Dupã încetarea operatiilor militare pe frontul de Est, în urma încheierii armistitiului dintre Rusia Sovieticã si Puterile Centrale la Brest-Litovsk, act parafat la 22 noiembrie/5 decembrie 1917, negocierile de pace au debutat în aceeasi localitate dupã numai câteva sãptãmâni.
Un motiv aparent minor
Desi România nu dorise sã cearã pace, situatia militarã în care s-a gãsit (armata românã s-a vãzut nevoitã sã sustinã singurã un front imens, orice legãturã terestrã cu tãrile Antantei fiind tãiatã) i-a impus acceptarea armistitiului, mai ales cã armata rusã de pe frontul românesc devenise mai degrabã o notiune teoreticã, decât o realitate facticã. Acesta s-a dorit separat de cel rusesc si a fost semnat la Focsani la 26 noiembrie/9 decembrie 1917.
Însã nu evolutia internationalã a contat, ci evenimentele petrecute în cele douã pãrti ale Moldovei istorice. Au izbucnit incidente, în care trupele române, aflate în legitimã apãrare, au fãcut uz de fortã pentru a proteja bunurile si interesele nationale sau pentru a mentine ordinea.
Totusi, ruptura dintre cele douã guverne s-a produs aparent dintr-un motiv minor. Partea rusã a acuzat conducerea militarã românã cã a dezarmat si þinut prizonier Regimentul 194 din cadrul Diviziei 49 ,,revolutionare“. Ulterior, Ion I.C. Brãtianu, presedintele Consiliului de Ministri, va califica aceste afirmatii drept ,,purã inventie“. Telegrama ruseascã se încheie însã într-un ton amenintãtor: ,,Sovietul Comisarilor Poporului cere guvernului român sã elibereze pe cei arestati, sã pedepseascã pe cei care au recurs la arestãri, actiuni ilegale si scandaloase ale autoritãtilor române si sã garanteze cã asemenea fapte nu se vor mai repeta. Neprimirea unui rãspuns la aceastã solicitare a noastrã în decurs de 24 ore va fi apreciatã ca o nouã rupturã si atunci vom lua pânã la cele mai severe mãsuri militare“.
Corespondenta de mai sus este datatã 31 decembrie 1917/13 ianuarie 1918. A doua zi, ministrul plenipotentiar al României la Petrograd, Constantin Diamandy, era arestat din ordinul presedintelui Consiliului Comisarilor Poporului, V.I. Lenin, împreunã cu întreg personalul diplomatic afectat Legatiei României si cu membrii misiunii militare române. Revoltati de un asemenea tratament, fãrã precedent în istoria relatiilor internationale moderne, sefii misiunilor diplomatice acreditate în capitala Rusiei, reprezentând atât tãrile aliate, cât si pe cele neutre, s-au prezentat in corpore la Smolnîi, fiind primiti în audienþã de însusi Lenin. Prin vocea decanului corpului diplomatic, ambasadorul Statelor Unite, Davis-Rowland Francis, au cerut eliberarea imediatã a colegului lor român, lucru care s-a si petrecut douã zile mai târziu.
„Fãrãdelegile” românilor
Nici douã sãptãmâni dupã aceste evenimente, guvernul sovietic decidea ruperea relaþiilor diplomatice cu Regatul României. Desigur, nu doar micile incidente care se produceau cu ocazia retragerii trupelor rusesti au dus la acest deznodãmânt. Între timp, noi evenimente se petrecuserã, cele dintre Prut si Nistru fiind decisive. Motivele, inclusiv cel mai important – intrarea trupelor române în Basarabia, sunt enumerate în documentul oficial al Sovnarkomului: atacarea „republicii ruse”, „rãpirea Basarabiei”, represiuni împotriva revolutionarilor – pe scurt „fãrãdelegi”. Ca urmare, relatiile diplomatice erau considerate ca rupte, diplomatii români expulzati, iar tezaurul român confiscat, pânã la venirea la putere a poporului român, moment ce, la 90 de ani de la evenimente, pare a se lãsa încã asteptat. În lucrarea Miscarea subversivã din Basarabia în anii 1918-1924, cercetãtoarea Ludmila Rotari adaugã si un alt motiv – mai realist – ruperii relatiilor diplomatice: Trotki ar fi procedat astfel în urma cererilor reprezentantilor germani, interesati sã facã presiuni suplimentare asupra guvernului român, în scopul acceptãrii armistitiului cu Puterile Centrale.
