să-i pregătească micul dejun, dar îşi aminti cât de delicioasă fusese supa cu o seară în urmă.

— Prăjite, dacă nu e prea mare deranjul.

— Nu-i niciun deranj şi măcar atâta lucru pot să fac şi eu după ce te-am gonit din propriul tău pat, spuse ea ducându-se la uşă şi se întoarse, privindu-l cu ochi plini de elocinţă şi răbdare. Ai fi putut să rămâi.

— Ştiu.

Ea îi mai susţinu privirea o clipă, după care încuviinţă.

— Aveai puţină costiţă în congelator. Am scos-o de aseară ca să se dezgheţe. Ah, şi duşul picura. Avea nevoie doar de o garnitură nouă.

El se opri în prag, aducându-şi aminte, lucru pe care nu-l mai făcuse de ani de zile, să se şteargă pe picioare.

— Ai reparat duşul?

— Păi, picura, spuse ea intrând în bucătărie. Probabil că vrei să te speli. Până atunci, o să pregătesc micul dejun.

El îşi scărpină ceafa.

— Îţi mulţumesc.

Îi aruncă o privire piezişă.

— Şi eu.

Când el se duse în dormitor, ea făcu câţiva paşi de dans, înconjurându-se cu braţele. Ah, cât de mult îi plăcea locul acela. Era o carte de poveşti şi ea trăia chiar în paginile acesteia.

În dimineaţa aceea, se trezise crezând pe jumătate că totul fusese un vis. Dar apoi deschisese ochii în lumina lăptoasă a zorilor şi simţise mirosul vag al fumului de la focul care se stingea şi pe cel al florilor pe care le aşezase lângă pat.

Era un vis. Cel mai minunat şi mai real vis pe care îl avusese vreodată. Şi avea să-l păstreze.

El nu îl voia, nu o voia. Dar asta se putea schimba. Mai erau două zile în care putea să-şi deschidă inima. Cum putea a lui să rămână închisă, când a ei era atât de plină? Dragostea nu era deloc aşa cum se aşteptase.

Era mult mai minunată!

Avea nevoie de speranţă, de credinţă, că într-una din zilele care îi mai rămăseseră, el avea să se trezească simţind ceea ce simţea ea.

Descoperi că dragostea era atât de imensă încât umplea de strălucire fiecare colţişor al fiinţei. Nu era loc pentru umbre, pentru îndoieli.

Era îndrăgostită de acest om, de acest loc, de presimţirea a ceva minunat. Nu era doar ceva de moment, deşi exista şi acel fior. Dar, pe lângă asta, era o senzaţie de confort, de relaxare, de cunoaştere. Asta voia de la el.

Pentru prima oară în viaţă nu avea să dea greş, îşi promise ea. Nu avea să piardă.

Închizând ochii, atinse steaua care îi atârna între sâni.

— O să fac să se întâmple, şopti ea şi, oftând fericită, se apucă să pregătească micul dejun.

♥ ♥ ♥

El nu ştia ce să înţeleagă. N-ar fi putut să spună în ce hal fusese baia înainte, dar era convins că nu strălucise. Nu ştia dacă fuseseră prosoape curate sau nu ultima oară când fusese înăuntru. Dar credea că nu. Şi nu existase nici sticla cu flori pe pervaz.

Duşul picura, asta îşi amintea. Avusese de gând să se ocupe de el.

Desigur că era mult mai plăcut să facă duş şi să se bărbierească într-o încăpere unde porţelanul strălucea şi aerul mirosea vag a lămâie şi flori.

Datorită acestui lucru, şterse vinovat în urma lui şi puse prosopul la uscat, în loc să-l arunce, pe jos.

Şi în dormitor se simţea mâna ei. Patul era făcut cu grijă, pernele erau înfoiate. Deschisese ferestrele larg pentru a lăsa să pătrundă înăuntru soarele şi aerul curat. Îl făcu să realizeze că trăise prea multă vreme înconjurat de praf şi întuneric.

