COBORÂREA ÎN IAD (6)

NECULAI POPA

închin această carte tuturor celor căzuţi în lupta împotriva comunismului
Piatra Neamţ 1998

GHERLA (1)

Pe la jumătatea lunii august 1951 am fost anunţaţi să ne facem bagajul. Fiecare ne întrebam unde vom fi duşi, dar încercam să ne ascundem teama că am putea fi trimişi din nou în camera unde au loc demascări. Căutam să ne ascundem frica, spre a lăsa impresia că nu mai avem nimic ascuns în noi, şi, cu sau fără voia noastră, trebuia să ne recunoaştem învinşi. După ce am ieşit pe sală şi am văzut că toată lumea a fost scoasă din celule şi că ni s-au adus bagajele personale de la magazie, mi-am dat seama că acest iad, numit Piteşti, ia sfârşit; dar viitorul nu-mi apărea deloc mai luminos. Fiecare îşi făcea de lucru cu bagajul primit, nedorind să fie văzut sau să-i vadă pe cei din jur. Nu-mi amintesc să fi cunoscut pe cineva din secţia respectivă, dar nici nu doream acest lucru. Plecasem din camera 3 subsol în timp ce teroarea atinsese limita maximă. Eram cutremurat încă de ceea ce se întâmpla acolo şi nu-mi puteam imagina ce mutaţii bruşte s-au produs în sufletul celor rămaşi în urma mea, schimbări pe care am putut să le constat asupra tuturor celor veniţi în infirmerie după mine.

Nu-mi amintesc dacă ni s-a făcut sau nu percheziţie, reţin însă că, după ce ne-am luat bagajele în spate, am pornit pe câmp, pe lângă grădina puşcăriei, spre calea ferată, unde ne aştepta un tren, evitând oraşul. Mergeam înconjuraţi de soldaţi şi miliţieni înarmaţi, iar Ţurcanu se plimba nestingherit printre ei, supraveghindu-ne să nu facem vreun semn către oamenii de pe câmp, care căutau să lase impresia că îşi văd de munca lor pe ogoare.

Cu toate acestea, unii încercau să ne privească pe furiş. Nu doream acest lucru, întrucât nu puteam uita cum, cu puţin timp înainte, auzeam din infirmerie grupuri de manifestanţi, aduşi să strige în preajma închisorii: „Cei ce zac în închisori, aceia sunt trădători, moarte lor, moarte lor!"

Eram convins că mulţi auziseră de ceea ce se petrecea în închisoare şi mă durea atât compătimirea lor, cât mai ales gândul că puteam fi acuzaţi de cele întâmplate.

Când m-am văzut urcat în vagonul dubă, aveam senzaţia că am scăpat dintr-un coşmar. Nu-mi amintesc să fi vorbit cu cineva până la Gherla; nu am încercat să provoc vreo discuţie, dar nici nu am fost provocat. Ce se petrecea în jurul meu mă depăşea. Mă aflam în mijlocul a două categorii de oameni, cu un comportament total diferit. O categorie mai numeroasă era mai tăcută, mai îngândurată şi, pentru a se retrage din hărmălaia care domnea în vagon, oamenii se prefăceau că sunt furaţi de un somn greu şi îndelung. Ceilalţi vroiau să pară cât mai veseli, încercând să arate că sunt dornici să facă ceva pentru a dovedi că nu mai simt povara educaţiei din trecut, căutând să-şi manifeste astfel recunoştinţa faţă de Ţurcanu şi de partidul comunist pentru sprijinul dat ca să devină oameni noi. Voi constata, mai târziu, că mulţi dintre ei se comportau contrar voinţei lor, deoarece în tabăra celor tăcuţi erau oameni care primiseră ordin de la Ţurcanu să se comporte astfel, iar tabăra cealaltă era formată din cei care o făceau pe reeducaţii, preferând, să apară ca oameni slabi şi reeducaţi, să fie catalogaţi ca informatori, numai să nu fie puşi în situaţia de a face rău cuiva.

Ajunşi la penitenciarul din Gherla, am fost primiţi de câţiva reeducaţi ce trecuseră prin Piteşti, în frunte cu Popa Alexandru (Ţanu) şi Livinski M., care de la început au căutat să lase impresia că în această închisoare ei sunt stăpâni, iar noi va trebui să ne subordonăm lor. Pe Livinski îl cunoşteam de mulţi ani, iar privirile lui parcă îmi străpungeau inima.

Din partea administraţiei am fost primiţi de către directorul Gheorghiu şi ofiţerul politic Avădanei, care l-au luat pe Ţurcanu din mijlocul nostru, plecând cu el spre birourile închisorii. După aproximativ o oră reapăru Ţurcanu, care începu repartizarea noastră în camere, după criterii numai de el cunoscute. Am fost băgaţi în mai multe încăperi mari de la etajul III, eu fiind, după câte îmi amintesc, repartizat la 85 sau 86, încăpere opusă camerei 99, împreună cu alţi circa 40-50 de oameni; acolo am stat câteva zile. Abia aici am început să-mi dau seama de consecinţele catastrofale ale reeducării. A fost numit un comitet de cameră de către Ţurcanu, cu aceleaşi puteri nelimitate asupra celorlalţi. Cei gălăgioşi din duba-vagon continuau să joace rolul de reeducaţi, în timp ce cei tăcuţi trebuiau să o facă pe „bandiţii", cum li se spunea celor ce aveau o comportare demnă. Acest joc mârşav, însă specific în Europa doar poporului rus bolşevizat, m-a alarmat, obligându-mă la prudenţă.

