Cacealmaua (10)

Colin Forbes

Karlov intui o cursă. Simţea mâna grea pe umărul său ca pe un ştreang. Şi-a legănat capul şi s-a aşezat din nou, ceea ce l-a forţat pe Lisenko să îşi ia braţul.
— Nu am să trimit niciun astfel de raport, a replicat, privindu-şi şeful de aproape.
— Buun! Buun: Am uitat să-ţi spun că aceste ordine vin de la cea mai înaltă autoritate. Deci, îl vei suna pe Poluchkin. Magda Rupescu locuieşte în districtul Solna din Stockholm şi lucrează la secretariatul unei agenţii. Adresa sa este Bredkilsbacken 805, 171 57 Solna. Am să îi scriu eu pentru tine – şi uite şi telefonul ei. Îi comunici momentul lui Poluchkin. Spune-i să plece pe loc.
— Pe ce rută?
— Bineînţeles, cu avionul din aeroportul Vantaa. Vorbeşte fluent suedeza şi are un paşaport cu alt nume pentru această ţară – va trece prin punctele de control numai vorbind suedeza.
— Iar instrucţiunile precise?
— Pentru a o contacta pe Rupescu. I-am vorbit deja ei de asta.
— Din Leningrad?
Tonul lui Karlov a exprimat alarmă.
— Sigur că nu! Am traversat graniţa finlandeză în dreptul oraşului Imatra şi am sunat-o de acolo. L-a lovit pe Karlov din nou în umăr. Ai uitat că sunt copoi vechi al acestui joc?
— Cu ăştia doi scăpaţi în Suedia vom avea violenţă. Eu încă nu îl plac.
— Karlov, instrucţiunile de la Moscova nu ţi se dau ca să-ţi placă de el.
— Şi ce părere aveţi despre planul de a-l aduce pe Mauno Sarin la Tallinn, împreună cu acel corespondent englez, Newman, aşa ca să vadă că totul este liniştit pe aici?
— Încă nu am aprobat asta. Trebuie să apreciem corect momentul. Să îi lăsăm să aştepte. Vor fi mai doritori să vină dacă îi lăsăm să-şi tropăie călcâiele în Helsinki. În primul rând, Poluchkin trebuie să afle ce se întâmplă în Suedia. Apropo, ce ai auzit de implicarea lui Tweed în această afacere Procane?
— Ştiţi regulile, generale, a replicat Karlov, identitatea informatorului trebuie să fie cunoscută de o singură persoană.
— Corect. Lisenko a ştiut că fusese făcut şah-mat. De la scurgerile către vest din Moscova, se revenise la sistemul celulei stricte – numai un om putea cunoaşte identitatea unui agent din Vest. Karlov evitase din nou cursa. Lisenko şi-a reafirmat autoritatea. Aşa că expediază-l pe Poluchkin. Îl vreau astăzi în Stockholm.

Omul solid cu faţa pământie, purtând haine suedeze a plătit taxiul în faţa unui bloc din Solna. Oleg Poluchkin şi-a aranjat pardesiul până ce taxiul a dispărut.
Înainte de a părăsi Ambasada sovietică din Tehtaankatu, Helsinki, a făcut o selecţie din bogata colecţie de haine de la subsol. Ridicându-şi geamantanul, a păşit în blocul modern. Odată intrat, a verificat holul şi apoi a urcat pe scări până la etajul al treilea. Înaintea apartamentului numărul 805 a pus jos geamantanul pentru a avea mâinile libere şi a apăsat pe sonerie. Magda Rupescu nu a deschis imediat şi Poluchkin şi-a târşâit piciorul nerăbdător.
Apoi a privit spre vizorul din mijlocul uşii de la nivelul ochilor. A aşteptat până ce s-au deschis cele trei încuietori. A auzit un lanţ de siguranţă trăgându-se. Uşa s-a deschis şi el a tras aer în piept. Magda arăta chiar mai ispititoare decât îşi amintea el.