Acordul: parafat dar neaplicat
Primele tentative de negocieri s-au produs la nici o lunã de la evenimentele relatate mai sus, la initiativa comunistilor. Reprezentarea pãrtii ruse nu a fost una clasicã – un diplomat sau un militar, ci una tipicã noului regim politic, prin delegarea de cãtre Lenin a atributiilor respective organelor executive ale sovietului din Odesa, RUMCEROD. Colegiul suprem autonom pentru Afacerile româno-ruse, sub presedinþia doctorului Cristian Racovski, în colaborare cu Sovietul frontului român si al flotei Mãrii Negre, autoritatea bolsevicã din Odesa, adresa diverse propuneri pãrtii române, în urma discutiilor pe care le purtaserã cu reprezentantul României, colonelul Boyle, un apropiat al curtii regale. Clauzele proiectului de întelegere cuprindeau: retragerea armatei române din Basarabia, începând cu evacuarea Tighinei, dar pãstrarea a 10.000 militari în zonã, neamestecul românesc în afacerile interne, promisiuni pentru asigurarea aprovizionãrii pãrtii române, o comisie internationalã de arbitraj. Guvernul român, prezidat de generalul Alexandru Averescu, a rãspuns pozitiv propunerilor, cerând si eliberarea unor prizonieri, dar refuzând acceptarea primei conditii, ceea ce fãcea caduc întregul document, pentru cã armata românã nu elibera poziþiile pe care se afla. Cu o grabã remarcabilã, partea sovieticã a acceptat obiectiile românesti. Desi parafat, acordul nu a fost pus în aplicare pentru cã Odesa a fost ocupatã de trupele germane, iar reprezentantii puterii bolsevice au fugit. La rândul ei, partea românã s-a arãtat dispusã sã abandoneze contactul cu acestia, imediat ce a aflat cã germanii se apropiau de oras, dupã cum recunostea Constantin Argetoianu.
La aproape 20 de ani de la acele evenimente, Ministerul Afacerilor Strãine al României constata cã din întelegerea dintre Alexandru Averescu si Cristian Racovski nu s-a aplicat aproape nimic, întrucât partea sovieticã a dispãrut fizic, iar „fiintã legalã aceste organizattii nu avuseserã vreodatã”. Iar dacã nerealizarea altor obligatii ce incumbau pãrtii sovietice nu i se puteau imputa, întrucât era în imposibilitate de a le mai duce la bun sfârsit, nici mãcar ostaticii românii din Odesa nu fuseserã eliberati, ba chiar fuseserã transferati în Crimeea, fapt ce dusese la protestul guvernului român.
Ce au urmãrit semnatarii?
Ce a produs brusca dispoztie a sovieticilor pentru negocieri cu românii? Simplu: esecul tratativelor, în prima fazã, dintre Rusia si Puterile Centrale la Brest-Litovsk si reluarea ofensivei germano-austro-ungare. Racovski, surprins în drum spre Basarabia, recunostea acest lucru într-o telegramã adresatã lui V.I. Lenin: ,,Sosit cu sarcina de a alunga fortele române contrarevolutionare din Basarabia si de a provoca o miscare revolutionarã în România, am fost nevoit, din cauza situatiei catastrofale create în Sud, ca urmare a ofensivei austro-germano-ucrainene, sã mã opresc la jumãtatea drumului si sã accept semnarea unui tratat de pace cu România, care ne asigurã Basarabia“.
În ceea ce priveste partea românã, ea încerca sã câstige timp, dar si sã asigure libertatea cetãtenilor români retinuti de sovietici. Nici nu se punea problema ,,asigurãrii Basarabiei“ pentru rusi, pentru cã, cel mai probabil, la acea datã, guvernul român nu avea o viziune clarã asupra evolutiei politice ulterioare. Nicolae Iorga va consemna inexistenta unui politici planificate în aceastã privintã, atunci când pune responsabilitatea acordului pe seama nehotãrârii generalului Averescu „asupra perspectivelor de viitor”.
