A fost odata o stea (6)

Nora Roberts

Surorilor mele întru magie –
Ruth, Marianne și Jill


Era subţire şi exact cum trebuia. Cu ochii îngustaţi şi mintea concentrată, el deschise caietul la o foaie curată şi se apucă să deseneze.

— Nu, ţine capul sus, îi spuse el, uşor iritat pentru că ea trebuia să fie atât de potrivită. Braţele în spate. Încă puţin. Palmele jos. Nu, nu eşti un pinguin, desfă degetele puţin. Ah.

Abia atunci observă roşeaţa uşoară care se întindea pe pielea ei, rigiditatea mişcărilor. Idiotule, îşi spuse el înăbuşindu-şi un oftat. Bineînţeles că era nervoasă şi stânjenită. Iar el nu făcuse nimic pentru a o ajuta să se relaxeze.

Bănuia că se obişnuise prea mult cu modelele profesioniste, care se dezbrăcau fără să stea pe gânduri. Ei îi plăcea să vorbească, aşa că avea s-o lase să vorbească.

— Povesteşte-mi despre cursurile alea ale tale.

— Poftim?

— Cursurile. Ai spus că ai urmat o mulţime de cursuri. Ce anume ai studiat?

Ea strânse din buze şi se abţinu să-şi încrucişeze braţele peste sâni.

— Credeam că n-am voie să vorbesc.

— Acum spun că ai.

Ea îi desluşi exasperarea din glas şi dădu ochii peste cap. Ce era să facă, să-i ghicească gândurile?

— Pai, am luat lecţii de artă.

— Zău? Întoarce-te puţin spre dreapta. Şi ce ai învăţat din ele?

— Ca nu sunt o artistă, spuse ea zâmbind ușor. Mi s-a spus că am ochi pentru culori, forme şi estetică, dar nu foarte mare talent în execuţie.

Da, era mai bine când vorbea. Faţa îi redevenea mobilă. Prindea viaţă din nou.

— Asta te-a descurajat?

— Nu tocmai. Mai desenez încă, din când în când, atunci când am chef.

— Alt hobby?

— Ah, am o mulţime. Ca şi muzica. Am luat lecţii de muzică.

Ah, se relaxa. Expresia de căprioară prinsă în farurile maşinii îi dispăruse din ochi.

— Ce instrument?

— Flaut. Sunt destul de bună, dar n-o să ajung niciodată în cadrul Filarmonicii.

Ridică din umeri şi el se abţinu să-i spună să nu modifice linia.

— Am făcut şi un curs de programator de computere, care a fost un eşec total. La fel ca majoritatea cursurilor legate de afaceri, ceea ce m-a făcut să renunţ la ideea de a deschide un mic magazin de obiecte de artă. Mă descurcam cu partea legată de artă, dar nu şi de cea legată de magazin.

Îşi aţinti privirea din nou asupra sirenei. Dorea foarte mult acel lucru, nu doar obiectul în sine, ci talentul şi viziunea care îl crease.

— Stai pe vârfuri. Aşa, e minunat. Stai puţin. De ce nu-ţi iei un asociat?

— Pentru ce?

— Pentru magazin, dacă asta vrei. Cineva care se pricepe la afaceri.

— În principal, pentru că am suficient simţ al afacerilor ca să ştiu că n-aş putea să-mi permit luxul să închiriez un spațiu la New York, costurile de deschidere, zise ea şi mişcă un umăr. Cheltuieli de întreţinere, echipament, depozitare. Presupun că este foarte stresant să conduci o afacere. Margaret spune asta întotdeauna.

Ah, îşi spuse el, inestimabila Margaret pe care hotărâse deja că o detesta.

— Ce-ţi pasă ce spune ea? Nu, nu e bine aşa. Nu e tocmai ce trebuie. Întoarce-te. Ai un spate superb.

— Da? întrebă ea şi întoarse capul uimită ca să-l privească.

— Aşa! Stai aşa. Lasă bărbia în jos încă puţin, pe umăr, şi uită-te la mine.

Asta voia. Nici urmă de timiditate. Sfiala era cu totul altceva. Se zărea o umbră în privirea ei, în înclinarea capului. Şi puţină înfumurare în uşoara unduire a buzelor.