Ieşi. Ea cânta în bucătărie. Avea o voce plăcută. Iar aromele care îi gâdilau nările erau cele ale copilăriei. De pâine care se prăjea şi de costiţă friptă.

Se auzea un zgomot, pe care el îl recunoscu a fi al maşinii de spălat. Nu putu decât să clatine din cap.

— Când te-ai trezit? o întrebă el.

— În zori, zise ea dându-i o cană de ceai peste masă. Era atât de superb, încât n-am mai putut să adorm. Mi-am tot făcut de lucru.

— Ai o plăcere rară pentru treaba asta.

— Tatăl meu o numeşte energie nervoasă. Ah, i-am dat drumul lui Hugh afară. A zbughit-o la uşă chiar în clipa în care m-am dat jos din pat, aşa că mi-am închipuit că ăsta trebuie să-i fie programul.

— Îi place să alerge dimineaţa. Îşi face şi el de lucru, bănuiesc.

Ea râse şi luă ouăle din tigaie punându-le pe farfurie.

— E o companie excelentă. M-am simţit în deplină siguranţă cu el ghemuit la picioarele patului noaptea trecută.

— M-a părăsit pentru un chip frumos, spuse el aşezându-se, după care o apucă de mână. Farfuria ta unde e?

— Am mâncat ceva mai devreme. O să te las să stai liniştit. Tatei nu-i place să se trăncănească la micul dejun. Mă duc să întind rufele.

— Eu nu sunt tatăl tău. Vrei să stai jos? Te rog, zise el şi aşteptă până când ea se așeză şi, pentru prima oară, observă că era cam nervoasă, după felul cum îşi împletea degetele. Oare despre ce era vorba?

— Crezi că mă aştept să ai grijă de mine în felul ăsta, Allena? Să găteşti, să mă serveşti la masă, să faci curăţenie?

— Nu, bineînţeles, spuse ea şi vioiciunea îi dispăruse din glas şi din ochi. Am exagerat. Întotdeauna fac asta. Nu m-am gândit.

— Nu asta am vrut să spun. Deloc, zise el privind-o pătrunzător şi văzu cum umerii şi întregul corp i se încordară. Ce faci? Aştepţi o predică?

Clătinând din cap, el începu să mănânce.

— Au făcut tot ce le-a stat în putinţă să te sufoce, nu? De ce or vrea oamenii atât de mult să-i modeleze pe ceilalţi după felul lor de a fi şi de a gândi? Vreau să spun doar că nu eşti obligată să-mi găteşti şi să-mi faci curăţenie în baie. Cât stai aici, ar trebui să faci ce ai chef.

— Cred că asta am făcut.

— Bine. N-o să auzi niciun fel de nemulţumire din partea mea. Nu ştiu ce-ai făcut cu ouăle astea de sunt atât de bune.

Ea se relaxă din nou.

— Cimbru şi mărar din grădina ta neglijată. Dacă aş avea o casă, aş planta verdeţuri şi flori, spuse ea şi, lăsându-se furată de imaginaţie, îşi propti bărbia în pumn. Aş pune pietre pe care să calci şi o băncuţă pe care să poţi sta să admiri priveliştea. Ar fi mai bine dacă aş avea o apă în apropiere ca să-i aud ritmul, ca azi-noapte. Ca nişte bătăi de inimă înteţite.

Clipi de câteva ori ca să alunge imaginea şi îl văzu privind-o fix.

— Ce e? Ah, am luat-o razna din nou, zise ea dând să se ridice, dar el îi luă mâna iarăşi.

— Vino cu mine.

Se ridică şi o trase după el.

— Vasele…

— Pot să aştepte. Asta nu poate.

Începuse deja în dimineaţa aceea cu desenul. În mintea lui, totul era terminat şi avea o energie teribilă, astfel încât ieşi repede din casă, îndreptându-se spre atelier.