Desi, ulterior, sovieticii au fãcut uz de acest document pentru a demonstra cã românii acceptaserã sã ,,cedeze“ Moldova dintre Prut si Nistru, la rândul lor nu puteau justifica delegatia de putere pe care o avea Racovski. Acesta nu putea vorbi în numele guvernului central al Rusiei, care, de altfel, nu mai avea nici un fel de autoritate peste frontiera ruso-ucraineanã. Nici românii nu puteau lua hotãrâri care afectau soarta Basarabiei, fãrã aprobarea Sfatului Tãrii de la Chisinãu, fapt recunoscut de responsabilii români ai vremii. Guvernul român a cãpãtat competente în ceea ce priveste statutul Basarabiei abia dupã ce unirea s-a proclamat, la 27 martie/9 aprilie 1918, când locuitorii sãi au considerat cã vor avea cea mai bunã soartã alãturi de România.
Un document cu… probleme
Documentul la care ne referim a iscat o puternicã disputã în istoriografia româneascã contemporanã, dar diplomatii si politicienii vremii nu au pãrut foarte interesati de acesta. Mai mult, partea sovieticã îl prezenta adeseori drept argument, desi oarecum auxiliar în negocierile sale.
Problemele cele mai importante cu care se confruntã cercetarea atunci când se discutã despre acordul din 9 martie 1918 sunt caracterul lui neclar, precum si excesiva politizare a subiectului. Mai mult, arhiva de la Palatul Victoria nu contine exemplarul românesc al întelegerii, desi existã numeroase trimiteri si instructiuni pentru negocieri. Lipsa acestuia este cu atât mai surprinzãtoare, cu cât un celebru contemporan îsi amintea, la 13 iunie 1918, cã „C.C. Arion [ministrul de Externe în guvernul condus de Alexandru Marghiloman – n.n.] a citit actul din arhivele Ministerului de Externe prin care, fatã de Racovski, Averescu se îndatorase a-si scoate trupele din Basarabia”. Deducem de aici cã, în vara anului Marii Uniri, el exista încã.
Ce spune Duca
Acest prim guvern de rãzboi al viitorului maresal nu a avut un ministru de Externe, interimatul fiind detinut de presedintele Consiliului. Pe lângã acesta, implicat în relatiile internationale mai era si Constantin Argetoianu, ministru al Justitiei si negociator al României pentru tratativele de pace separatã cu Puterile Centrale. Asupra lui, foarte avizatul I.Gh. Duca arunca anatema rãspunderii pentru acordul încheiat cu bolsevicii: „Dupã câte mi s-a spus, din îndemnul lui Argetoianu, ai cãrui pãrinti erau la Odesa, Averescu, cu o usurintã nepermisã, a încheiat cu Rumcerodul, adicã de fapt cu Racovski, o conventie, în temeiul cãreia [...] el se obliga sã evacueze în termen de douã luni Basarabia”. Liderul liberal ne lasã asadar sã credem cã doar capriciile personale ale inamicului sãu politic au dus la comiterea erorii. Cu câteva pagini înainte însã, caracterul sãu onest îndemna pe memorialist la unele precizãri legate de valabilitatea izvoarelor istorice: „Voi povesti doar pe scurt desfãsurarea actiunii [guvernului] generalului Averescu, fiindcã nu o cunosc decât prin altii [...]. Fiind la Iasi în contact zilnic cu Brãtianu, pot spune cã eram în mãsurã sã fiu bine informat, dar tin sã insist cã o valoare prezintã pentru mine faptele la care am luat parte si alta cele ce le cunosc prin ceilalti [...]. Nu pot atribui valoarea istoricã pe care altii sunt dispusi s-o acorde memoriilor”. Altfel spus, însusi I.Gh. Duca introducea un element de îndoialã asupra spuselor sale.