„Allena zânelor”, îşi spuse el dornic deja să lucreze în lut. Desprinse foile din caiet şi le prinse pe perete.

— O să fac ceva mai bun decât nişte schiţe. Relaxează-te puţin până pregătesc lutul, zise el şi trecând pe lângă ea, îi puse o mână pe umăr, absent.

Se opri.

— Dumnezeule, ţi-e frig. De ce n-ai spus nimic?

Ea se întoarse spre el, o mişcare uşoară a corpului.

— N-am remarcat.

— Nu m-am gândit să am grijă să nu se stingă focul, spuse el trecându-şi mâna peste umărul ei şi plimbându-şi degetele peste omoplat, acolo unde îşi imaginase aripi. O să fac unul acum.

Chiar în timp ce vorbea, se aplecă spre ea, privind-o în ochi. Buzele ei se desfăcură şi el îi simţi răsuflarea întretăiată.

Deodată, se trase înapoi, ca un om care se trezea brusc dintr-un vis. Ridică mâinile şi se depărtă de ea.

— Am spus că nu te ating. Îmi pare rău.

Valul de anticipare ce se înălţa în ea se sparse şi dispăru când el se duse să aducă o pătură de pe pat.

— Aş vrea să nu-ţi pară.

El stătea de partea cealaltă a mesei, cu pătura în mână, şi se simţi ca un om care se îneacă. Acum nu mai era niciun pic de timiditate în ea, niciun pic de sfială. Dar răbdarea era acolo, şi promisiunea.

— Nu vreau nevoia asta de tine. Înţelegi?

— Vrei să spun da, zise ea dându-şi seama că se dezgolea acum, mai mult decât îi era dezgolit trupul. Ar fi mai simplu dacă aş spune că înţeleg. Dar nu pot. Eu vreau această nevoie, Conal. Şi pe tine.

— În alt loc, altădată, murmură el. Nu e nevoie să înţelegi. În alt loc, altădată, aş vrea şi eu.

— Acum suntem aici, spuse ea încet. Mai ai de ales.

El voia să fie sigur, voia să ştie că nu dorea nimic altceva decât pe ea.

— Vrei să-ţi scoţi ăsta?

Ea duse mâna la pandantiv, ultimul ei scut. Fără să spună nimic, îl scoase şi îl puse pe masă.

— Crezi că voi simţi altfel fără el?

— Acum nu mai există magie între noi. Suntem numai cine şi ce ar trebui să fim, zise el privind-o şi punându-i pătura pe umeri. Şi tu trebuie să alegi, Allena, nu numai eu. Ai dreptul să spui nu.

— Atunci… spuse ea punându-i mâinile pe umeri şi apropiindu-şi buzele foarte mult de ale lui. Am dreptul să spun şi da.

Ea fu cea care acoperi distanţa aceea tensionată, astfel încât gurile şi trupurile li se contopiră. Şi tot ea lăsă pătura să cadă în clipa în care îl înconjură cu braţele.

Dărui complet, în totalitate. Toată dragostea, atât de recent descoperită în inima ei, se revărsa pentru el. Buzele ei seduceau, mâinile ei mângâiau, trupul ei se dăruia.

Exista o alegere. Ea o făcuse pe a ei, el nu încă. Mai putea să se dea înapoi, să se retragă, să refuze. Sau să o strângă în braţe şi să accepte.

Înainte ca sângele lui să preia controlul, înainte să fie numai dorinţă şi căldură, el îl luă faţa în mâini şi o privi în ochi.

— Fără promisiuni, Allena.

Suferea. Ea îi văzu norii şi îngrijorarea din ochi şi spuse ceea ce spera că avea să-l liniştească, mai ales că era şi adevărat:

— Şi fără regrete.

El îi mângâie obrajii cu degetele mari, conturându-i forma feţei cu aceeaşi îndemânare cu care o făcuse pe hârtie.

— Fii cu mine, atunci.

Patul era tare şi îngust, dar li se păru că era din petale de trandafiri când se întinseră în el. Aerul era rece şi încă umed după furtună, dar ea nu simţi decât căldură când trupul lui îl acoperi pe al ei.

