A fost odata o stea (7)

Nora Roberts

Surorilor mele întru magie –
Ruth, Marianne și Jill


Găsi o pereche de blugi vechi ai lui Conal, o frânghie uzată şi se apucă să lucreze cu foarfeca. Blugii tăiaţi, frânghia de la brâu şi puloverul larg spuneau „naufragiată pe insulă”, dar erau bune.

Deoarece el insistă să facă ceaiul de astă-dată, ea îşi găsi o ocupaţie întinzând rufele. Şi visând.

Ar putea să fie exact aşa, se gândi. Zile lungi şi minunate petrecute împreună. Conal ar lucra în atelier şi ea ar avea grijă de casă, de grădini… şi, ah, de copii, când aveau să vină.

Avea să vopsească jaluzelele şi veranda mică din spate. Ar fi plantat un pom în faţă, şi trandafiri – singurii trandafiri pe care i-ar fi avut – aşa încât să se caţere şi să se răsucească în aşa fel încât să aibă impresia că trecea printr-o poveste de fiecare dată când intra în casă.

Şi ar fi fost povestea ei, pentru totdeauna.

Ar fi avut nevoie de mai multe camere, bineînţeles, pentru acei copii. Încă un etaj, îşi închipui ea, cu ferestre de fronton. Încă o baie, o bucătărie mai mare, dar nimic care să ia din acea senzaţie de „căsuţă-pe-malul-mării”.

Ar fi gătit mâncăruri delicioase, ar fi avut grijă ca geamurile să sclipească, ar fi cusut perdele care să fluture în adierea vântului.

Se opri, fixând cu cârlige un cearşaf care flutura ud. Mama ei ar fi fost îngrozită. Treburile din casă erau lucruri pentru care angajai alţi oameni, astfel încât tu să poţi avea o carieră. Erai de profesie… ceva.

Bineînţeles că totul nu era decât imaginaţie, îşi spuse ea înaintând de-a lungul frânghiei de rufe. Trebuia să-şi câştige existenţa cumva. Dar avea să se gândească la asta mai târziu. Deocamdată avea să se bucure de clipa aceea, de sentimentul de a fi îndrăgostită, de durerea pe care o simţea aşteptând să fie iubită.

Aveau ziua de azi şi pe cea de mâine. Indiferent ce se întâmpla după aceea, nu avea să regrete.

După ce termină de întins toate rufele, se dădu în spate şi luă coşul pentru a-l sprijini pe şold. Îl văzu pe Hugh alergând în jos, pe deal.

— Aşadar te-ai hotărât să vii acasă. Ce-ai acolo? întrebă ea şi făcu ochii mari când recunoscu brusc obiectul pe care îl ţinea în gură. Geanta mea!

Dădu drumul coşului şi o rupse la fugă spre el. Iar Hugh, simţind că era un joc, începu să alerge în cerc în jurul ei.

Conal privea din prag. Ceaiul era gata, şi tocmai se pregătise s-o strige. Acum, pur şi simplu, rămase nemişcat.

Cearşafurile fluturau asemeni unor pânze în vânt. Le simţi mirosul de curat şi ud şi mireasma de rozmarin şi roiniţă din straturile pe care ea le curăţase de buruieni în dimineaţa aceea. Râsetele ei se auzeau cristaline şi încântate când alerga cu câinele.

Blugii lui vechi atârnau pe ea, deşi îi tăiase până deasupra gleznelor. Suflecase mânecile puloverului, dar, acum, când alerga, acestea se lăsaseră în jos iarăşi, acoperindu-i mâinile. Nu se încălţase.

Era o plăcere s-o priveşti. Când începuse să nu mai lase bucuria să pătrundă în viaţa lui? se întrebă. Umbra destinului său se lungise cu fiecare an care trecea. Acum îşi dădu seama că se ghemuise sub ea, spunându-şi că era la adăpost.