Dacã nu am cunoaste astãzi cã niciunul dintre cei doi nu a stiut continutul lucrãrii celuilalt, în ciuda redactãrii lor practic simultane, am crede cã Argetoianu a încercat sã rãspundã acuzatiilor lui Duca. Credem însã cã a fãcut-o indirect, replicându-i fostului sãu aliat politic, Nicolae Iorga, ale cãrui lucrãri de facturã memorialisticã vãzuserã deja lumina tiparului, deoarece „a simtit desigur îndemnul de a prezenta versiunea sa personalã cu privire la aceleasi evenimente”. Marele istoric recunoaste însã cã era „mai legat de dl Duca, pe care îl cunosteam de la timidele lui debuturi parlamentare si de la care-mi luam de obicei informatiile la Bucuresti”. Nu vedem niciun motiv pentru care aceastã legãturã sã nu fi continuat si la Iasi, desi, în Memoriile sale, într-o notitã din data de 22 ianuarie 1918 (probabil stil vechi), se plânge cã „Duca a uitat cu totul drumul casei mele”. Patru zile mai târziu însã, spre satisfactia autorului, liderul liberal revenise, iar pe 19 februarie era tot acolo, desi functia sa ministerialã încetase.
Viitorul prim-ministru al lui Carol al II-lea, între 1931 si 1932, nu pomeneste nicãieri de implicarea celui ce îi va fi coleg la Ministerul de Finante în redactarea documentului de la începutul lunii martie 1918, dar insistã asupra unor interese ale acestuia în orasul de la Marea Neagrã: „dl C. Argetoianu, pe care-l zãrisem numai în treacãt, dar a cãrui activitate la Odesa, organizând fronda, si contra regelui, îmi era cunoscutã” – probabil prin intermediul lui I.Gh. Duca, am adãuga noi. Tema va reveni însã în Memorii, unde se va fi simtit obligat sã noteze enigmatic, la 15 februarie 1918 (stil vechi): „Foile liberale atacã pe Argetoianu [...] pentru atitudinea revolutionarã de la Odesa, cu Racovski”.
Cert este cã proprietarul de la Breasta a fost marcat de evolutia evenimentelor de acolo, pe care le-a evocat în repetate rânduri si pe parcursul mai multor pagini. Despre negocierile cu structurile comuniste din frumosul port maritim, acesta afirma cã „în tratativele cu bolsevicii nu pusesem niciodatã multã încredere si mã întrebam zi si noapte cum s-o scoatem la cãpãtâi si sã ne scãpãm oamenii sechestrati la Odesa”. Acestã afirmatie nu îl împiedicã pe Argetoianu sã se contrazicã în volumul urmãtor al amintirilor sale: „convins cã la Odesa era un colt adormit de revoluþie, mãrturisesc cã nu m-am îngrijit de soarta alor mei”. Poate cã da, dar a considerat necesar sã facã aceste precizãri abia în a doua jumãtate a anilor ’30.
Averescu, acuzat
Ulterior, Alexandru Averescu a fost puternic acuzat pentru încheierea acestui acord. În vara lui 1918, conservatorii aflati la putere l-au atacat în parlament, iar generalul s-a apãrat cu vigoare. Acel moment tensionat nu este mentionat în memorii decât în treacãt de cãtre primul ministru al momentului, ceea ce pune o oarecare îndoialã asupra importantei pe care a avut-o subiectul în realitate. Chiar si asa, Alexandru Marghiloman nu a amintit deloc Basarabia, ci doar replicile de la Camerã. Spre sfârsitul anului urmãtor, în Notele politice ale fostului sef conservator de guvern existã urmãtoarea însemnare: „«Viitorul» publicã actele încheiate în februarie 1918 – sub inspiratia lui Boyle, trebuie s-o spunem – între Averescu si guvernul lui Racovski, la Odesa. E stupid! Si când Coandã mi-a remis aceste piese, nici nu le-am luat în serios.