Părul ei bogat, roşu, cădea pe umeri. Treizeci de ani, era zveltă, dar bine făcută, înaltă de aproximativ un metru şaptezeci şi cinci, iar faţa îi era albă. Paloarea feţei era accentuată de strălucirea rujului. Îl privea ţintă prin ochelarii fumurii.
— Ai de gând să stai pe coridor toată ziua? l-a întrebat ea în suedeză.
El a intrat atingând-o uşor, apoi a pus jos bagajul şi a aruncat o ocheadă prin apartament. Era mult mai spaţios decât se aşteptase – blocul de apartamente avea mai puţin de un an vechime.
Ea a trântit uşa în urma lui. Degetele ei lungi, agile, au închis zăvoarele şi au pus la loc lanţul de siguranţă. Scoţându-şi ochelarii, ea s-a răsucit şi l-a privit lung cu ochii ei verzi, adânci şi reci. Şi-a pus mâinile în şold înainte de a vorbi.
— Dacă mă mai atingi o dată aşa, am să te ucid...
— O să mă ucizi!
Tonul lui era batjocoritor, buzele lui uscăţive zâmbeau neplăcut. Mâna ei dreaptă s-a mişcat cu repeziciune, a luat ceva din buzunarul rochiei, iar el a simţit vârful unui instrument ascuţit atingându-i gâtul. Înţelese foa rte repede. Ea avea în mână ceva asemănător unui stilet.
— Da, repetă ea. Îţi spun că te ucid. Suntem aici veniţi cu o treabă. Toate energiile noastre şi atenţia noastră sunt concentrate pe asta. Înţelegi?
— Nu este cazul să te repezi. Se presupune că vom lucra împreună.
— Nu în pat. Înţelegi? Dormitorul tău este în spatele uşii de acolo. Al meu este dincolo. Nu îl încui când mă culc. Să te strecori numai acolo şi te spintec. Înţelegi, Poluchkin?
— Înţeleg. Şi îndepărtează obiectul ăla cât mai repede. Despre ce este vorba? Nu am văzut niciodată ceva asemănător.
Ea a coborât arma şi conduita i-a devenit instantaneu normală, vocea detaşată. Îi făcu o demonstraţie apăsând pe butonul din mâner. Lama de metal s-a retras şi el a realizat că era vorba de un pumnal.
— N-o să ghiceşti niciodată de unde provine, a remarcat Magda cu o voce scăzută. Din Anglia. Ei numesc asta Corkette. Se foloseşte la scosul dopurilor de plută din sticlele de vin. Înfigi vârful în dop şi apeşi lateral. Dopul iese afară. Unul din tehnicienii noştri l-a adaptat. Cine ar putea suspecta că e vorba de o armă?
— Nu poţi să îl bagi în gâtul cuiva pe o stradă aglomerată, a obiectat rusul.
— Dar pot să îl înfig în şira spinării venind din spate, tragi înapoi vârful şi pleci. În special pe o stradă aglomerată. Îl port peste tot după mine. Chiar şi în pat, a adăugat ea. Şi sud ce nume călătoreşti? a întrebat cu un ton de parcă discutau afaceri.
— Benght Thalin. Agent comercial pentru o firmă de machete din Helsinki.
— Arată-mi paşaportul tău.
— Nu mă crezi? Şi se presupune că vom lucra în echipă.
— Sunt însărcinată cu această operaţie. Ţi s-a spus de către superiorul tău. M-a sunat în timp ce erai în drum spre Arlanda. Arată-mi paşaportul.
Fără tragere de inimă, el şi-a scos paşaportul din buzunar, iar ea l-a luat aproape de fereastră pentru a-l examina mai îndeaproape. Asta l-a înfuriat pe Poluchkin care a urmat-o.
— Ce este de verificat? Oamenii noştri îşi cunosc treaba.