Nu lăsase pe nimeni să-l atingă, nu lăsase nimic altceva să fie important pentru el în afară de munca lui. Se înstrăinase de tatăl lui şi de casă. Acelea fuseseră alegerile şi dreptul lui. Acum, privind-o pe Allena cum se juca cu câinele în curtea inundată de soare şi plină de cearceafuri albe fluturânde, se întrebă pentru prima oară ce mai pierduse.

Şi, totuşi, indiferent ce pierduse, ea se afla acolo.

Pandantivul era acolo.

Solstițiul se apropia.

Ar fi putut să refuze. Ar fi putut să nege. Oricât de mult ar fi strigat femeia aceea sângelui său, la capătul acelei zile, care era cea mai lungă din an, el avea să-şi decidă propria soartă.

Nu magia avea să-i influenţeze destinul, ci propria-i voinţă.

O văzu pe Allena trăgând, iar Hugh cedă. Ea făcu câţiva paşi în spate dezechilibrându-se şi strângând ceva la piept, după care căzu. Conal o rupse la fugă, traversând curtea într-o clipă.

— Te-ai lovit? o întrebă el, după care îi dădu o comandă aspră în galeză câinelui, care lăsă capul în jos.

— Bineînţeles că nu, zise ea dând să se ridice în capul oaselor, dar el o luă repede în braţe, mângâind-o şi murmurând ceva în galeză, care suna minunat.

Drăgăstos. Inima ei făcu un salt lung şi încet.

— Conal.

— Câinele ăla probabil că e mai greu decât tine şi ai oasele foarte fragile.

— Ne jucam doar. Uite, i-ai rănit sentimentele lui Hugh. Vino încoace scumpule, totul e-n regulă.

Conal stătea pe vine încruntat, în timp ce ea strângea în braţe câinele.

— E-n regulă. N-a vrut. Nu-i aşa, Conal?

El surprinse acea privire piezişă pe care i-o aruncă Hugh şi o găsi plină de înfumurare.

— Ba am vrut.

Ea râse şi îl sărută pe Hugh pe nas.

— Un câine atât de deştept şi de cuminte, zise ea. Mi-a găsit geanta şi a adus-o acasă. Eu, pe de altă parte, sunt o proastă. Uitasem complet de ea.

Conal se uită la geantă. Era mare, udă, murdară şi acum purta urme de dinţi. Asta nu părea s-o deranjeze câtuşi de puţin.

— E într-un hal fără hal.

— Trebuie să-mi fi căzut în timpul furtunii. Am totul înăuntru. Paşaportul, cărţile de credit, biletul. Fardurile, zise ea strângând geanta la piept, bucuroasă că îşi recăpătase rujul. Ah, o mulţime de alte lucruri. Inclusiv copia itinerariului lui Margaret. Crezi că telefonul funcţionează acum?

Fără să aştepte un răspuns, se ridică repede.

— Pot s-o sun la hotel, s-o anunţ că sunt teafără. Trebuie să fie înnebunită de grijă.

Dădu fuga în casă, cu geanta în braţe, iar el rămase pe loc.

Nu voia ca telefonul să funcţioneze. Nu voia ca asta să le rupă vraja. Fu dărâmat când îşi dădu seama de acest lucru. Ea profita de prima ocazie pentru a ieşi din lumea lor.

Bineînţeles că o făcea. Îşi apăsă ochii cu degetele. Oare el n-ar fi făcut la fel? Ea avea o viaţă dincolo de toate astea, dincolo de el. Romantismul acelei întâmplări o furase o vreme, aproape la fel ca pe el. Avea să plece. Aşa şi trebuia. Şi asta voia şi el.

Dar, când se ridică să se ducă după ea, simţi o durere lăuntrică ce nu mai existase altădată.

— Am prins legătura, spuse Allena aruncându-i un zâmbet strălucitor.

Stătea în picioare lângă dulap cu telefonul în mână şi cu ceea ce părea a fi jumătate din lucrurile pe care le poseda întinse pe masă.