Acolo. În sfârşit.

El ştia că mâinile îi erau mari, cu palme aspre şi bătătorite de la lucru, şi foarte adesea neatente. Nu avea să fie neatent cu ea, nu avea să treacă repede prin momentul pe care şi-l oferiseră reciproc. Astfel că o atinse uşor, bucurându-se de trupul pe care îl schiţase pe hârtie. Membre lungi, piele albă şi catifelată. Suspinul ei era ca o muzică, iar cuvintele, numele lui.

Ea îi scoase puloverul, oftând din nou când pielea se atinse de piele şi îi murmură numele, iarăşi cu gura lipită de gâtul lui.

Numai atât şi îi dăruia tandreţea pe care el şi-o refuzase. Oricât avea în el din acel simplu dar, dărui înapoi.

Sub el, ea se înălţă şi se mişcă de parcă ar fi dansat acel dans împreună de-o viaţă întreagă. Curgea cu şi contra lui, acum fluidă, acum puternică. Iar pulsul care se înteţea în ea era la fel ca al lui.

Ea mirosea a săpun. Avea gust de ploaie.

O privi cum se înălţa, zână din nou, desfăcând aripile. Când ajunse pe culme, ea deschise ochii întâlnindu-i privirea. Şi zâmbi.

Nimeni nu-i adusese atât de mult, nu-i arătase cât de mult avea de oferit. Trupul i se cutremură, iar inima fi era plină de bucuria nemărginită de a fi ajuns acasă.

Se arcui şi se deschise pentru ca el s-o umple. În clipa în care el intră, frumuseţea o ameţi.

Dăruindu-se reciproc, niciunul dintre ei nu observă că steaua gravată în argint strălucea albastră ca o flacără.

♥ ♥ ♥

Ea stătea întinsă lângă el acum, cuibărită sub braţul lui, cu obrazul pe piept. Era minunat să audă cum inima încă îi mai bătea cu putere.

Un fel de furie, îşi spuse ea, deşi fusese extrem de tandru.

Nimeni n-ar fi putut să arate atâta dragoste, dacă n-ar fi simţit-o. Şi asta, îşi spuse ea închizând ochii, era de-ajuns.

— Ţi-e frig, murmură el.

— Ba nu, zise ea ghemuindu-se lângă el, preferând să moară de frig decât să-l lase să se mişte.

Dar îşi înălţă capul şi îi zâmbi.

— Allena Kennedy, spuse el plimbându-şi degetele uşor pe ceafa ei. Pari plină de tine.

— Aşa mă simt. Te deranjează?

— Aş fi un nebun dacă m-ar deranja.

Ea se aplecă să-i sărute bărbia, un gest dulce şi firesc care îl mişcă.

— Şi, Conal O’Neil nu e nebun, nu? Sau e? spuse ea înclinând capul. Dacă noi nu putem să trecem mai departe de un anumit punct, nu înseamnă şi că nimeni din sat nu poate veni aici?

— Presupun că da.

— Atunci hai să facem o nebunie. Hai să înotăm goi în mare.

— Vrei să înotăm goi în mare?

— Întotdeauna mi-am dorit să fac asta. Mi-am dat seama chiar acum, spuse ea dându-se jos din pat şi trăgându-l de mână. Vino şi fii nebun cu mine, Conal.

— „Leannan”, primul val o să te dărâme.

— Ba nu.

„Leannan”.

Habar nu avea ce însemna, dar suna tandru şi o făcea să vrea să danseze. Îşi trecu mâinile prin păr şi lumina provocării i se aprinse în ochi.

— Care ajunge primul.

Ţâşni ca un iepure, făcându-l să se dea jos din pat repede.

— Aşteaptă. La naiba, marea e prea dură pentru tine.

Oase de pasăre, se gândi el luând pătura înainte să iasă. Oh! avea să-şi rupă câteva în scurt timp.

Ba nu, nu fugea ca un iepure, îşi dădu seama, ci ca o gazelă, cu paşi mari, care o făcură să ajungă imediat pe malul mării. O strigă, fugind după ea. Inima i se opri în loc când o văzu alergând în apă şi scufundându-se în valuri.