— Am fost odinioară repartizată la Secţia Legitimaţii Personale din Moscova. Aşa cum ştii, se ocupă de falsificarea tuturor actelor de identitate pentru agenţii care merg în străinătate. Inclusiv paşapoarte. Câteodată nu prea sunt strălucite – se fac greşeli. Ea i-a înmânat înapoi paşaportul. Ăsta este satisfăcător.
— Mulţumesc foarte mult, a replicat Poluchkin cu o notă ironică.
— Nu fi sarcastic cu mine. Pielea mea este, de asemenea, în joc. Dacă oamenii lui Hornberg te umflă, atunci mă pot prinde şi pe mine.
Ea s-a aşezat, şi-a încrucişat picioarele-i lungi şi şi-a aprins o ţigară Blend. A gesticulat cu ţigara spre el.
— Suedezule, acum hai să trecem la afaceri. Operez aici sub numele de Elsa Sandell – şi-a pronunţat ea supranumele – şi lucrez la o mică agenţie de secretariat. Oficial, o altă femeie este numită pe post, dar lucrez eu în locul ei. Bineînţeles că nu are habar cine sunt.
— Numele agenţiei?
— Asta nu te priveşte. Tu eşti prietenul meu şi locuim împreună. Prima noastră prioritate este să îl identificăm şi să îl contactăm pe Adam Procane. Este probabil unul din cei trei. Cord Dillon de la CIA, care a venit în Suedia în secret. Oamenii noştri din Arlanda l-au văzut venind şi apoi l-au pierdut la Sergels Torg, în Stockholm. Asta e o piaţă în mijlocul oraşului.
— Cunosc locul...
— Te rog să taci până termin rezumatul. Avem acum oameni care urmăresc Ambasada americană. Va ieşi la suprafaţă, mai devreme sau mai târziu. Este apoi Stilmar, consilier în Securitatea Naţională. Până acum niciun semn de la el. În fine, generalul Paul Dexter. A fost văzut intrând în Ministerul Apărării din Londra. Nu s-a mai arătat pe acolo. Până acum. Întrebări?
Magda a suflat un mic cerculeţ de fum şi l-a urmărit cum se îndepărtează. Fiecare gest, fiecare ton al vocii, era calculat pentru a-i indica că se adresează unui subordonat. Sugruma-te-aş, gândi Poluchkin, dar îşi păstră calmul când vorbi.
— Ce rută vom urma pentru a-l lua pe Procane, odată ce îl vom fi găsit?
— Asta vei afla după ce îl vei localiza. Fiecare lucru la timpul lui. Şi mai este un om cu care vom avea de lucru, dacă ne iese în cale. Peter Persson.
— Cine este?
— De departe cel mai bun agent al lui Gunnar Hornberg. Am o fotografie a lui, ţi-o arăt imediat. Nu-l subestima pe Persson. Ar putea să fie ultima ta greşeală. De asemenea, trebuie să vezi fotografiile lui Stilmar, Dillon şi Dexter.
S-a oprit, şi-a pus ţigara între buzele roşii şi a descuiat uşa unui birou aşezat într-un colţ al sufrageriei. Scoţând un dosar, s-a aşezat din nou pe sofa şi a ales cu grijă trei mici fotografii din plicuri diferite.
— Fotografii ale secretarelor temporare pe care le utilizează agenţia mea, a explicat ea. I-a înmânat fotografiile a trei fete şi el le-a privit amestecate. Spatele, spuse ea nervoasă. Uită-te pe spatele fiecărei fotografii şi arată-mi-le una câte una.
Pe dosul fiecărei fotografii, era o altă fotografie reprezentând câte un bărbat. I-a arătat pozele fără să spună nimic.
S-o las pe vrăjitoare să vorbească ea: asta o s-o ducă cu vremea în iad.
— Stilmar, a spus ea. Următorul este Cord Dillon. Aşa că al treilea trebuie să fie Dexter. Aproape că îi scăpară vorbele. Le-am făcut aşa, pentru mine.