Ea trebui să alerge ca să ţină pasul.

— Mai încet, Conal. Nu fug nicăieri.

Ignorând-o, el deschise uşa şi o trase înăuntru după el.

— Stai lângă fereastră.

Dar ea deja se plimba prin încăpere, făcând ochii mari de încântare.

— Eşti artist. E minunat. Sculptezi.

Încăperea era aproape la fel de mare ca living-ul din casa principală. Şi mult mai aglomerată. O masă de lucru se afla în mijloc, plină de unelte şi blocuri de piatră, vase de lut. Vreo şase caiete cu schiţe erau împrăştiate în jur. Rafturile şi mesele mai mici erau pline de mostre din munca lui. Creaturi mistice şi fermecate care dansau şi zburau.

O sirenă albastră stătea pe o stâncă şi îşi peria părul. Un balaur alb sufla flăcări pe nări. Zâne cât degetul ei mare dansau în cerc. Un vrăjitor aproape cât ea de înalt ţinea braţele ridicate şi plângea.

— Toţi sunt atât de plini de viaţă.

Nu se putea abţine să nu atingă şi îşi plimbă degetul pe părul ondulat al sirenei.

— Am mai văzut asta, murmură ea. Nu chiar asta, dar aceeaşi idee, în bronz. La o galerie din New York.

Îl privi atunci cum răsfoia nerăbdător un caiet de schiţe.

— Ţi-am văzut lucrările la New York. Trebuie să fii celebru.

Răspunsul lui fu un mormăit.

— Am vrut să cumpăr sirena. Eram cu mama şi n-am putut s-o fac, pentru că mi-ar fi amintit că nu-mi pot permite să dau atâţia bani. M-am întors a doua zi, pentru că nu puteam să mă gândesc la altceva, dar se vânduse deja.

— În dreptul geamului, să te întorci cu faţa la mine.

— Asta a fost acum doi ani şi de atunci m-am gândit la ea de multe ori. Nu-i aşa că e uluitor că era a ta?

Mormăind o înjurătură, el se duse la ea şi o trase spre fereastră.

— Ţine capul ridicat, aşa. Stai aşa. Şi nu mai vorbi.

— Ai de gând să mă desenezi?

— Nu, vreau să construiesc o barcă. Bineînţeles că te desenez. Acum taci pentru un afurisit de minut.

Ea închise gura, dar nu putu să facă nimic în privinţa zâmbetului care îi tremura pe buze. Şi exact asta voia el. Acea umbră de umor, de energie, de încântare personală.

Avea să facă un model din lut, se gândi apoi, după care avea să îl toarne în bronz. Ceva care strălucea auriu şi era cald la pipăit. Nu era făcută pentru piatră sau lemn. Făcu trei schiţe rapide ale feţei, mişcând-o pentru a schimba unghiul. Apoi lăsă caietul jos.

— Îmi trebuie să văd liniile trupului tău. Formele tale. Dezbracă-te.

— Poftim?

— Trebuie să văd cum eşti formată, cum ai trupul. Iar hainele mă încurcă.

— Vrei să-ţi pozez nud?

Cu un efort, el se desprinse de planurile sale şi o privi în ochi.

— Dacă ar fi fost vorba de sex, n-aş fi dormit pe patul ăla tare ca piatra azi-noapte. Ai cuvântul meu că n-o să te ating. Dar trebuie să te văd.

— Dacă ar fi fost vorba de sex, n-aş fi fost atât de nervoasă. Bine, spuse ea şi închise ochii un minut, făcându-şi curaj. Sunt ca un castron cu fructe, bombăni ea pentru sine şi îşi descheie bluza.

Când şi-o scoase, împăturind-o şi punând-o de o parte, el ridică o sprânceană.

— Nu, eşti ca o femeie. Dacă aş vrea un castron cu fructe, aş lua unul.

Va urma