— A ajuns la hotel şi ei o sună în cameră. Sper numai că nu i-a sunat pe ai mei. N-aş suporta gândul că ei… Margaret! Ah, cât mă bucur că…

Se întrerupse din nou şi Conal văzu cum i se stinse licărul din privire.

— Da, ştiu. Îmi pare nespus de rău. Am pierdut feribotul şi…

Nu avea deloc de gând s-o lase singură.

— Da, ai dreptate am fost iresponsabilă. N-am nicio scuză, da, ca să te fi lăsat fără ajutor aşa. Am încercat să…

El văzu momentul în care ea renunţă, când umerii i se pleoştiră şi chipul i se goli de orice expresie.

— Înţeleg. Nu, bineînţeles, nu pot să mă aştept sa mă mai ţii după toate astea. Ah, da, ştiu că n-ai fost de acord de la-nceput. Mi-ai spus-o foarte clar. Îmi pare rău că te-am dezamăgit. Da, încă o dată.

Ruşinea, oboseala, resemnarea se lăsară asupra ei, ceaţa murdară a eşecului.

Ea închise ochii.

— Nu, Margaret, scuzele n-au nicio importanţă atunci când oamenii depind de tine. I-ai sunat pe mama şi pe tata? Nu, ai dreptate. Ce rost ar fi avut?

— Ticăloasă afurisită, bombăni Conal.

Avea să-i arate el cum era să ţi se facă scandal, hotărî şi îi smulse telefonul din mână. Tonul îi spuse că nu mai avea nicio victimă pentru furia sa.

— A trebuit să închidă, îngăimă Allena. Programul. Ar trebui… Scuză-mă.

— Ba să fiu al naibii dacă te scuz, zise el apucând-o de umeri înainte să poată fugi.

Avea lacrimi pe gene.

El ar fi vrut s-o strângă de gât pe Margaret în clipa aceea.

— N-o să te duci să-ţi lingi rănile. De ce-ai suportat toate astea din partea ei?

— Avea dreptate. Am fost iresponsabilă. Are tot dreptul să mă concedieze. Dacă n-ar fi fost presată de familie nu m-ar fi luat de la-nceput.

— Presată de familie? La naiba. Unde e grija familiei? Te-a întrebat dacă eşti teafără? Ce s-a întâmplat? Unde eşti? A întrebat măcar o dată de ce?

— Nu.

O lacrimă i se prelinse pe obraz şi asta îl înfurie şi mai tare.

— Unde ţi-e mânia?

— Ce rost are să fiu furioasă? spuse ea şi, obosită, îşi şterse lacrima. Mi-am făcut-o cu mâna mea. Nu-mi pasă de slujbă. Asta este problema. Nu-mi pasă. N-aş fi acceptat-o, dacă aş fi avut de ales. Probabil că Margaret are dreptate. Mă port aşa intenţionat.

— Margaret e o idioată.

— Ba nu, zău că nu e, zise ea izbutind să zâmbească tremurător. E doar foarte disciplinată şi are un scop în viaţă. N-are niciun rost să ne supărăm pentru asta.

Îi bătu mâna uşor şi se duse să toarne ceaiul.

— După ce o să mă mai liniştesc puţin, o să-i sun pe ai mei, să le explic… Oh, Doamne!

Proptindu-se cu palmele de dulap, închise ochii strâns.

— Urăsc să-i dezamăgesc aşa. Iar şi iar, ca un ciclu pe care nu pot să-l întrerup. Măcar dacă aş putea să fac ceva, dacă m-aş pricepe la ceva.

Clătinând din cap, se duse direct la frigider pentru a scoate supa ca s-o încălzească pentru prânz.

— Habar n-ai cât de mult te invidiez pentru talentul tău şi încrederea pe care o ai în tine. Mama îmi spunea mereu că, dacă mi-aş fi concentrat energia, în loc s-o risipesc aiurea, aş fi reuşit să fiu mai mult decât o mediocră.

— Ar trebui să-i fie ruşine să-ţi spună aşa ceva.

Ea se întoarse surprinsă de violenţa tonului său.

— N-a vrut s-o spună în sensul ăsta. Trebuie să înţelegi, ei sunt toţi atât de deştepţi şi devotaţi profesiunilor pe care le au. Tata e şeful secţiei de chirurgie, mama e parteneră la una dintre cele mai prestigioase firme de avocatură de pe Coasta de Est. Iar eu nu sunt în stare de nimic.

Furia, în sfârşit. O cuprinse când trânti oala pe aragaz. Încântat să vadă acest lucru, Conal îşi încrucişă braţele, se lăsă pe spate şi o urmări cum se înfuria din ce în ce mai tare.

— James cu cabinetul lui superb, nevasta splendidă ca un trofeu şi geniul lui de copil, care e un râzgâiat, apropo, dar toată lumea zice că e pur şi simplu precoce. Ca şi cum precoce şi obraznic ar fi sinonime. Margaret, cu biroul ei perfect, garderoba ei perfectă, casa ei perfectă şi soţul ei perfect de nesuferit, care nu se uită la nimic altceva decât la filme de calitate şi colecţionează monede.

Trânti supa în oală.

— În fiecare an de Ziua Recunoștinței, se bat toţi pe spate pentru cât de mult succes au şi cât de deştepţi sunt. Apoi se uită la mine de parcă aş fi un extraterestru lăsat la uşa lor şi ar fi nevoiţi să mă ia în casă din motive umanitare. Nu pot să fiu nici doctoriţă, nici avocată, niciun afurisit de şef de trib, oricât de mult aş încerca, pentru că, pur şi simplu, nu ştiu să fac nimic.

— Acum ţie ar trebui să-ţi fie ruşine.

— Poftim? spuse ea apăsându-şi tâmplele cu degetele.

Furia îi dăduse ameţeală, motiv pentru care încerca s-o evite, de obicei.

— Poftim?

— Vino încoace, zise el luând-o de mână şi trăgând-o în sufragerie. Ce-ai făcut aici?

— Cu ce?

— Care sunt acele lucruri pe care le-ai făcut aici?

— Am… şters praful?

— La naiba cu praful, Allena. Uită-te la florile tale, la lumânări şi la bolul cu scoici sparte. Şi afară.

O trase spre uşă, deschizând-o cu furie.

— Asta e o grădină care a fost neglijată până azi-dimineaţă. Unde e nisipul care era pe alee şi pe care nici nu l-am observat până când n-a dispărut? Cearşafurile se usucă la soare în spate şi supa se încălzeşte în bucătărie. Afurisitul de duş nu mai picură acum. Cine a făcut lucrurile astea?

— Oricine poate să măture o alee, Conal.

— Nu oricine se gândeşte s-o facă. Nu oricui îi pasă. Şi nu oricui îi face plăcere s-o facă. Într-o singură zi, ai făcut o locuinţă din casa asta, ceea ce n-a mai fost de multă vreme, aşa încât uitasem cum e să simţi că ai o locuinţă. Crezi că asta e nimic? Crezi că n-are nicio valoare?

— E doar… ceva obişnuit, spuse ea negăsind alt cuvânt mai potrivit. Nu pot să-mi fac o carieră din culesul florilor sălbatice.

— Poţi să-ţi câştigi existenţa oriunde ai fi, dacă asta trebuie. Simţi nevoia să culegi flori şi să aduni scoici, Allena. Şi există oameni care îţi sunt recunoscători pentru asta şi remarcă schimbările pe care le aduci.

Dacă nu l-ar fi iubit deja, s-ar fi îndrăgostit atunci de cuvintele lui, care încă îi mai răsunau în minte şi de ochii lui întunecaţi de nerăbdare.

— E cel mai frumos lucru pe care mi l-a spus cineva, spuse ea atingându-i obrajii. Cel mai frumos, repetă apoi şi îşi atinse buzele de ale lui. Îţi mulţumesc.

Înainte ca el să poată spune ceva, ea clătină din cap şi îl așeză pe umărul lui.

va urma