La rândul sãu, Nicolae Iorga expediazã rapid pregãtirea evenimentului, atunci când o mentioneazã, la 2 februarie 1918: „Delegatiei maximaliste la Odesa [...] Averescu declarã cã i-a rãspuns cum cã nu negociazã pânã nu se deschide calea la Odesa si nu se libereazã România”.
Credem cã, pentru a întelege cât mai bine semnificatia evenimentului, ar trebui sã îl plasãm cât mai corect în contextul politic, de aceastã datã mai curând intern, decât international. O analizã atentã a celor de mai sus ne va conduce la câteva concluzii interesante.
Dacã tinem cont de faptul cã Alexandru Averescu a fost însãrcinat cu formarea unui cabinet al cãrui principal rol era sã amâne cât mai mult deznodãmântul tragic al unei pãci separate, nu vedem de ce nu ar fi aplicat aceeasi politicã – a temporizãrii, cum s-ar fi spus în epocã – si în cazul relatiei cu Rãsãritul. În rest, seful a ceea ce va fi Liga Poporului nu pare implicat prea mult în realizarea acestei întelegeri. Relevanta ei scãzutã în momentul redactãrii este de înteles, în conditiile în care generalul se va confrunta cu afirmarea existentei ei abia în timpul celui de-al doilea mandat al sãu la guvernare si nu mai devreme de 14 noiembrie 1920, când Gheorghi Cicerin i-o va reaminti ministrului de Externe Take Ionescu. În acel context, atât seful guvernului, cât si aliatul sãu politic Argetoianu – ce ocupa atunci demnitatea de ministru de Interne – trebuie sã fi realizat potentialul politic negativ, ce ar fi putut crea mari greutãti formulei guvernamentale.
Fãrã îndoialã, amestecul celui de-al doilea este cert, activitatea lui neclarã la Odesa si legãturile pe care le avea acolo stând mãrturie. Comportamentul sãu se încadreazã însã întru totul spectrului politic tenebros ce a marcat sfârsitul anului 1917 si anul 1918, când nesiguranta supravietuirii statului român a împins la actiunile cele mai surprinzãtoare. Analiza de mai sus aratã cã în epocã s-a discutat despre Argetoianu si acord ca despre o bârfã, iar precizia scãzutã a surselor indicã în fapt existenta unor zvonuri.
Subevaluat de români, supralicitat de sovietici
Lipsa de reactie sau interes a tuturor celor citati mai sus denotã însã un singur lucru: documentul a fost subevaluat de cãtre contemporanii sãi români, care au înteles cu oarecare surprizã mai târziu cã cealaltã parte îl supralicita.
Acest prim contact între români si nouã putere de la rãsãrit este, dupã pãrerea noastrã, un tipar pentru ce avea sã se întâmple mai departe. A fost un act încheiat într-un moment de mare gravitate pentru România, în care nu a avut de ales. Formulele gãsite atunci au fost îndoielnice prin claritate si logicã si cu o justificare juridicã slabã. Mai târziu, Alexandru Averescu si diplomaþia românã se vor strãdui sã nege valabilitatea acordului, viitorul maresal declarând cã fãcuse aceastã concesie sub presiunea evenimentelor, cã nu era vorba decât de un simplu acord militar, cã textul era contradictoriu, cã Rusia nu fãcea nicio referire la Basarabia în Tratatul de la Brest-Litovsk si cã nimic nu o îndreptãtea sã negocieze în numele Ucrainei, vecinã cu Basarabia, cã aceasta din urmã era încã independentã si cã România nu putea dispune de soarta unui stat suveran etc. Realitatea rãmâne aceeasi: seful guvernului român, cea mai autorizatã persoanã din stat, a acceptat retragerea trupelor din provincie. La rândul ei, partea sovieticã, cu sigurantã minatã de o completã nereprezentativitate, acceptase rezultatele negocierii din dorinta de a avea un document cu care sã atace ulterior pozitiile românesti, indiferent de logica prevederilor acestuia sau de legitimitatea semnatarilor proprii. Mai mult, valoarea sa era una propagandisticã, într-o primã fazã însusi Racovski negând valoarea sa juridicã: „Les négociations favorables [...] entre les autorités soviétiques en Ukraine et le gouvernement roumain en février 1918 négociations qui ne furent reduites a neant que par l’invasion germanique et autrichienne”.