— Dumnezeule mare.

El abia ajunsese pe plajă când ea ieşi la suprafaţă, râzând.

— E rece!

Înainta prin apa de la mal, dându-şi părul pe spate, înălţându-şi faţa şi braţele. Inima lui se opri din nou, dar nu avea nicio legătură cu spaima.

— Eşti un vis, Allena.

— Nimeni nu mi-a mai spus asta, zise ea întinzându-i mâna. Nimeni nu m-a mai privit ca tine. Stăpâneşte marea cu mine.

El hotărî că trecuse prea multă vreme de când nu mai făcuse ceva nebunesc.

— Ţine-te bine, atunci.

Forţa apei îi aruncă pe amândoi în sus. Apoi îi trase în jos, într-o lume oarbă şi tunătoare. Acel tumult era o provocare a destinului. Îmbrăţişaţi, se răsuciră, în timp ce valurile treceau peste ei.

Ieşiră la suprafaţă cu răsuflarea tăiată, doar pentru a se scufunda din nou. Ţipătul ei nu fu unul de spaimă, fu un strigăt de victorie, când, încolăcită în jurul lui, fu aruncată din nou în aer.

— O să ne îneci pe amândoi! strigă el, dar ochii îi erau plini de umor.

— Ba n-o s-o fac. Nu pot. Astăzi nu se-ntâmplă decât minuni. Încă o dată, strigă ea ţinându-se de gâtul lui. Hai să ne mai scufundăm o dată.

Spre încântarea ei mult prea zgomotoasă, el se aruncă în următorul val împreună cu ea.

Când ieşiră gâfâind, se ţineau de mână.

— Îţi clănţăne dinţii.

— Ştiu. Mi-a plăcut foarte mult, spuse ea, dar se ghemui în pătura pe care el o puse pe amândoi. În viaţa mea n-am mai făcut aşa ceva. Presupun că tu ai făcut-o de nenumărate ori.

— Nu cu cineva ca tine.

Ei i se păru lucrul perfect de spus. Ţinu acele cuvinte pentru sine o clipă chiar în timp ce îl ţinea pe el. Strâns lângă inima ei.

— Ce înseamnă „Leannan”?

— Hmm?

Ea stătea cu capul pe umărul lui şi, cu braţele, îi înconjură mijlocul. Totul în el era liniştit.

— „Leannan”. Aşa mi-ai spus mai devreme şi mă întrebam ce înseamnă.

El se opri în timp ce o mângâia pe păr.

— E un cuvânt obişnuit, zise el cu grijă. Unul de alint. „Iubito”, ar fi cel mai apropiat.

— Îmi place.

El închise ochii.

— Allena, ceri prea puţin.

Şi sper să am totul, îşi spuse ea.

— Nu trebuie să-ţi faci griji, Conal. Nu-i aşa. Acum, până nu ne învineţim aici, mă duc să fac un ceai şi să aprind focul, zise ea sărutându-l. Imediat după ce adun câteva scoici.

Se desprinse de el lăsându-l ţinând pătura şi clătinând din cap. Majoritatea scoicilor erau sparte de valuri, dar acest lucru nu părea s-o deranjeze. O lăsă să-şi facă plăcerea şi se duse în studio să-şi pună blugii.

Ea se întoarse cu o grămadă de scoici, iar el îi dădu puloverul lui şi pandantivul.

— Nu-l pun dacă te deranjează.

— E al tău, spuse el şi, intenţionat, ca şi cum ar fi sfidat soarta, i-l puse la gât. Uite, pune-ţi asta pe tine până nu îngheţi.

Ea se îmbrăcă şi puse scoicile în pătură.

— Te iubesc, Conal, indiferent dacă-l port sau nu. Şi, din moment ce faptul că te iubesc mă face fericită, n-ar trebui să te îngrijorezi.

Se îndreptă.

— Nu strica momentul, murmură ea. Hai să trăim ziua de azi şi mâine vom vedea ce va mai fi.

— Bine, spuse el luându-i mâna şi sărutându-i-o. O să-ţi promit ceva totuşi.

— Accept.

— Ziua de azi va fi întotdeauna nepreţuită pentru mine, la fel şi tu.

Va urma