Unii au fost scoşi la muncă din primele zile şi au venit îmbrăcaţi cu salopete noi „maro", ceea ce demonstrează că au fost puşi în funcţii de conducere în fabrică, în timp ce alţii, în special aşa-zişii bandiţi, au primit haine vărgate.

Seara, când veneau de la lucru, toţi trebuia să se prezinte în faţa comitetului, unde erau obligaţi să raporteze tot ce au auzit sau văzut în timpul zilei. Unora li s-au dat creioane şi hârtie pentru a scrie cele povestite, care sunt date mai departe lui Ţurcanu. Dar cele mai valoroase informaţii veneau de obicei de la turnătorii vechi ai administraţiei, întrucât nu se cunoşteau între ei. Datorită terorii care-i stăpânea, aproape nimeni nu se lăsa chemat să dea raportul despre ceea ce a auzit şi încă nu puteam să înţeleg ce s-a întâmplat în urma mea de s-a ajuns la un asemenea comportament. îi văzusem cum suportau chinurile, umilinţele, chiar lovind pe alţii atunci când li se cerea, dar întâlnisem încă puţine cazuri de oameni care să facă rău din proprie iniţiativă. Acum îmi dădeam seama că, oricât de grele mi s-au părut zilele în care fusesem doborât de boală, au fost incomparabil mai uşoare decât cele petrecute cu cei care trăiau sub teroarea reeducării. Boala îmi fusese de un real folos, ajutându-mă să scap de acea perioadă îngrozitoare, denumită „autodemascare" sau de aşa-zisa „demascare internă", care a reuşit să distrugă orice urmă de demnitate din sufletul tuturor. Sub motivul că sunt bolnav de TBC, stăteam izolat, străduindu-mă să tuşesc cât mai mult, sperând ca în felul acesta să fiu ocolit şi lăsat în pace.

Spre deosebire de celelalte închisori prin care am trecut, condiţiile de viaţă din Gherla erau mai bune. Camerele erau destul de luminoase, se dormea pe priciuri mari de lemn, pe care erau puse rogojini, iar ca o noutate pentru noi era că aveam WC-ul în cameră. Am renunţat să mai caut explicaţii la ceea ce vedeam, şedeam pe prici cu un prosop pe faţă, pus în aşa fel încât să pot urmări ce se petrece în cameră şi încercând să-mi imaginez cum trebuie să arate „omul nou", de care vorbea Ţurcanu mereu.

Auzeam că unii erau înjuraţi şi ameninţaţi pentru că nu-şi dădeau silinţa să aducă informaţii din fabrică sau alţii erau alungaţi fiindcă aduceau informaţii fără nici o valoare. Cu timpul îmi voi da seama că ameninţările făcute nu aveau numai rolul de a-1 speria pe cel în cauză, ci erau făcute în aşa mod, încât să fie auzite şi de cei din jur, pentru a mări teroarea în sufletul auditorilor. Cu fiecare zi ce se scurgea, numărul celor rămaşi în cameră, nefiind scoşi la lucru, se micşora, neputându-mi da seama de ceea ce se întâmplă. După câteva zile, cam între orele 9-10 dimineaţa, am asistat la aducerea în cameră a lui Rodaş de către Ţurcanu. Avea pus pe cap un sac, iar când a fost descoperit pentru a fi văzut, ne-a apărut în faţă o figură tumefiată, plină de sânge, care parcă nu mai avea nici o asemănare cu figura de odinioară a lui Rodaş. După ce ne-a spus să-1 privim bine cu toţii, lăsând timp suficient pentru aceasta, a zis: „Rodaş a vorbit! Al doilea nu va mai putea fi văzut, pentru că nu va mai trăi! Eu am peste tot urechi!"

Scena cred că a reuşit să ne îngrozească pe toţi cei de faţă şi probabil a avut acel efect scontat, de Ţurcanu, de a menţine şi chiar a amplifica groaza în toţi cei ce trecuseră prin Piteşti. Ceea ce ne îngrijora cel mai mult nu era starea jalnică în care l-am văzut pe Rodaş; mai văzusem cu toţii asemenea scene, dar ceea ce ne înspăimânta era faptul că nu mai puteam să avem încredere în nimeni. Această scenă confirma din plin că şi la Gherla s-au petrecut aceleaşi crime ca şi la Piteşti şi că trebuia să ne punem lacăt la gură, cel puţin până vom reuşi să ne dăm seama de situaţia reală de aici, din Gherla. Majoritatea celor din cameră fuseseră scoşi la lucru, iar eu încercam pe cât posibil să stau izolat, urmărind ce se petrece în cameră, sau privind pe geam în curtea fabricii, sperând să văd ceva cunoscuţi, şi-mi făceam tot felul de planuri cum să mă comport şi ce să fac la o eventuală întâlnire, pe care în acele momente nu o doream. Din nenorocire, mulţi dintre cei pe care i-am recunoscut erau îmbrăcaţi în salopete maro, ceea ce îmi spunea că au trecut prin reeducare sau sunt în slujba administraţiei.

Îmi dădeam seama că poate greşesc, dar frica mă făcea să văd toate în negru. După câteva zile, se fac din nou mutări şi sunt repartizat într-o altă cameră. De data aceasta, în afară de studenţii veniţi de la Piteşti, au mai fost aduşi în cameră şi doi bătrâni. Dacă nu mă înşeală memoria, unul era un fost moşier, Ionescu, din apropierea Buzăului, al doilea era un vechi conducător sindicalist, care cred că făcea parte din acelaşi lot cu Flueraş şi se numea Neculai Predescu.

Ambii erau oameni liniştiţi, încercând să stea cât mai retraşi. Cu Predescu am vorbit ceva mai mult, dar despre amândoi am rămas cu impresii frumoase. Seara, cei ce doreau să câştige încrederea lui Ţurcanu i-au înconjurat, provocându-i la tot felul de discuţii, în speranţa că vor putea să obţină ceva de la ei, cu care să se prezinte la Ţurcanu, spre a se achita de sarcinile pe care le primiseră.

Înainte de a fi amestecaţi cu ceilalţi deţinuţi, studenţii au fost împărţiţi în două categorii. Prima categorie era cea formată din „băieţii buni", între care erau ascunşi cei mai periculoşi informatori; al doilea grup, era cel alcătuit din „oameni periculoşi", care trebuiau să fie compromişi în faţa mulţimii, întrucât trebuiau să se comporte în chip de reeducaţi. „Băieţii buni" erau cei se ce bucurau de încrederea lui Ţurcanu şi trebuiau să joace rolul oamenilor de atitudine, pentru a putea să se infiltreze în grupurile celor cu comportare demnă, care continuau să condamne comunismul sau se arătau ostili regimului. Ca urmare a amestecului studenţilor cu ceilalţi deţinuţi, comitetele de cameră au fost desfiinţate, iar toate informaţiile colectate de către informatori erau trimise lui Ţurcanu şi apoi ofiţerului politic, prin biroul de colectare a informaţiilor de la parterul închisorii, condus de Gh. Calciu.

Informatorii lui Ţurcanu, pentru a câştiga încrederea celor ce nu făcuseră cunoştinţă cu diabolica reeducare din Piteşti şi Gherla, căutau să discrediteze pe cei ce aveau sarcina să se comporte ca nişte reeducaţi, urmărindu-se totodată şi compromiterea lor totală, deoarece mulţi se bucurau în trecut de un respect deosebit. Grupul reeducaţilor avea şi rolul de a atrage de partea lor pe cei mai slabi, încercând să-i determine să facă jocul administraţiei. Aici au mai fost trecuţi şi cei ce trebuiau să fie compromişi, scontându-se pe demoralizarea oamenilor şi apariţia îndoielii, a neîncrederii şi confuziei în mijlocul mulţimii. Tot aici vor fi trecuţi şi cei ce nu se bucurau de încrederea lui Ţurcanu, precum şi toţi cei ce nu dădeau satisfacţie în prima categorie, neprezentându-se cu informaţii culese din fabrică. Numărul celor ce nu fusesem scoşi la muncă se reducea tot mai mult, iar noi, cei rămaşi în cameră, începeam să ne punem tot felul de întrebări privind soarta noastră. După un timp, îmi amintesc că mai rămăsesem în cameră 5-6 persoane care nu fuseserăm scoşi la lucru. într-o dimineaţă, au venit Ţurcanu şi Livinski şi ne-au spus să ne facem bagajul.

Nu-mi amintesc ce s-a întâmplat cu toţi, ştiu doar că eu am fost dus în celula nr.94, împreună cu dr. Mărculescu, Victor Dinescu, Voicu Andriescu, Adrian Băcilă, C.Păvăloaie, Dan Dumitrescu, unii dintre ei fiind aduşi din alte camere. Prezenţa lui C. Păvăloaie, pe care nu-1 mai întâlnisem din camera 3 subsol de la Piteşti, m-a făcut să-mi dau seama că se urmăreşte o continuare a reeducării de la Piteşti. Dintre toţi, cea mai mare încredere îmi inspira Dan Dumitrescu, deoarece nu cunoşteam nimic despre comportamentul lui din timpul demascărilor. Am avut mare noroc că nu s-a ivit un prilej favorabil de a sta de vorbă cu el, fiindcă aş fi plătit scump această greşeală.

Mai târziu, aveam să aflu de la C. Oprişan că se afla şi el, împreună cu alţii, într-o celulă vecină, confirmându-mi şi el intenţiile lui Ţurcanu de a continua şi la Gherla opera începută la Piteşti.

Atmosfera din celulă era destul de încărcată, putând fi caracterizată printr-o tăcere aproape totală. Nu-mi amintesc, în timpul cât am stat în această celulă, ca cineva să fi încercat să provoace discuţii mai importante, iar cu C. Păvăloaie nu am discutat nimic. Spre deosebire de camera 3 subsol de la Piteşti, unde acesta a căutat tot timpul să-mi câştige încrederea prin evocarea amintirilor ce ne legau, de data aceasta căuta mereu să mă evite, ca şi cum s-ar fi simţit vinovat de ceea ce făcuse; numai el ştia ce se petrece în sufletul lui, numai el ştia şi cred că trăia o mare tragedie sufletească.

Nu mai ştiu cât a durat această izolare, în orice caz mai puţin de o lună, când a venit din nou Ţurcanu şi, spre surprinderea noastră, ne-a anunţat că vom fi şi noi scoşi la lucru în fabrică, dar că va trebui să ne ţinem gura acolo unde vom ajunge. Luându-ne apoi pe câte unul, ne-a repartizat în diverse camere, unde am fost conduşi chiar de Ţurcanu, timp în care a avut grijă să ne atragă atenţia asupra tăcerii în legătură cu demascările, aducându-ne aminte ce s-a întâmplat cu Rodaş. înainte de a fi băgat în noua cameră, mi-a spus să mă împrietenesc cu oamenii din fabrică, să caut să aflu de la ei tot ceea ce interesează administraţia şi în mod special Securitatea, urmând ca la întoarcerea în cameră, după terminarea lucrului, să-i aduc la cunoştinţă prin şeful de cameră. Cu toate că cele spuse de Ţurcanu au reuşit să mă tulbure sufleteşte, îmi dădeam seama că timpul se scurgea în defavoarea lui şi că trebuie să mă gândesc bine la ceea ce am de făcut.

Scos în fabrică, primul lucru a fost să mă interesez dacă se află cineva arestat din cei ocoliţi în timpul arestărilor. Neaflând nimic din cele ce mă îngrijorau, mi-am recăpătat liniştea. Seara, eram întrebat în mod discret dacă am ceva de raportat despre ce am auzit sau văzut în fabrică.

Îmi lipsea curajul să le spun că nu le voi da nici o informaţie; le spuneam că nu am reuşit să aflu nimic, întrucât parcă mă simt ocolit de cei din jur. Căutând să las să se scurgă timpul, le promiteam că voi depune strădanie şi le spuneam să aibă răbdare, că nu-i voi dezamăgi. Am fost lăsat în pace câteva zile şi apoi din nou m-au întrebat dacă am ceva de raportat.

Le-am răspuns că am observat pe câţiva că discută, dar nu am reuşit să mă apropii de ei şi că voi încerca să le câştig încrederea. M-au înjurat, spunându-mi ameninţător să dispar din faţa lor. Tot ce Ie spuneam eu erau numai închipuiri, cu care căutam să trag de timp, în speranţa că voi fi lăsat în pace. Nu m-am înşelat, deoarece au renunţat să-şi mai piardă vremea cu mine. în acel timp lucram la tâmplărie, la o secţie unde se făceau, comandate de ruşi, cutii pentru mine de câmp. Norma era de 120 cutii, iar eu nu puteam să fac decât jumătate din normă, din care cauză nu mă puteam bucura de cele 200 g de pâine ce se dădeau în plus şi nici de mâncarea ceva mai bună acordată celor ce-şi făceau norma. Cu sănătatea o duceam mai bine, iar faptul că scăpasem de atmosfera încărcată din celulă mă făcea să uit de puşcărie până seara. îmi amintesc că lucram la un loc cu unul din fraţii Brânzaru din Soveja-Vrancea. El reuşea să-şi facă norma, primind mâncare de producţie, pentru care îl invidiam. După câteva zile a fost mutat în schimbul II şi mă întâlneam cu el numai dimineaţa şi seara, când îmi spunea că îşi face norma în fiecare zi. Urmărind cum lucrează cei ce-şi făceau norma, am observat că pe cei mai mulţi nu-i interesa calitatea lucrului, ci numai cantitatea, pentru a-şi câştiga bucăţica de pâine. Am început să fac şi eu la fel, dar tot nu reuşeam să fac mai mult de 90 de bucăţi. într-o noapte, nemaiavând materiale pentru a-mi continua lucrul, m-am dus să văd dacă la locurile de muncă unde erau cei din schimbul de zi nu au mai rămas ceva materiale. Căutând printre deşeuri ceva materiale ce ar mai putea fi folosite, am găsit ascunse 30-40 de cutii gata confecţionate. Abia atunci am înţeles cum îşi făcea norma Brânzaru şi am hotărât să procedez şi eu la fel. Spre ziuă, când am crezut că nu mă mai vede nimeni, am luat rezerva de cutii a lui Brânzaru şi am pus-o lângă ale mele, pentru a fi numărate de către normator; astfel am reuşit să câştig şi eu pentru prima dată cele 200 g de pâine. După ce a plecat normatorul, am pus deoparte cutiile lui Brânzaru, iar pe ale mele le-am dus la magazie, unde nu se mai numărau.

Când toată lumea era ocupată cu curăţenia în vederea încetării lucrului, am dus repede cutiile lui Brânzaru la locul lor, rămânând satisfăcut de isprava mea. Parcă mă răzbunam pe Ţurcanu prin această înşelăciune, deoarece, cu timpul, ca urmare a celor ce se petreceau sub ochii mei, îmi reapăruse în suflet dorinţa de împotrivire la tot ceea ce voia să facă Ţurcanu, ajungând până acolo încât chiar o îmbunătăţire venită din partea sa, dacă aş fi putut să o împiedic, aş fi facut-o, întrucât eram convins că urmăreşte prin aceasta un anumit scop. Dar singurul lucru pe care-1 puteam face era doar să-1 mint şi sâ-1 înşel. Deşi acest fapt era fără importanţă, totuşi asemenea gânduri îmi dădeau curaj, ajutându-mă să suport teroarea, iar atunci când am reuşit să-1 înşel la realizarea normei, am trăit bucuria şi satisfacţia că l-am păcălit. îl consideram pe Ţurcanu ca făcând parte din norma sau calitatea lucrului ce trebuia făcut, încât parcă, prin nerealizarea acestora, mă răzbunam pe el. Nu-mi dădeam seama atunci, dar ura cultivată de el şi încercarea de a o impune prin teroare victimelor reeducării, împotriva tuturor celor ce se împotriveau lui, începea să se întoarcă ca un bumerang împotriva sa, astfel încât eram în stare să fac orice nu i-ar fi plăcut, bineînţeles fără să ştie nimeni altcineva; nu aveam însă curajul de a împărţi cu nimeni nici frica, nici satisfacţiile. Văzusem că exagerarea cu tuşea sau cu sângele din spută dăduse rezultatele scontate, iar acum reuşeam să alung din suflet mitul invulnerabilităţii lui Ţurcanu. Acest lucru l-am repetat de mai multe ori şi încercam să-mi fac cu încetul o rezervă a mea proprie. Important era că începea să dispară frica din mine. într-o dimineaţă, după ce dusesem cutiile lui Brânzaru la locul lor, puţin înainte de venirea schimbului, îl văd pe Ţurcanu cum vine grăbit spre mine şi mă întreabă plin de ură: „Unde sunt, banditule, cutiile de la masa lui Brânzaru?" Pentru un moment am rămas descumpănit de această întrebare neaşteptată, apoi am răspuns: „Domnule Ţurcanu, acelea sunt făcute după predarea lucrului la magazie".

Ştiam că mă întrebase altceva, dar numai răspunsul acesta mi-a venit în minte în acel moment. „Banditule, eu nu te întreb când au fost făcute, ci unde sunt?" între timp începusem să-mi revin, devenind oarecum mai stăpân pe mine. „Sunt în rumeguş, veniţi să le vedeţi" şi am pornit spre locul unde erau ascunse, căutând să scap de privirea lui. îl simţeam în spatele meu cum mă urmăreşte, dar căutam să-mi ascund teama. Ajungând la locul cu pricina, am dat rumeguşul la o parte, spunând ca pentru mine: „Le ascunde probabil pentru a nu le lua cineva". De data aceasta părea el blocat, neştiind ce să mai spună. M-a privit lung şi, fără a mai zice ceva, a plecat. A aşteptat sosirea schimbului următor şi, probabil întrebându-1 pe Brânzaru de cutiile din rumeguş şi câte au fost şi primind un răspuns asemănător, nu m-a mai întrebat nimic. Presupun că unul dintre informatorii lui m-a văzut când am luat cutiile de unde erau ascunse, dar nu m-a zărit şi când le-am dus înapoi, iar Ţurcanu, fiind obişnuit cu informaţii mincinoase, nu a putut să-şi dea seama de partea cui este adevărul.

După această întâmplare s-a terminat cu cele 200 g de pâine şi cu mâncarea de producţie, fiind mutat la un atelier de montat cârlige de rufe, apoi la cel de perii din pir. Pentru mine, lucrul aici era mai uşor, dar norma era de asemenea greu de realizat. Marele dezavantaj acum era că nu mai aveam independenţă, întrucât fiecare operaţie necesară la confecţionarea unei perii era făcută de altcineva, iar absenţa unui muncitor stopa întregul flux tehnologic. Fiind legat de locul de muncă, nu mai puteam vorbi cu cine aş fi dorit şi puteam fi foarte uşor supravegheat. Dar, pe lângă dezavantajele menţionate, aveam şi avantajul că, în cazul că mi-ar fi cerut să le spun ce am auzit în fabrică, puteam să le răspund că nu mă pot ocupa de aşa ceva, invocând motivul că nu pot părăsi locul de muncă, ceea ce a făcut ca, încetul cu încetul, să scap de acest coşmar şi să reuşesc să trec prin Gherla fără să le dau absolut nici o informaţie. Unii dintre cei care nu-şi făceau norma, pe lângă faptul că nu li se dădea mâncarea de producţie şi cele 200 g de pâine, erau băgaţi la „neagra".

Acest lucru mi s-a întâmplat şi mie de nenumărate ori. Adevărul este că prin trimiterea la „neagra" se încercau presiuni asupra noastră pentru a ne demoraliza şi spre a putea fi manevraţi după cum ar fi dorit ei. „Neagra" era un grup de celule la parter, fără geamuri, având o singură gaură în perete deasupra uşii de forma unui dreptunghi, cu laturile de aproximativ 20/30 cm, pe unde se făcea aerisirea, dacă nu era astupată. Pe jos era ciment, iar în interior nici un fel de mobilier. Iarna erau aruncaţi câte 1-2 oameni într-o celulă, dezbrăcaţi, numai în cămaşă, izmene şi o pereche de ciorapi. Caloriferele nu funcţionau, iar cei pedepsiţi stăteau opt ore la „neagra", opt ore în cameră şi opt ore la lucru, primind jumătate din mâncarea ce li se cuvenea. Când se lucra în două schimburi, 12 ore se lucra, 12 se stătea la „neagra". Din cauza frigului, a cimentului rece, tot timpul trebuia să te mişti prin celulă, iar când aveam norocul să fim câte doi, ne făceam masaje pe spate unul altuia, pentru a ne mai încălzi. în schimb, vara, în aceeaşi celulă, erau băgaţi câte 20-30 de oameni, fiind îndesaţi uneori în interior cu cizmele, pentru a încăpea mai mulţi. îmi amintesc cum odată, probabil din greşeală, în „neagra" din dreptul bucătăriei, vizavi de baie, au fost băgaţi la un loc cu politicii şi doi deţinuţi de drept comun, care, încercând să fumeze, nu au reuşit să-şi aprindă ţigările, întrucât chibriturile se stingeau din lipsa de oxigen. Au început să bată în uşă, să-i scoată dintre politici, deoarece ei sunt de drept comun.

In cele din urmă a venit ofiţerul de serviciu şi i-a scos dintre noi. Nimerindu-mă în apropierea lor, a doua zi am găsit pe mine un păduche, luat cred de la ei, pentru că Ia politici nu exista aşa ceva.

Pedeapsa cu carcera era mult mai grea. Cei care lucrau erau ţinuţi 16 ore la carceră şi 8 ore trebuiau să lucreze, până îşi ispăşeau pedeapsa. în acest timp li se dădea o jumătate de porţie de mâncare o dată la 2-3 zile, după cum era pedeapsa. Cei ce nu lucrau erau ţinuţi în carceră tot timpul, până la expirarea pedepsei.

De la venirea lui Goiciu ca director al închisorii şi a lui Al. Drăghici în fruntea Ministerului de Interne, pedepsele cu carcera au fost sporite între 5-15 zile, iar carcerele au fost astfel construite în aşa fel, încât cel din interior aproape că nu se putea mişca. îmi amintesc de Mihai Iliescu, muncitor din Bucureşti, care având o funcţie în cadrul atelierului mecanic, dar neacceptând să colaboreze cu administraţia, era abonat la una din carcere şi niciodată nu primea o pedeapsă mai mică de 10 zile. Şi totuşi nu a acceptat nici un compromis, iar asemenea lui mai erau destul de mulţi. Unii, nemaiputând să stea nemişcaţi în carceră, începeau să se mişte câte puţin, până reuşeau să se răstoarne cu tot cu carceră pe ciment, trezind din somn tot celularul. Până ce veneau gardienii pentru a-i scoate din carceră, stăteau şi ei câteva minute relaxaţi. In ceea ce mă priveşte, nu am fost băgat la carceră niciodată, probabil ştiindu-mă bolnav.

În perioada când se mai făceau presiuni asupra mea pentru a da informaţii, am avut norocul să stau în cameră cu Andrei Lazăr, student la Politehnica din Bucureşti, trecut şi el prin demascări. Deşi nu discutam nimic despre Piteşti şi despre reeducare, totuşi sufleteşte ne înţelegeam perfect. Dormeam alături, reuşind să rămânem cât mai izolaţi de cei ce o făceau pe reeducaţii şi parcă nu mă mai simţeam singur. Seara, de obicei eu ajungeam înaintea lui în dormitor, iar când venea el, în loc de „bună seara" parcă şi acum îl aud cum spunea: „Şi-a murit iubirea noastră,/ Floare-albastră floare-albastră ...." Felul cum spunea el aceste versuri aveau parcă efectul unui tonic asupra sufletelor noastre, încă tulburate de amintiri triste, şi era totodată şi un îndemn de a ne reaminti de acele iubiri care au schimbat cursul vieţii noastre şi care nu puteau fi date uitării.

într-una din zile, am fost adunaţi în fabrică şi întrebaţi cine vrea să meargă la mină. Am cerut să fiu şi eu trimis, sperând să scap de atmosfera care domnea în închisoarea Gherla. După ce am fost aleşi, am fost duşi la baie, urmând să ni se dea bagajele şi să plecăm la mină. In timp ce făceam baie, am observat că genunchiul piciorului stâng îmi este puţin umflat şi congestionat. Mă durea uneori, dar nu ştiam din ce cauză. Mult mai târziu, voi vedea că era un început de TBC osos, care, după aproape un an şi jumătate, îmi va cuprinde întreg organismul.

Mă găseam sub duş când a apărut Ţurcanu în uşa băii şi a strigat la mine să mă îmbrac şi să mă duc în cameră, spunându-mi cu răutate că nu scap aşa de uşor de Gherla. Am fost atunci cuprins de aceeaşi deznădejde ca şi atunci când nu am fost trimis la spital la Văcăreşti. Credeam că norocul mă părăsise, pentru ca mai târziu să văd că mă înşelam, deoarece, ori de câte ori voi fi în situaţii grele, Dumnezeu mă va ajuta să ies cu bine din ele.

Deşi eram convins că nu voi rezista la mină, voiam să scap de teroarea lui Ţurcanu şi speram totodată să-f întâlnesc pe Gh. Pivin, pentru a-i povesti cele petrecute la Piteşti şi să-i atrag atenţia că, în caz că va începe şi la mină reeducarea, să nu vorbească nimic despre ţăranii pe care i-i prezentasem în vacanţa Sf. Paşti dinainte de arestare. După scoaterea mea din lotul ce trebuia să meargă la mină, voi continua să lucrez la atelierul de perii din pir, unde voi face cea mai mare greşeală din timpul detenţiei mele.

In una din zile a fost adus lângă mine să lucreze un tânăr, care spunea că a fost arestat din armată şi că are o condamnare de 2 ani. Prin felul cum se comporta, făcea tuturor impresie bună, dar apropierea lui faţă de mine mi se părea suspectă. Simţindu-se stingher în mijlocul mulţimii, nu mi-am dat seama că el poate dorea să se împrietenească cu cineva; comportamentul lui mi s-a părut dubios. Eram încă stăpânit de teamă, iar neîncrederea în cei din jur m-a făcut să cred că este un agent a lui Ţurcanu pus să mă spioneze, din care cauză căutam să mă îndepărtez de el. în una din zile, nu mai reţin motivul, a apărut între noi o neînţelegere, căreia eu i-am dat o amploare mai mare decât ar fi meritat, cu scopul de a mă îndepărta de el, bruscându-1 destul de dur. Nu-mi amintesc cum a reacţionat el, dar, cum şedeam noi alături, printr-un gest necontrolat, I-am lovit, deşi nu avusesem în gând să fac aşa ceva. Când m-am uitat la el, am rămas surprins de felul cum mă privea. Nu se aştepta probabil la o asemenea reacţie din partea mea, iar în privirile lui se putea citi o mare dezamăgire.

Orice ripostă din partea lui nu m-ar fi durut atât cât am simţit că doare acea privire. Aş fi vrut să-i cer iertare, dar nu am avut curajul să o fac, întrucât în sufletul meu mai dăinuia neîncrederea în cei din jur şi în special în tineret, a cărei prăbuşire o cunoşteam. Mă consolam cu gândul că incidentul din acea zi va îndepărta de mine pe toţi cei de bună credinţă, putându-mi astfel da seama în ce mediu mă aflu. Probabil că acest incident a ajuns la urechea lui Ţurcanu, deoarece tânărul a fost mutat din acel atelier, şi n-am mai avut posibilitatea să ne mai întâlnim.

Nu mult timp după aceea, voi fi chemat la Ţurcanu, care-mi va spune că, deoarece nu am dat dovadă că reeducarea mea a reuşit, de acum va trebui să mă comport ca un reeducat în faţa oamenilor. M-a atenţionat că a doua zi va fi o şedinţă în cadrul atelierului şi că atunci va trebui să iau cuvântul şi să-mi fac cunoscută noua poziţie. Seara, în cameră, m-am gândit la ceea ce îmi cerea Ţurcanu: îmi dădeam seama că voi fi condamnat de toţi cei care mă cunoşteau şi care nu trecuseră prin „demascări". Eram mulţumit că reuşisem să mă strecor fără a da nici un fel de informaţii până atunci, dar dacă scăpăm de acest coşmar, va trebui să intru în altul, unde va trebui să gândesc bine la ceea ce am de făcut în viitor. După multe ore de gândire, am ajuns la concluzia că, decât sub masca de băiat bun, să continui să fiu un reeducat asupra căruia să se facă mereu presiuni pentru a fi transformat în informator, este de preferat să fiu socotit ca un om slab şi ocolit de cei din jur, dar care are posibilitatea să se menţină cu conştiinţa curată, ştiind că nu face rău nimănui.

Nu-mi puteam da seama cum vor mai evolua lucrurile, de aceea nu aveam convingerea că voi reuşi până la urmă să nu dau vreo informaţie, cât de neînsemnată, dar care era totuşi o informaţie şi care ar fi fost începutul unui drum de pe care greu se poate da înapoi. îmi dădeam seama că orice slăbiciune aş fi dovedit, ar fi fost speculată de grupul reeducaţilor, fiind un punct de sprijin pentru şantaj şi motiv pentru a se intensifica presiunea asupra mea. Ceea ce mă neliniştea era gândul că trebuie să mă comport astfel încât să nu ajungă vreo vorbă despre mine în sat, că am făcut vreun rău cuiva.

Acest gând mă urmărea şi în Piteşti şi nu m-a părăsit niciodată. A doua zi, când am fost chemat la şedinţă, au luat cuvântul mai mulţi, dar eu nu m-am înscris pe lista celor care urmau să vorbească. După ce au vorbit toţi, Ţurcanu m-a întrebat dacă eu nu am de spus ceva. Văzând că nu am scăpat, am spus că pe mine nu mă mai interesează politica, nu aştept nici decrete de graţiere cum au spus cei dinainte, ci caut să-mi văd de lucru unde am fost pus şi nimic altceva. Probabil că Ţurcanu se aştepta la cu totul alt răspuns, dar nu a mai zis nimic. Abia mai târziu mi-am dat seama că îşi pierduse mult din puterea cu care fusese investit, iar acum nu mai făcea altceva decât să compromită tot ce se mai putea, îmi amintesc că acest fapt s-a petrecut într-o zi călduroasă de primăvară, când eram îmbrăcaţi numai în zeghii sau flanele.

Dacă până atunci pot să afirm că mă bucurasem de oarecare" simpatie în rândul oamenilor cu care lucram, neputând fi niciodată învinuit că aş fi divulgat ceva din cele auzite sau discutate, când m-am întors la lucru m-am văzut izolat de toată lumea. Era o situaţie greu de suportat, mă simţeam acuzat fără a avea vreo vină, dar în adâncul sufletului eram mulţumit că de acum nimeni nu va mai putea să-mi ceară să dau informaţii. De pe noua poziţie pe care mă situam, oricând mă puteam prevala de ordinele date de Ţurcanu de a mă comporta ca un reeducat, din care motiv eram ocolit de toţi. Mă simţeam parcă ieşit de sub influenţa reeducării şi nu mă mai temeam că sunt urmărit de cei din jur.

După puţin timp, se va auzi despre plecarea lui Ţurcanu împreună cu cei mai importanţi colaboratori ai săi, lăsând în urmă diverse presupuneri, care vor produce o adevărată confuzie în rândul deţinuţilor. Circulau zvonuri că au fost puşi în lanţuri la plecare, în timp ce alţii susţineau că ar fi fost puşi în libertate şi încadraţi în posturi importante din Ministerul de Interne.

În timp ce eram tot mai izolat în cadrul atelierului, stând odată de vorbă cu I.Oţetea, un ţăran din comuna Corbu, judeţul Constanţa, i-am spus: „Văd că la toţi vă este frică de mine de când am spus în şedinţa trecută că nu mă mai interesează politica şi zvonurile care se aud. Eu vă spun că nu trebuie să vă păziţi de mine, feriţi-vă de Ion Huţuleac, pe care toată ziua îl ţineţi în braţe, iar el îi spune ofiţerului politictot ceea ce vorbiţi". A rămas surprins, apoi mi-a zis că nu poate crede aşa ceva, că Huţuleac este un băiat bun şi că eu greşesc aducându-i asemenea învinuiri.

Pentru a-l convinge de cele spuse de mine, i-am povestit că îl cunosc foarte bine pe Huţuleac de când am stat în aceeaşi cameră la Piteşti şi că ei nu ştiu ce s-a petrecut acolo şi la ce schingiuiri am fost supuşi cu toţii; i-am spus că eu consider că mi-am făcut datoria şi că ei sunt liberi să mă judece cum vor. Apoi am întrerupt discuţia, despărţindu-mă, nu înainte de a-1 fi rugat să nu-i spună lui Huţuleac sau altcuiva ceea ce a auzit de la mine. Peste câteva zile, voi fi trimis din nou la „neagra" pentru motive pe care nu le prea înţelegeam, apoi mutat la atelierul de perii din păr, unde lucrul era mai greu. Aici norma mi se părea mai greu de realizat, întrucât necesita o îndemânare deosebită, care se câştiga în timp, iar mirosul ce domnea la locul de muncă, de la resturile de carne rămase prin păr, abia putea fi suportat. In schimb, se putea justifica pedepsirea cu „neagra".

Cauza schimbării locului de muncă şi a trimiterii mele din nou la „neagra" aveam să o aflu la Aiud, când mă voi întâlni la secţia TBC cu Popa Vasile Marcel, tot din judeţul Neamţ şi fost cândva coleg de clasă în liceu, care mi-a povestit cum a fost chemat la biroul lui Gh. Calciu şi a fost acuzat de divulgarea demascărilor de la Piteşti şi de deconspirarea lui I. Huţuleac. Încercând să se apere de învinuirile aduse, cei de faţă i-au redat afirmaţia mea că am stat la Piteşti în aceeaşi cameră cu Huţuleac. în urma acestei afirmaţii, Popa V. Marcel a reuşit să se dezvinovăţească, arătând confuzia ce se face între mine şi el. Nu a mai fost greu să se lămurească lucrurile, având drept urmare trimiterea mea pe diverse motive la „neagra".

Mai târziu, toţi se vor convinge despre cele spuse de mine şi îşi vor schimba atitudinea, devenindu-mi din nou prieteni. După un oarecare timp, voi fi mutat şi de la perii şi trimis în fabrică, la un atelier de confecţionat bricege. îmi amintesc că în acest timp mă voi îmbolnăvi de dizenterie şi, mergând la infirmerie, mi s-a dat un regim dietetic constând din mâncare fără sare, din arpacaş, cartofi sau gris, pentru o lună şi 2-3 zile scutire de muncă.

va urma