Toate traseazã liniile unui tablou tipic:
1. existenta unui act international – discutabil prin prevederi, dar grav prin valoarea reprezentantului român;
2. a pãrtii române care a încercat sã-l declare nul, aducând argumente juridice, utile în fata unui eventual tribunal;
3. a pãrtii sovietice, indiferente la argumente de orice naturã, care l-a folosit doar din ratiuni propagandistice.
Aceasta este schema dupã care s-au desfãsurat si mai târziu atât negocierile româno-sovietice, cât si relatiile bilaterale. Mai mult, românii au înteles acest pericol si s-au strãduit sã îl evite mai târziu, insistând exagerat asupra procedurilor. Eroarea survine tocmai din acest mod de a actiona: sovieticii au nesocotit complet procedura, iar România a constatat incapacitatea sa de a le opune si altceva.
Christian Rakovski.
1873 – 1941. Nãscut în Bulgaria; se stabileste din primii ani ai vietii la Mangalia si obtine cetãtenia românã. Face studii de medicinã în Occident, unde îl cunoaste pe Engels si intrã în legãturã cu socialisti europeni (Vera Zasulici, Wilhelm Liebnecht, Jean Jaures, Rosa Luxemburg, Trotki – pe care îl gãzduieste în 1913 la mosia sa de la Mangalia). Expulzat din tarã în 1908 fiind acuzat de atentat la siguranta statului. Revine câtiva ani mai târziu si se afirmã ca unul din cei mai influenti lideri socialisti. Participã la Conferinta de la Zimmerwald (1915). În 1916 este arestat sub acuzatia de spionaj în favoarea Germaniei. Un an mai târziu se refugiazã la Odessa si apoi la Sankt Petersburg, fiind implicat în toate actiunile bolsevice îndreptate împotriva României (a pus la cale inclusiv o loviturã de stat, care însã a esuat). Presedinte al Guvernului Revolutionar Provizoriu al Muncitorilor si Tãranilor din Ucraina, apoi presedinte al Sovietului Ucrainean. Concomitent este Comisar pentru Afacerile Strãine al Ucrainei. Membru fondator al Cominternului, reprezentând Federatia Comunistã din Balcani. Judecat în România pentru crime împotriva statului, va fi condamnat la moarte in absentia, în 1924. Numit ambasador în Marea Britanie si Franta. Rechemat în anul 1927, cade în dizgratia lui Stalin si este deportat. Dupã ce îsi face autocritica (1934) este trimis într-o cãlãtorie în Japonia. În 1937 este arestat si judecat în cadrul celui de-al treilea proces al Marii Terori. Condamnat la 20 de ani temnitã grea, va fi executat de catre NKVD în 1941.
Mostenitorii…
Unul dintre mostenitorii ideologici ai sovieticilor, politicianul comunist din Chisinãu Victor Stepaniuc (ezitãm sã îl numim istoric, desi posedã titlul de doctor în stiinte), promotor vehement si foarte influent al „moldovenismului”, scria, referindu-se la conventia semnatã de Alexandru Averescu, cã, prin aceasta, „guvernul român a recunoscut oficial cã nãvãlirea armatelor românesti asupra Republicii Democratice Moldovenesti, în ianuarie 1918, este un act de agresiune, absolut nelegal, ce contravine totalmente normelor de drept international” (Victor Stepaniuc, Statalitatea poporului moldovenesc. Aspecte istorice, politico-juridice, Întreprinderea de Stat Tipografia Centralã, Chisinãu, 2005, p. 191). În aceastã privintã, afirmatiile lui Stepaniuc sunt practic identice cu cele ale lui Cr. Racovski: „Încercarea Dvs. de a prezenta ca o manifestare a vointei muncitorilor si tãranilor basarabeni votul mosierilor basarabeni [...], care s-au întrunit sub protectia detasamentelor românesti, este lipsitã de orice putere de drept international.” (Relatiile româno-sovietice. Documente..., vol. I, doc. nr. 21, p. 35-36).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu