Cacealmaua (8)

Colin Forbes

Ploaia scurtă se opri, iar soarele bătea cu putere în Portul de Sud din Helsinki, în timp ce Newman stătea pe trotuarul opus docului Silja, făcând fotografii cu Voigtlănderul său, ca un turist. Era ora zece şi douăzeci şi opt de minute şi se părea că urma o altă minunată zi de toamnă.
Georg Ots era pe cale de a ridica ancora, în timp ce Laila stătea pe partea docului şi vorbea cu un tânăr marinar care desfăcea odgoanele de a marare. În mâna dreaptă ţinea o geantă mare şi se uită în jurul ei şi în sus, spre vas, înainte de a înmâna pachetul marinarului. Acesta îl ascunse sub jacheta sa groasă, aruncă parâma şi se îndreptă spre pasarelă, în timp ce Laila traversă drumul şi se îndreptă spre oraş de-a lungul cheiului. Newman o luă şi el din loc, ajungând-o din urmă numai după ce nu se mai aflau în raza vizuală a vasului.
— Nu credeam că va merge, recunoscu Laila. Dar când am încercat să vorbesc cu unul din ei, nu m-am gândit niciodată să-i ofer un astfel de cadou.
În geantă ascunsese, urmând sfatul lui Newman, o colecţie de discuri cu muzică pop, ambalate în pachetul pe care tocmai îl dăduse marinarului. În cazul în care bărbatul ar fi fost mai în vârstă, geanta ei conţinea, de asemenea, şi o cutie de trabucuri şi câteva cartuşe de ţigări.
— Ai aflat ceva? întrebă Newman.
— Da. Nu mi-ar fi dat niciun fel de informaţii, dacă nu i-aş fi spus de discurile ABBA, Michael Jackson etc. La momeala asta n-a putut rezista.
— Şi ce ţi-a spus?
— Aveai dreptate. Ei ştiu totul despre pasageri înainte ca aceştia să se apropie de vas – fiindcă au cercetat cu grijă cererile lor de obţinere a vizei. Cel puţin, asta cred că a spus. Nu e uşor să înţelegi chiar fiecare cuvânt în estoniană.
— Şi altceva?
— Ai avut din nou dreptate. În timpul fiecărei traversări, există un ofiţer GRU în civil, care îi urmăreşte pe pasageri. Şi ar fi plăcut şi liniştit dacă am intra aici.
Părăsiră cheiul şi intrară în parcul mare, amenajat pe dealuri, pe care Takala i-l arătase din elicopter. Cum spusese că se numea? Well Park.
O întreagă reţea de poteci mergea în sus şi-n jos printre pini. Tineri şi tinere, alergând, îi depăşeau. Laila îl conduse spre punctul cel mai înalt, în vârful peninsulei şi se opriră pentru a admira panorama portului şi a mării, punctată de micile insule.
— E bine să te uiţi pe unde mergi, îl avertiză Laila.
Se aflau sus, pe un promontoriu de granit, iar briza proaspătă îi sufla în păr. Newman mai făcu câţiva paşi atenţi înainte şi văzu motivul avertismentului ei. Se aflau pe muchia unei stânci masive care se termina brusc. Dedesupt era neantul. Douăzeci şi cinci de metri mai jos se afla drumul betonat care cobora în serpentine spre şoseaua ce înconjura peninsula. Era un loc liniştit, foarte retras, iar în jurul lor nu se afla nimeni.
— Înţelegi la ce mă refeream? strigă Laila. Încă un pas, şi nu vom mai vorbi niciodată. Au fost mai multe accidente, beţivi care urcă până aici – şi fac pasul spre eternitate.
Era o remarcă pe care Newman avea să şi-o amintească mai târziu.
15
— Fotografiile Helenei tale sunt gata de distribuit, îl informă Monica pe Tweed. Şi într-adevăr, asemănarea e foarte bună.
— Trimite-le imediat prin curier, te rog, îi ceru Tweed.
El păstrase o fotografie pe care o băgă cu grijă într-o mapă pe care o aruncă într-un sertar. Monica se uită la el cu un amuzament ascuns cu greu.
— S-o înrămez? întrebă ea. Sunt sigură că ar arăta bine într-o ramă de argint. Ştiu un...
— Termină cu glumele şi trimite copiile astea, îi spuse Tweed brusc. Mâine pleacă spre Stockholm şi vreau ca fotografiile să sosească înaintea ei. La aeroportul Arlanda se va afla un mesager pentru a le lua de la curier. Parola este „Fata de aur”. Am vorbit deja cu Stockholm-ul. Dă-mi detaliile zborului şi le voi comunica şi pe acelea.
— Fata de aur. Să fiu...
— Credeam că am terminat.
— Ce rol vor avea fotografiile?
— Vor fi distribuite securităţii aeroportului, celor de la Paza de Coastă, poliţiei din Stockholm, şi bineînţeles la SAPO. Ei se vor ocupa de informarea celorlalţi.
— Adică?
— Vezi linia pe care a trasat-o Dillon cu carioca?
Tweed se duse spre harta de pe perete şi urmări cu degetul linia întunecată a coastei de est a Suediei pe care o desenase americanul.
— Aşa, şi?
— Dacă Helene va încerca să treacă această linie va fi arestată imediat. O să găsească ei un motiv. Suspectă de trafic cu stupefiante, orice.
— Vă folosiţi de orice, comentă Monica impresionată.

Traulerul estonian Saarema naviga acum prin Kattegat, între Danemarca şi Suedia. Întorcându-se din Marea Nordului, se îndreptau spre sud, spre Oresund, canalul îngust care despărţea Danemarca de Suedia.
O dată ce treceau de Copenhaga, în faţa lor avea să se afle Marea Baltică şi, în depărtare, Estonia. În camera de transmisiuni, operatorul trimitea un mesaj codificat, cu mare viteză, pe aparatul său modern. Când termină, uşa cabinei „sale se deschise şi căpitanul Olaf Prii se opri nemişcat în cadrul uşii. Operatorul îşi ridică privirile.
— Am transmis mesajul codificat, domnule, raportă el.
Prii dădu din cap, închise uşa şi se întoarse pe puntea de comandă. Un avion cu însemne daneze îi survola şi îl urmări cu privirea îndreptându-se spre aeroportul Kastrup. Zâmbi cu răutate şi dădu ordin să fie mărită viteza.
În ciuda vitezei cu care fusese transmis, mesajul fusese recepţionat şi înregistrat la GCHQ, postul de ascultare cu o dotare excelentă, de la Cheltenham, în Anglia. O oră mai târziu, un raport despre acest incident se afla pe biroul lui Tweed. Aproape concomitent, mai sosi o comunicare, de această dată de la Serviciile de Informaţii ale NATO din Danemarca. Mesajul comunica poziţia exactă şi viteza aproximativă a vasului Saarema. Tweed se ridică de la birou, se duse spre harta de pe perete şi mormăi în timp ce înfigea o pioneză în hartă.
Se întoarse la birou şi citi din nou raportul sosit de la Cheltenham. „... primele indicaţii sugerează că este vorba de o transmisie rapidă din Uniunea Sovietică cifrată cu un cod unic...” Ceea ce înseamnă că practic era indescifrabil.
Poziţia şi traseul probabil ale vasului nu îl surprindeau pe Tweed. Ce l-ar fi intrigat dacă ar fi putut citi mesajul cifrat ar fi fost destinaţia şi adresantul. Semnalul fusese transmis spre Tallinn şi era adresat colonelului Andrei Karlov.

O oră mai târziu, Monica se întoarse din misiunea ei de la hotelul Dorchester. Ea îi aruncă lui Tweed o privire sigură în timp ce îşi scotea baticul umed de pe cap – afară burniţa – şi îl dădea jos cu o încetineală iritantă.
Tweed se uită la ea şi avu grijă să nu spună nimic. Îşi dădea seama, după expresia feţei ei, că descoperise ceva şi îl necăjea trăgând de timp. Era felul ei de a-i plăti poliţa pentru că nu-i spusese nimic despre Procane.
— Helene Stilmar a minţit, prin omisiune, anunţă ea în timp ce se aşeza la biroul ei. Am spus la recepţia hotelului că un prieten vrea să o sune urgent – că prietenul încearcă de câteva zile să o găsească.
— Treci la subiect, Monica.
— Probabil tu crezi că Stilmar şi soţia sa au traversat împreună Atlanticul.
— Bineînţeles că da.
— Dar nu este aşa. Helene a venit înaintea soţului ei. Stilmar a urmat-o cu un alt avion, o zi mai târziu.
— A urmat-o?
— Cuvântul are două înţelesuri – a te alătura cuiva mai târziu, printr-un aranjament mutual – ea făcu o pauză – sau a urmări o persoană pentru a vedea ce face.
— Mă descurc destul de bine cu engleza.
— Am aflat, de asemenea, spuse Monica, ignorând remarca; că Helene Stilmar pleacă astăzi spre Stockholm cu o cursă fără escală. M-am înţeles destul de bine cu recepţionerul. A spus că prietenul meu trebuie să sune repede, dacă vrea să o mai prindă.
— Mi-a spus că se duce acolo, ştii asta.
— Femeile comunică unui bărbat un lucru pentru a ascunde faptul că au plănuit ceva ce nu i-au spus.
— M-a invitat chiar să plecăm împreună, insistă Tweed.
— Va trebui să alergi repede, dacă vrei să o mai prinzi. Avionul ei a decolat de pe Heathrow la unsprezece şi treizeci şi cinci. Acum se află în aer.
— La ce oră ajunge la Arlanda?
Tweed descuie un sertar şi scoase un mic carnet de adrese. Monica se aplecă asupra dosarului la care lucra şi care purta titlul Helene Stilmar.
— La trei şi jumătate, ora locală suedeză, îi spuse ea. Nu uita că Suedia are o oră avans faţă de noi.
— Atunci s-ar putea să ajung la timp, spuse Tweed, în timp ce întindea mâna după receptor şi începu să formeze numărul.
Oraşul universitar Uppsala se află la circa optzeci şi patru de kilometri de capitală.
Acolo se află o catedrală... La Uppsala este localizat şi centrul seismologic care înregistrează cutremurele de pământ. Din când în când, institutul provoacă vâlvă în presă, raportând locul şi magnitudinea unei experienţe cu arme atomice, făcută undeva în lume.
Ingrid Melin trăia într-un apartament mare de la parterul unei clădiri din suburbiile oraşului. O brunetă de treizeci şi doi de ani, înaltă de un metru şaizeci şi cinci, dar personalitatea ei exuberantă o făcea să pară mai înaltă. Părul negru era dat pe spate, lăsându-i fruntea liberă, ajungându-i până la umeri. Nasul era drept, ochii căprui, cu o privire atentă.
Măritată de două ori, glumea de multe ori spunând: „A treia oară? Iar ghinion”. Împreună cu o altă fată înfiinţase o firmă pentru fotocopieri, care de-a lungul anilor se dezvoltase şi acum era foarte profitabilă, veniturile principale venind de la filiala din Stockholm. Câştigurile nu erau deloc rele, având în vedere că începuse cu un xerox de mâna a doua. Cu apa curgând de pe ea ieşi în fugă din baie pentru a răspunde la telefonul din camera de zi şi ridică receptorul la al şaselea apel.
Ingrid Melin.
— Tweed, la telefon. Te sun de la Londra. Ce mai faci?
— Excelent, acum că vorbesc cu tine. Ai de lucru pentru mine?
— O treabă urgentă. Un avion plecat de la Londra, în cursă fără escală, ajunge la Arlanda la trei şi jumătate. La bord se află o americancă...
Tweed îi dădu o descriere atentă a Helenei Stilmar şi reacţia lui Ingrid a fost imediată şi pozitivă.
— O s-o recunosc.
— Poţi ajunge la Arlanda la timp ca s-o urmăreşti?
— Bineînţeles. Voi lua un taxi de la Upsala până la aeroport. Am destul timp, nu-i nicio problemă.
— Foloseşte din banii pe care i-am depus la bancă pentru tine.
— Sunt încă acolo, până la ultima coroană.
— Ştiam asta. Pot să-ţi mai trimit. Numele femeii este Helene Stilmar. Îl silabisi. Trebuie să aflu unde se duce, cu cine se întâlneşte. Ingrid, este foarte important: dacă cumpără un bilet de avion sau de vapor pentru Finlanda, sună-mă imediat. Dacă nu sunt aici, transmite-i Monicăi.
— Monicăi. În regulă. Tweed! O să vii la Stockholm să mă vezi? Se poate?
— Nu ştiu. Dacă pot, voi veni.
— Te rog, vino: Dacă poţi. Acum o să mă ocup de cercetări pentru asigurările tale. Trebuie să închid ca să comand taxiul.
— Ingrid, să ai grijă.
— O să am. La revedere.
Tweed puse receptorul la loc şi rămase privind în gol. Fusese atent să folosească un limbaj simplu. Ingrid avea rareori ocazia să vorbească engleză.
Tweed avea o întreagă reţea de fete în Europa de Vest pentru a obţine informaţii! După cum spusese odată, „femeile sunt mai loiale decât bărbaţii, dacă au încredere în tine”. Şi din reţeaua pe care o construise, Ingrid era probabil cea mai sigură şi talentată. O fată foarte practică, ştia să se descurce singură. Monica făcu observaţia cu capul aplecat deasupra noului dosar.
— Ai fi putut să-i spui că mergi la Stockholm. Te place foarte mult.
— Ştii bine că nu spun niciodată cuiva ce voi face, dacă pot evita acest lucru.
— Are mare grijă să păstreze secretele.
— Este foarte bună, aprobă Tweed uitându-se încă în gol. A făcut chiar o referire că se va ocupa de cercetări pentru compania mea de asigurări – pentru cazul că ascultă cineva. Cred că este singura care bănuieşte care este adevărata mea meserie.
— Pentru ea există vreun pericol? întrebă Monica.
— Există întotdeauna un pericol – mai ales când nu te aştepţi.
— Tweed, să ai grijă de fată. Dacă i se întâmplă ceva, nu ţi-o voi ierta niciodată.
El se uită uimit la ea. În toţi anii de când lucrau împreună, Monica nu-i mai spusese aşa ceva. Remarca îl descumpăni. Începu să se îngrijoreze şi luă o decizie rapidă.
— Aranjează să pot lua în orice zi un avion spre Stockholm.
În dimineaţa următoare Tweed află noutăţi care îi sporiră îngrijorarea după cum observă Monica din schimbarea atitudinii lui. Bineînţeles că Howard a fost cel care a adus veştile bune. El intră în biroul lui Tweed, închise uşa, se aşeză pe colţul biroului adjunctului său şi îşi încrucişă braţele.
Era afabil, dar Tweed, care se lăsă pe spate în scaunul său, cu mâinile încrucişate în poală, observă ostilitatea din spatele amabilităţii şefului său.
— Îmi dau seama, începu Howard, am cam fost pus pe liber. În fond nu prea ştiu despre ce este vorba în toată afacerea asta cu Procane! Lucru care face totul foarte dificil pentru noi toţi.
Îşi studia acum unghiile de la mâna dreaptă. Pentru numele lui Dumnezeu, spune ce ai de spus, se gândi Tweed, dar păstră tăcerea.
— Înţeleg că, începu din nou Howard, sunteţi interesaţi de orice american sus-pus care se află în acest moment în ţara noastră.
Tweed o văzu pe Monica crispându-se în spatele lui Howard când auzi cuvintele pompoase. El dădu din cap pentru a-şi încuraja şeful să treacă direct la subiect.
— Deci, continuă Howard, s-ar putea să vă intereseze că generalul Paul Dexter, şeful Statului Major al Armatei Americane a venit în această dimineaţă la bordul unui avion special care a aterizat la Lakenheith, în estul Angliei. Vă foloseşte la ceva?
Tweed se ridică încet şi îşi ocoli biroul. Stătea cu spatele la harta de pe perete. Pe chipul său nu se putea citi nimic din gândurile sale.
— Ştim de ce se află aici? întrebă el.
— Un tur de inspecţie. Va inspecta diferite unităţi ale NATO din Danemarca şi Norvegia. Dar, mai întâi vrea să te întâlnească pe tine. La Ministerul Apărării, în biroul lui Lanyon. În această dimineaţă. La ora unsprezece fix. Se duse spre uşă şi se opri înainte de a o deschide. Presupun că este un maniac al punctualităţii.
— Ticălos arogant, mormăi Monica, după ce uşa se închisese. Ştie doar că eşti întotdeauna punctual.
— Nu e prea bine dispus, comentă Tweed privind fix la hartă.
— Îţi dai seama că este atât de furios din cauza ordinului primului ministru, încât speră că vei da greş ca să poată scăpa de tine.
— Nu ştiu nimic de asta.
— Eu da. Ce se întâmplă? Arăţi de parcă ar fi explodat o bombă.
— Din nou Scandinavia. Alt ştab american. Tweed părea că gândea cu voce tare în timp ce privea distrat la hartă. Treaba asta devine foarte periculoasă.
— Ştii cât este ceasul?
— Da. Howard m-a anunţat intenţionat în ultimul moment pentru a ajunge cu întârziere la întâlnirea de la Ministerul Apărării.

Tweed fusese escortat la uşa colonelului Lanyon de un maior în uniformă de la Serviciul de Informaţii al Armatei. Când maiorul deschise uşa şi Tweed intră în cameră, maiorul Lanyon nu se vedea nicăieri. Un american cu priviri tăioase, trecut puţin de cincizeci de ani, cu mânecile de la cămaşă suflecate, se ridică pentru a-l saluta din spatele biroului lui Lanyon.
— Mă bucur că aţi venit să mă vedeţi, domnule Tweed.
Îşi dădură mâinile şi generalul Dexter îşi invită oaspetele să ia loc într-un fotoliu, apoi îşi trase scaunul din spatele biroului şi se aşeză lângă Tweed.
— Ţi-au dat grenada cu cuiul gata scos, Tweed. Tu conduci operaţia de găsire a acestui Procane, înainte de a fi prea târziu. Aşa este?
— Da. Aşa este.
— Nu îţi voi ascunde faptul că oamenii de la Pentagon sunt uzi de frică la gândul că unul de-ai noştri ar putea trece în Rusia în acest moment. În orice moment ar fi un dezastru. Dar acum, cu Preşedintele candidând pentru al doilea mandat, în noiembrie – ar fi o catastrofă. Cine este Procane, Tweed? Ai vreo idee? Această conversaţie rămâne între noi. Ai cuvântul meu.
Tweed ezită uitându-se la american. Dexter era un bărbat viguros, atât fizic, cât şi intelectual. Părul şaten negru, cu şuviţe cărunte, era dat pe spate, dezvelind o frunte înaltă, părul fiind tuns scurt. Deasupra nasului proeminent ochii lui negri îl priveau cu intensitate pe englez, studiindu-l; un bărbat foarte puternic, hotărât.
— Îmi pare rău că trebuie s-o spun, dar până acum nu am nicio idee.
— Un om ca tine are totuşi nişte idei. Poate chiar bănuieli. Ştiu, de asemenea, că ai fost foarte activ – recent ai vizitat Europa de Vest. Cunoaştem că ai o organizaţie foarte neobişnuită, cu agenţi în toată Europa. Haide, Tweed.
— Fiindamerican, începu Tweed încet, era clar că oricine ar fi Procane, în drumul său spre Uniunea Sovietică, trebuia să treacă mai întâi prin Europa. Şi acum acul busolei indică din ce în ce mai mult spre Scandinavia.
— Care este locul spre care mă îndrept. Dexter râse gros. Şi acest lucru mă pune pe lista suspecţilor tăi.
— Este o declaraţie sau o întrebare?
— O declaraţie! Termină cu chestia asta.
— Sunt câţiva americani din vârful piramidei din Washington care şi-au ales acest moment pentru a ajunge în Europa.
— Ştiu asta. Voi, englezii, vă închipuiţi că noi, cei din Washington, suntem atât de naivi?
— N-am crezut niciodată că americanii sunt naivi – spre deosebire de unii din colegii mei, admise Tweed. Nu fac niciodată greşeala de a ne subestima prietenii, adăugă el.
Dexter râse din nou.
— Hai să trecem la fondul problemei. Te gândeşti la Stilmar şi Cord Dillon. Ei se află aici cu aceeaşi misiune.
— Ai uitat-o pe Helene Stilmar.
— Helene? Există şi o femeie. Şi ce femeie! Ştiai că a lucrat ca om de legătură între Departamentul de Stat şi Pentagon, înainte ca Reagan să o ia consiliera sa personală?
— Nu ştiam asta.
— Este bună, foarte bună. A naibii de competentă. De ce ai adăugat-o la listă? Procane este un bărbat.
— De unde ştim asta? aruncă Tweed întrebarea. Este clar că este un nume de cod. Ce acoperire poate fi mai bună decât să foloseşti un nume de bărbat pentru o femeie.
— N-ai încredere în nimeni, aşa-i?
— Nu elimin pe nimeni înainte să fiu sigur. Generale, unde te vei duce în Scandinavia?
Acum era rândul lui Dexter să ezite. Îl studie din nou pe Tweed, care păstra tăcerea. Nu există alt mod mai bun de a încuraja pe cineva să facă o confidenţă. Dexter îşi îndoi mâinile lungi, nervoase şi oftă.
— E mai bine să ştii – oricum vei afla. Oficial voi face un tur de inspecţie a unităţilor noastre din Danemarca şi Norvegia. Principala mea misiune este însă să călătoresc în secret în Suedia pentru a mă consulta cu unii şefi ai armatei.
Voi zbura cu un avion suedez, în haine civile, şi voi ateriza într-o localitate numită Jakobsberg. Se află chiar lângă Stockholm.
— Ştiu. Suedezii au Draken-e acolo.
— Un bun avion de vânătoare, Draken-ul. Cu siguranţă cunoşti bine Europa.
— Sunt surprins, chiar uimit, că suedezii au acceptat. Dacă vizita este descoperită de ruşi, efectele vor fi ale naibii de grave.
— De aceea vizita mea a fost plănuită cu atâta grijă. Am o dublură, un tip care arată exact ca mine. În timp ce eu discut cu suedezii la Jakobsberg, dublura mea, în uniformă, va inspecta unităţile NATO din Norvegia. Moscova îmi va verifica mişcările, aşa cum veghează pisica un şoarece. O să le aruncăm praf în ochi. Suedezii devin nervoşi – acele minisubmarine sovietice, care le tot pun la încercare sistemele defensive navale din arhipelag, au fost o greşeală...
— Nu vor intra niciodată în NATO, remarcă Tweed.
— Nici nu vrem asta. Sunt neutri, după cum ştii – e treaba lor. Iau cu mine un expert în submarine. S-ar putea să le dea câteva sfaturi cu privire la modalitatea de a scoate la suprafaţă unul din acele minisubmarine. Poate că şi ei ne vor da nişte sfaturi. Sunt foarte buni în meseria lor.
— Când zbori spre Jakobsberg?
— Planul nu a fost încă finalizat. Pentru prima oară Dexter deveni vag. Cred că într-o săptămână sau două. Se sculă în picioare şi Tweed se ridică şi el din fotoliul său. Mi-a făcut plăcere să stau de vorbă cu tine, Tweed. Mă simt ceva mai liniştit în privinţa lui Procane, acum după ce am vorbit. Crezi că există cu adevărat?
— Dumneavoastră, nu?
— Din Europa vin tot mai multe rapoarte despre el. Dar niciun fel de descriere. Numai zvonuri.
— Nu pot promite nimic, spuse Tweed atent, dar este posibil ca într-un viitor nu prea îndepărtat să am o descriere.
— O vei transmite şi oamenilor noştri?
— Imediat cum aflu ceva.
— Atunci, noroc, Tweed. Sper să ne revedem.
Îşi dădură mâinile. În timp ce deschise uşa pentru a ieşi, Tweed se întoarse scurt. Americanul zâmbea. Paul Dexter era prototipul generalului american. Spre deosebire de blândul general Eisenhower, pe care îl ştia din filme, Dexter era direct şi hotărât, un bărbat care nu avea timp de fineţuri. Probabil că îi dispreţuia pe majoritatea diplomaţilor şi politicienilor. Tweed se gândi la el în timp ce cobora scara unde îl aştepta însoţitorul său, maiorul. Prototipurile îl îngrijorau întotdeauna pe Tweed.

— Tocmai am primit un semnal de la Serviciile Daneze de Informaţii, anunţă Monica când Tweed se reîntoarse în biroul său.
— Lasă-mă să-mi scot doar haina. Te rog, spuse el.
— Cord Dillon tocmai a părăsit Copenhaga cu un avion, îndreptându-se spre Stockholm, continuă ea nemiloasă. Călătoreşte sub numele de Alfred Mayer.
— Avertizează-l pe Gunnar Hornberg de la SAPO, ca de obicei. Dă-i lui Gunnar descrierea. Are timp să trimită oameni la Arlanda pentru a afla unde se duce Dillon?
— Da. Dacă reuşesc să-l sun acum. De la Stockholm până la Arlanda ai nevoie de treizeci de minute, nu-i aşa?
— Cam trei sferturi de oră, mai degrabă. În orice caz, Gunnar poate folosi securitatea aeroportului. Ochii lui Tweed se întoarseră automat spre harta de pe perete. Acţiunea se precipită. Toate drumurile duc la Stockholm.
— Bineînţeles, presupuse Monica în timp ce forma numărul. Dillon poate că doreşte să se întâlnească cu Hornberg. Ştim doar că SAPO are legături discrete cu CIA.
Acest lucru era adevărat, se gândi Tweed în timp ce se aşeză la masa sa. Ani de zile SAPO avusese legături strânse cu omologii din Washington – în ciuda atitudinii sincere de neutralitate.
— Spune-i lui Gunnar, spuse el după ce ea termină de format numărul, că dacă Dillon face vreo încercare de a merge spre est, spre Finlanda, trebuie să-l oprească cu orice preţ. De asemenea, că ar apărea complicaţii diplomatice – ceva în genul ăsta. Cere-i să nu facă nimic până când nu ajung eu la Stockholm.
— Când pleci? Linia este ocupată.
— Astăzi, dacă pot.
— Zborul SK528. Pleacă de la Heathrow la şase şi jumătate. Ajunge la Arlanda la opt şi patruzeci, spuse Monica repede. O să-ţi fac o rezervare. O valiză pregătită se află în dulap, ca de obicei.
— Pune, de asemenea, trei oameni să-l supravegheze pe generalul Paul Dexter. Şi asta este urgent.
— Ce nu este? Ea forma din nou numărul SAPO. Preiau eu totul cât timp tu eşti plecat? Dacă da, ar fi mai bine să-i spui lui Howard.
— Sunt atât de multe piese pe tablă, remarcă Tweed, uitându-se tot la harta de pe perete. Şi Bob Newman este tot acolo, în sălbăticia aceea – atât la propriu cât şi la figurat.
— Este al doilea lucru pe care voiam să ţi-l spun. Newman se află încă la hotelul Hesperia din Mannerheimintie. Sunt vremuri grele pentru Laila, dar se ţine scai de Newman. Este expresia ei, nu a mea. Ea la Helsinki şi biata Ingrid la Stockholm.
— Ştiu. Şi pe mine mă îngrijorează. Oricum, mă duc la ele.
— O să fii în elementul tău. Din nou muncă de teren.
— Dacă nu mi-am pierdut îndemânarea.
Monica râse zgomotos, apoi începu să vorbească cu SAPO. În timp ce vorbea, Tweed recapitula în minte toate mişcările personajelor implicate. Totul indica faptul că Procane urma să treacă prin Scandinavia. Monica puse întrebarea în timp ce aşeza receptorul la loc.
— L-am alertat pe Hornberg. N-ai vrea să-mi spui exact despre ce este vorba în afacerea asta cu Procane? Tu ştii ceva? Semeni cu dirijorul unei mari orchestre interpretând o simfonie complicată.
— Ce remarcă ciudată. Tu eşti răspunzătoare cât timp sunt eu plecat. Îi voi spune lui Howard înainte să plec. Din întâmplare l-am văzut sus după ce l-am întâlnit pe Dexter. Mi-a spus că Stilmar s-a întors din Europa. Că acum se află la Dorchester. Supraveghează-l şi pe el.
— Îţi dai seama că suntem la limită. O să mă descurc eu cumva. Tot nu mi-ai spus ce e cu Procane, îi reaminti ea lui Tweed care îşi părăsise biroul, luându-şi valiza.
— Dă-mi voie să-ţi amintesc un lucru, dacă îmi promiţi că nu te vei enerva.
— Ceea ce înseamnă că n-o să-mi placă.
— Un secret rămâne un secret doar dacă-l ştie o singură persoană.
Partea a doua
STOCKHOLM: ZONA FRONTULUI
16
În timp ce avionul cobora şi trecea prin plafonul de nori, pregătindu-se de aterizare pe Arlanda, Helene Stilmar se uita absentă pe fereastră. Suedia se afla doar la câteva sute de metri sub ea.
Mari suprafeţe de păduri de brad erau împrăştiate în peisajul plat. Ici şi colo, mari bolovănişuri creau impresia unui deşert. Apoi apărea ca din întâmplare câte un drum, şi câte o maşină dădea senzaţia că se târăşte pe suprafaţa lui.
Pământul se ridică grăbit în întâmpinarea avionului. Apăru pista de beton şi Helene îşi puse centura de siguranţă. Roţile avionului sărutară pista de aterizare. Un perete compact format din brazi trecu în fugă pe lângă fereastra avionului. Aparatul pierdu din viteză, luă o curbă şi apoi se târî spre locul unde se afla pasarela telescopică. Se afla în Suedia, patria strămoşilor ei.
În holul aeroportului, Ingrid Melin privea fix spre punctul de unde trebuia să apară Helene Stilmar. Fără pălărie, purta un costum bleu deschis cu pantalon, părând foarte suplă şi înaltă. Pentru a nu atrage atenţia, se oprise în spatele unei familii care aştepta pe cineva. Apoi o văzu pe Helene Stilmar.
Înaltă, cu păr castaniu, plină de încredere, cu un pas vioi, ea purta un costum scump, crem, care părea cumpărat de la un creator de lux. Un hamal îi luă cele trei geamantane mari, pe care ea le împinsese cu un cărucior şi o scoase din aeroport. Ingrid o urmări, văzu că ea lua un taxi şi fugi spre Volvo-ulpe care îl închiriase.
Drumul care făcea legătura între Arlanda şi îndepărtatul Stockholm era o minunată autostradă cu şase benzi, care trecea printr-o zonă deschisă, timp de cincisprezece minute bune de mers cu maşina, înainte de a intra în suburbiile oraşului.
Era o zonă stâncoasă şi autostrada trecea de multe ori printre stânci de granit şi alte aflorimente imense. Ingrid conducea un Volvo mare, cu patru locuri şi se îndoi deasupra volanului, concentrându-se şi încercând să păstreze o maşină ântre ea şi taxiul Helenei. Capul ei abia dacă se mişca şi conducea cu o îndemânare pe care un bărbat ar fi invidiat-o.
Pe scaunul pasagerului de lângă ea se afla o valiză. Ea se aştepta ca Stilmar să se oprească la unul din marile hoteluri, dar era numai o presupunere. Ar fi putut să locuiască în apartamentul unui prieten – oriunde.
Ingrid se răzgândise în privinţa folosirii unui taxi de la Upsala până la aeroport, imediat după ce încheiase convorbirea cu Tweed. Ea închiriase o maşină, fiindcă acest lucru îi dădea o mai mare mobilitate. De asemenea, era doar o presupunere faptul că Stilmar se îndrepta spre Stockholm – deoarece ea ar fi putut să se îndrepte spre o destinaţie complet necunoscută.
Ingrid urmări cu un sentiment de uşurare taxiul prin Sergels Torg, principala piaţă din centrul Stockholm-ului, unde se afla ciudata coloană sculptată, făcută dintr-un material asemănător sticlei. Cu un şi mai mare sentiment de uşurare, ea observă că taxiul opri în faţă la hotelul Grand.
Ingrid conduse Volvo-ul direct spre una din nişele de parcare rămase libere în faţa hotelului. Probabil că o altă maşină abia plecase. Încuie Volvo-ul, se duse la aparatul de taxat, apoi urcă înaintea Helenei scările hotelului, ducându-şi valiza.
Ea reuşi să facă această manevră abilă, fiindcă Helene avea cele trei mari geamantane care trebuiau descărcate din maşină şi duse înăuntru de portar. Ingrid se gândea că era curios că avea nevoie de atât de multe bagaje pentru o şedere destul de scurtă – idee pe care i-o dăduse Tweed.
Ingrid stătu cu valiza lângă ea, ca şi cum ar fi aşteptat pe cineva, în apropierea recepţiei, în timp ce Helene se înregistra. Ea îl auzi pe recepţioner spunând noii-sosite numărul camerei de la etajul al şaselea. O urmări pe Helene intrând în cel mai vechi dintre lifturi, o cuşcă aurie, cu pereţi de piele roşie. Când uşile se închiseră ea se duse spre recepţie, vorbind în engleză.
— O convorbire internaţională, vă rog. Londra. Acesta este numărul. Vă rog să înregistraţi costul ei. Voi plăti după convorbire. Făcu o pauză. Era un loc prea deschis, pentru a-l suna pe Tweed. Nu, m-am răzgândit. O să sun din camera mea.
Ridicându-şi valiza, parcurse cei câţiva paşi care o despărţeau de recepţie. O fată veni şi o întrebă cu ce putea s-o ajute.
— Aş dori o cameră pentru trei zile, vă rog. Aveţi ceva la etajul al şaselea? La faţadă. Îmi place peisajul pe care îl am de acolo...
— Numai o cameră cu două paturi. Preţul este de o mie de coroane pe noapte, inclusiv micul dejun.
— Bine, o iau.
— Camera 634.
Fata scria numărul camerei şi preţul pe un mic carton albastru, pe care se afla fotografia hotelului, o fotografie făcută noaptea, care surprindea reflecţiile luminilor faţadei în apă. Ea adăugă datele şederii.
— Vă va ajuta cineva să...
— Nu este nevoie, interveni Ingrid. Îmi pot duce singură valiza, şi mă grăbesc.
Luă cheia camerei din mâna fetei şi intră în acelaşi lift care o dusese şi pe Helene Stilmar. Ajungând la etajul al şaselea, ea se uita la plăcuţele cu numerele camerelor, traversă foaierul pustiu în care se aflau câteva fotolii confortabile şi băgă în broască cheia camerei 634.

— Tweed nu este aici, Ingrid, spuse Monica la telefon. Ea continuă să vorbească pentru a o încuraja pe fată. Ştia că vei suna şi m-a rugat pe mine să preiau mesajul. Nu pot să-l sun, dar mă va contacta el pe mine. M-a lăsat responsabilă – stau la biroul său. Vrea să ştie cum te descurci. Aşa mi-a spus înainte să plece.
Ca şi Tweed, şi Monica era atentă să folosească un limbaj simplu. Dumnezeule, noi britanicii suntem îngrozitori, se gândi ea. Noi nu învăţăm niciodată o limbă străină. Îi lăsăm pe străini s-o înveţe pe a noastră. Ingrid începu să vorbească, atentă la ceea ce spunea, fiindcă legătura se făcea prin centrala hotelului.
— Am luat de la aeroport subiectul cercetării. A închiriat o cameră la Grand Hotel pentru şapte zile. Camera 636. Subiectul are multe bagaje – trei geamantane.
— De unde suni, Ingrid?
— Dintr-o cameră pe care am închiriat-o la hotelul Grand. Camera 634. Dacă nu sunt aici când sunaţi, lăsaţi, vă rog, un mesaj la recepţie. Fiţi siguri că spuneţi numele şi numărul camerei. Numărul hotelului Grand este 06 22 10 20.
— Înţeleg, Ingrid. Să fii foarte atentă.
— O să vină aici?
În vocea ei era o notă de teamă, dar şi de speranţă. Monica se gândi puţin înainte de a răspunde.
— Nu ştii niciodată când apare undeva, draga mea.
— Mulţumesc. O să vă ţin la curent cu întâmplările.
Monica puse receptorul jos, luă creionul şi începu să-l roadă. La drept vorbind, n-ar fi trebuit să facă acea remarcă încurajatoare, dar munca de unul singur îţi putea da un pronunţat sentiment de singurătate. Şi Monica nu putea scăpa de sentimentul că putea reprezenta, de asemenea, şi un pericol. Ce naiba urmărea Tweed?

— Ceva noutăţi? întrebă vioi generalul Lisenko când intră în biroul său din Leningrad.
— Da, răspunse Rebet. Noutăţi foarte stranii. Americanii par să invadeze Europa. Tocmai au sosit două rapoarte. Generalul Paul Dexter, şeful Statului Major al Statelor Unite a decolat ieri de la Baza aeriană Andrews cu un avion militar.
— De unde ştim noi asta?
— Avem un mecanic acolo căruia îi plătim aceste informaţii, şi care a auzit că avionul se îndrepta spre Anglia. Mai târziu l-a văzut pe Dexter urcându-se în avion, care imediat a decolat.
— Şi al doilea raport?
— Observatorul nostru din Ministerul Apărării de la Londra, l-a văzut pe Dexter intrând înăuntru. Oamenii noştri de la Heathrow au fost avertizaţi să-l urmărească dacă va lua un avion spre Europa.
— L-au văzut pe Dexter ajungând acolo? întrebă Lisenko.
— Nu. Dar a venit la bordul unui avion militar. Asta sugerează că va ateriza la una din bazele militare din estul Angliei. Probabil că a încercat să ajungă în secret.
— Este imposibil să fie el Procane, se gândi Lisenko cu voce tare.
— Ar avea acces la toate informaţiile furnizate de Procane, îi atrase Rebet atenţia.
— Kremlin-ul tocmai mi-a spus să consider informaţiile lui adevărate, răspunse Lisenko cu o notă de triumf. Este deci o palmă dată lui Karlov şi rapoartelor sale defetiste. Procane există. Procane este pe cale de a sosi. Spune-i asta lui Karlov. Spune-i să aranjeze o întâlnire cu Mauno Sarin, la Tallinn, cât mai curând posibil. Sarin va şti când unul din aceşti americani va trece din Suedia în Finlanda. Trebuie să-i spună lui Sarin că, dacă nu ne va informa imediat de sosirea acestui agent-provocator, vom considera acest lucru un act ostil.
— Agent-provocator? Procane? Nu înţeleg.
— Asta fiindcă nu te uiţi şi de cealaltă parte a dealului, aşa cum făcea mereu ducele de Wellington.
Bun cunoscător al istoriei militare, Lisenko nu pierdea nici o ocazie să-şi arate erudiţia.
— Tot nu înţeleg, insistă Rebet. Procane este omul nostru.
— Dar nu vrem ca finlandezul acela viclean să ştie asta. Îl vom lăsa să creadă că Procane este un agent care arendrăzneala de a încerca să compromită neutralitatea Finlandei. Atunci nu va ezita să ni-l predea.
Rebet dădu din cap. Lisenko era plin de surprize. Uneori manifesta un extraordinar talent în manevrarea oamenilor. Rebet admise că era un tip foarte viclean.
— Dar tot nu ştim cine este Procane, îi aminti el şefului său.
— Avem o mulţime de candidaţi pentru acest rol. Cord Dillon a venit în Europa – apoi la scurt timp a sosit Stilmar de la Washington. Acum ilustrul general Dexter şi-a planificat o vizită în Europa – şi a fost aici doar cu două luni în urmă. Ce rol are această a doua vizită? Să ţii minte cuvintele mele, Rebet. Unul din aceştia este Procane. Şi acum? Telefonează-i colonelului Kalrlov!
În acest moment Lisenko avea dreptate – din punctul său de vedere. Doar că trecuse cu vederea un alt candidat. Helene Stilmar.
17
— Ştiu unde a fost ucisă Alexis, îi spuse Newman Lailei.
Vocea îi era egală, chipul împietrit într-o expresie dură.
Stătea în camera sa de la hotelul Hesperia din Helsinki. Laila era ghemuită lângă el, cocoţată pe braţul fotoliului.
Relaţiile dintre ei deveniseră mai apropiate pe parcursul orelor pe care le petrecuseră împreună – plimbându-se pe străzile oraşului. Dar nu deveniseră încă intimi. Reportera finlandeză era prea tânără pentru Newman. Cel puţin aşa îşi spunea el. Adevărul era că nu prea avea chef de legături cu o femeie. Se transformase într-un om dur şi retras, concentrându-se asupra unui singur obiectiv – descoperirea celui care o ucisese pe Alexis – soţia de care se despărţise cu câteva săptămâni înainte de ultima ei călătorie în Finlanda.
— De unde ştii? îl întrebă Laila.
— Din cartea despre Rusia pe care am cumpărat-o de la AJeateeminen, astăzi.
Un ghid turistic al Uniunii Sovietice; foarte bogat ilustrat. Newman ajunse la pagina cu Republica Estonia. Îi arătă o fotografie mare a Tallinn-ului, înfăţişând vechiul oraş şi i-o dădu. El îşi aprinse o ţigară.
— Nu înţeleg, comentă Laila, uitându-se atentă la fotografie.
— La Londra, cineva mi-a arătat filmul făcut în timpul asasinatului, film care în mod evident fusese trimis de Moscova, pentru a împiedica pe oricine să urmeze exemplul ei. Vreun idiot brutal l-a trimis ca avertisment. În mod normal, ruşii nu ar fi făcut o astfel de greşeală. Numai dacă, oricine ar fi făcut asta, s-ar afla acum în Siberia.
— Tot nu înţeleg.
— Castelul acesta ciudat, aflat acolo sus – el îl arătă în fotografie – l-am văzut în fundalul filmului când maşina trecea peste Alexis. Ştiam că văzusem undeva blestemăţia aia. Probabil într-o altă fotografie. Un corespondent străin are nevoie de memorie fotografică. La propriu.
— Îl ştiu. Am fost acolo. Se numeşte Micul Bastion Toompea. Are trei turnuri mari – Hermann cel înalt, Pilsticfcer şi Landskrone. Se află în apropierea catedralei, în Lossi Sauare. Ce vrei să faci, Bob?
— O să găsesc eu ceva.
Vocea ei era plină de teamă când îl strânse de braţ pentru a-i atrage atenţia. Nu-i plăcea deloc expresia de pe faţa lui.
— Dacă îl vei găsi pe cel responsabil de moartea soţiei tale, îl vei ucide, nu-i aşa?
— N-am spus asta – Newman se eliberă brusc din strânsoarea ei, se ridică şi se îndreptă spre locul unde se afla telefonul. Deschise un sertar şi scoase cartea de telefon a Helsinki-ului.
— Vreau să închiriez o maşină. Care este cea mai bună firmă?
— Cred că Hertz. Au un birou în hotelul Intercontinental, lângă noi.
— L-am găsit. „69 10. Scrise numărul pe blocnotesul hotelului. E timpul să mergem la masă. O să-i sun după ce mâncăm.
— Unde te duci, Bob? Pot să vin cu tine?
— La masă, da. Cu mine în maşină? Nu. Nu insista, spuse el pe acelaşi ton egal. Întoarce-te la redacţie în această după-amiază.
— Ei nu mă aşteaptă să vin. Mi-am luat câteva zile libere, ca să fiu cu tine, Bob.
Vocea ei avea un ton rugător.
— Atunci găseşte-ţi altceva de făcut. Acum, ţi-e foame? Dacă da, hai să mergem să dăm o raită prin bufetul lor excelent.
În sufrageria mare, confortabilă, de la primul etaj, care dădea spre Mannerheimintie, cei doi mâncară primul fel în tăcere. Laila mânca în mod automat, uitându-se deseori pe deasupra mesei spre Newman, care avea aceeaşi privire de gheaţă care o speria. Trebuia să ia o decizie dificilă. Se întorceau spre bufetul bogat pentru a-şi alege un desert, când ea îi spuse:
— Bob, mă întorc într-o clipă. Trebuie să mă duc la toaletă.
— Nicio problemă.
Ea se grăbi să iasă din raza privirii lui, apoi coborî în fugă scările spre parter – ar fi putut să o vadă dacă ar fi folosit liftul. Ea formă numărul de la Ratakatu – sediul Poliţiei de Protecţie – şi ceru să vorbească cu tatăl ei. Mauno răspunse aproape imediat.
— Ce este, Laila? întrebă el repede.
— Te sun de la Hesperia. Sunt extrem de îngrijorată de Bob Newman, care se află aici, la Helsinki – la acest hotel. A aflat unde a murit soţia lui. Dincolo, peste mare. După masă vrea să închirieze o maşină. N-a vrut să-mi spună unde se duce.
— Newman este aici? într-adevăr? De unde închiriază maşina?
— De la Hertz, biroul de la Intercontinental. Nu vrea să mă lase să merg cu el. Poţi să faci ceva?
— Cred că da. Bine. Mulţumesc pentru telefon – ai făcut foarte bine. Nu-i spune că ai vorbit cu mine.
— Bineînţeles că nu. O să creadă că l-am trădat, ceea ce am şi făcut, într-un fel.
— Poate că mai degrabă l-ai salvat. Trebuie să dau un telefon. Mulţumesc încă o dată. Ai grijă să nu afle că ai luat legătura cu mine. Acum, la revedere.
Laila puse receptorul jos şi oftă. Trăia un sentiment neplăcut. Se simţea o trădătoare. Se duse repede la toaletă pentru a se machia – trebuia să pară normală când se va întoarce sus.
La Ratakatu, Mauno Sarin suna deja agenţia Hertz. Le dădu instrucţiuni precise şi ei promiseră să-l sune. Sarin ceru apoi prin telefon un echipament radio pentru o maşină.

va urma