În loc de asta, a mai răsfirat o dată cele trei fotografii, studiindu-le pentru un scurt timp. Apoi Magda şi-a scos geanta de sub o pernă, a deschis-o şi a scos din ea o a patra poză dintr-un buzunar secret. A azvârlit-o pe masă lângă celelalte.
— Iar ăsta este Peter Persson.
— Pare destul de inofensiv.
Ea s-a aplecat în faţă privindu-l ţintă şi apoi explodă.
— Cred că nu ai ascultat nicio iotă din tot ce ţi-am spus, cretinule.
— Nu poţi să îmi vorbeşti aşa.
— Nu pot? Nu realizezi cine m-a trimis aici? Cine îmi este superiorul – protectorul? E un pic peste tine în ierarhie, Poluchkin. Te-ar putea strivi sub un singur călcâi. Acum ascultă-mă – ascultă-mă atent. Peter Persson îl prosteşte pe oricine. Aparenţa lui te-a înşelat şi pe tine. Este foarte periculos. Este omul pe care l-a ales Hornberg să îl prindă în cursă pe Procane, dacă suedezii îşi dau seama cine este Procane.
— Dacă se întâmplă aşa ceva, negociem cu Persson.
— Nu! Eu nu am să vorbesc cu el. Magda a scos din nou instrumentul ucigător Corkette. Cu asta am să negociez. Treaba ta va fi să te descotoroseşti de cadavru, dacă va trebui să o facem. Şi am un sentiment plăcut că aşa se va şi întâmpla.

Telefonul a sunat dimineaţa devreme în apartamentul din Solna. Magda s-a grăbit să răspundă, trăgându-şi capotul în jurul taliei subţiri. Uşa de la dormitorul lui Poluchkin s-a deschis şi rusul cu părul zbârlit s-a ivit în uşă ca să asculte.
— Da, m-am sculat devreme – în mijlocul unui vis, a spus Magda identificându-se prin codul ei. Corespondenţa nu a sosit încă. Este prea devreme. Spui că englezul acela este deja în Stockholm? Are nevoie de trei secretare. Sigur că îl pot ajuta. Îl aştept pe el să mă contacteze. Da, am să-i dau prioritate maximă. Mulţumesc că te-ai ocupat de afacerile mele. La revedere.
Ea a pus jos receptorul şi l-a privit întunecată pe Poluchkin. Era deja în drum spre camera ei când el a întrebat-o.
— Despre ce era vorba?
— Probleme mari. Să aştepţi poşta să sosească.
I-a trântit uşa în faţă, a închis-o ca să se liniştească şi şi-a aprins o ţigaretă. Spălându-se în viteză, ea şi-a pierdut următoarea jumătate de oră învârtindu-se prin cameră, fumând fără oprire.
Cei doi şi-au luat micul dejun într-o tăcere apăsătoare, în camera care dădea către sufragerie. Ea s-a ridicat fără a spune o vorbă, şi-a luat poşeta şi l-a lăsat pe Poluchkin privind ţintă uşa de la intrare, pe care ea tocmai ieşise, întrebându-se unde plecase oare.
S-a reîntors după un minut de la cutiile poştale aflate la baza scării de intrare. A azvârlit două reclame într-un coş şi s-a aşezat să desfacă un plic maro, rigid. Era adresat Elsei Sandell şi marcat la poşta din Helsinki – Helsingfors. Conţinea două fotografii identice. După ce a citit descrierea scurtă de pe dos, a înmânat una din ele lui Poluchkin. Aceasta este persoana care are nevoie de trei secretare, Prietenul tău.
Ultimele două cuvinte erau scrise de mână, cu un scris pe care ea îl recunoştea. Generalul Lisenko. Probabil copiaseră fotografiile luate din Tallinn, pe drumul peste Golful Finic la bordul vreunei nave ruseşti de patrulat, ghici ea.
— Cine dracu este ăsta? mârâi Poluchkin.
— Un englez pe care îl cheamă Tweed. Tocmai a sosit în Stockholm.
— Şi tu îl numeşti pe ăsta, o mare problemă?
— Chiar că eşti idiot, oftă ea. Acest Tweed mă cunoaşte. Era acum câţiva ani în Bonn. Afurisitul de computer pe care îl aveau germanii în Dusseldorf m-a prins. Cum stăteam şi aşteptam să fiu deportată, şeful BND-ului l-a adus pe acest Tweed să mă vadă. Mă va recunoaşte.
— Deci trebuie să îl zăreşti tu prima.
— Da, trebuie să îl văd eu prima, fu ea de acord.
21
— Laila, ce mai face Newman? întrebă Tweed la telefonul din camera de la hotelul Grand.
— Sper că telefonul meu nu te-a deranjat, replică Laila. Am numărul tău de la Monica. Sunt aşa fericită că eşti aproape de mine. Sunt doar cincizeci de minute de zbor de la Stockholm la Helsinki. Ai putea să vii aici uşor.
— Spune-mi ce face Newman, repetă Tweed. Şi nu mă deranjează că m-ai sunat – vreau să ştiu ce se petrece.
— Sunt la mine în apartament. Newman încearcă să treacă marea. Mă înţelegi?
— Of, Dumnezeule! îşi spuse Tweed lui însuşi.
Făcu un mare efort să îşi păstreze vocea calmă. Trebuia să o liniştească pe fată. Urma să aibă loc o criză: putea deja să îi spună.
— Înţeleg, a replicat el. Poţi să îl amâni cumva? Voi încerca să vin, dar nu îţi promit. De ce trebuie el să facă un lucru aşa nebunesc? Parcă n-ar fi el.
— Este convins că ştie unde a fost ucisă soţia lui, Alexis.
— Peste mare?
— Da. Era foarte hotărât. Fără glumă.
— Crezi că are dreptate, Laila?
Tweed întreţinea conversaţia în timp ce mintea îi gonea nebuneşte. Intrase într-o criză de timp. Lucrurile evoluau în Suedia, ceea ce însemna că trebuia să stea ceva mai mult. Alte evenimente se întâmplaseră deja prea repede în Finlanda. Timpul devenea presant.
— Da, a spus Laila după o pauză, m-a convins. Vino, te rog, repede, Tweed. Altminteri s-ar putea să fie prea târziu.
Era o luptă între priorităţi. Tweed simţea că situaţia îi scăpa de sub control. Existau două probleme majore, Procane. Iar Tweed trebuia să aştepte în Suedia până ce evenimentele se înscriau într-o anumită direcţie.
Factorul care nu fusese prevăzut – de altfel, nici nu putea fi – era sosirea la Helsinki a Elefantului roz. Bob Newman. În mod normal o persoană previzibilă, putea deveni total imprevizibilă – datorită uciderii soţiei lui. Tweed a luat o decizie rapidă.
— Eşti încă acolo? a întrebat Laila.
— Da. Asta e ceea ce vei face. Primul, îţi ţii firea. Foloseşte orice cale feminină de care dispui ca să îl reţii pe Newman în Helsinki. Al doilea, vreau să vorbesc cu Newman la telefon cât mai repede posibil. Dacă el nu mă va suna – păcăleşte-l – sună-mă când este în cameră la Hesperia şi apoi înmânează-i direct receptorul.
— Cred că pot să aranjez asta, a replicat Laila. Nu pot să precizez când.
— Astăzi, Laila, astăzi. Voi încerca să stau la Grand până îţi reuşeşte figura.
— Am să fac tot posibilul.
— Poate că ai să-i salvezi viaţa, a atenţionat-o Tweed aspru.
— Am să fac mai mult decât tot posibilul. La revedere.
Tweed s-a aşezat lângă telefon după ce a pus receptorul în furcă. Avea nevoie de mai mult ajutor. Timpul îi scăpa de sub control. Cunoştea doar simptomele acestui moment din operaţiunile anterioare – când dintr-o dată aveai senzaţia că timpul o ia razna. În aceste momente controlul trebuia să fie ferm şi decisiv. A ridicat din nou receptorul şi a format numărul de la Park Crescent. A fost pus în legătură directă cu Monica. Îi cunoştea vocea foarte bine, aşa că a simţit ceva la el.
— Necazuri? s-a neliniştit ea.
— Este posibil. Am nevoie de întăriri. Repede. Doi oameni.
— Harry Butler şi Pete Nield?
— Perfect. Cât de repede pot veni să mă ia?
— Astăzi. Ar putea să prindă zborul de ora unsprezece şi treizeci şi cinci, fără escală – aşa că vor sosi în Arlanda la ora trei şi jumătate, ora locală.
— Trimite-i. O să luăm noi legătura.
Tweed aşeză receptorul în furcă şi oftă cu uşurare. Butler şi Nield. Combinaţia perfectă. Harry Butler, omul care a fotografiat-o pe Helene Stilmar la hotelul Dorchester din Londra, era flegmatic şi precaut, un scoţian din Edinburgh. Nield avea o personalitate mai electrică, un om pentru urgenţe.
Tweed ridică receptorul pentru a treia oară şi reţinu două Camere. Tocmai încălcase un alt precept călăuzitor de al său – niciodată să nu cazezi mai mult de o persoană la acelaşi hotel. Dar simţea intuitiv că se apropia criza. Era mai bine să aibă întreaga echipă acolo unde ar fi avut posibilitatea să o contacteze imediat. Judecata lui avea de multe ori să fie confirmată.

În holul de la intrarea hotelului Grand, Magda Rupescu se îndreptă încrezătoare către compartimentul recepţiei. Purta o pelerină de ploaie de culoare bej strălucitor şi o pălărie care aproape că îi acoperea părul roşu aprins. Îşi alese un recepţioner cu care să vorbească.
— Conduc o agenţie de secretariat. Un domn Tweed, care stă aici, m-a rugat să îi trimit o secretară la amiază. Fata care a luat nota telefonică a pierdut prosteşte nota asupra conversaţiei. Puteţi, vă rog, să îmi spuneţi numărul camerei dânsului? Îi trimise cel mai cuceritor zâmbet pe care îl avea, înclinându-şi ambele braţe spre tejghea. Întreaga ei manieră sugera fără niciun dubiu că va obţine informaţia cerută.
— Doar un moment, doamnă. Recepţionerul îşi verifică înregistrările. Domnul Tweed ocupă camera 632.
— Mulţumesc foarte mult.
S-a întors, a mers pe lângă cel mai elegant ascensor şi foarte băţoasă a continuat să meargă spre ieşire. În spatele ei uşile ascensorului s-au deschis şi Tweed a păşit afară.
A văzut-o imediat. Erau mai mult de trei ani de când a studiat-o în camera de interogare din Bonn, înaintea deportării ei de către autorităţile germane. Dar în timpul acelei întâlniri el şi-a respectat obiceiul de a se învârti la întâmplare în jurul ei. De asemenea, a urmărit-o cum ieşea din cameră.
Deşi cele mai multe probleme şi le face o persoană schimbându-şi fizionomia, foarte rar reuşeşte să îşi modifice felul de a merge. Astfel, Tweed a recunoscut-o imediat ca fiind Rupescu. De asemenea, pălăria lăsa să se vadă la bază părul roşu. A mers după ea.
Afară din hotel ea s-a aşezat la volanul unui Volvo, a pornit motorul şi a pornit. Tweed a rămas pe trotuar memorizând numărul de înregistrare, apoi s-a reîntors în cameră.
Stând într-un fotoliu confortabil, şi-a scos agenda şi a notat jos numărul. Păruse ca o coincidenţă fericită. Dar când se gândi, văzu că apăruse o problemă – legată de obiceiul lui de a nu sta izolat în cameră. Lua hotărâri mai rapid într-un loc public, un restaurant sau holul unui hotel. S-a deplasat mult când era pe teren.
În timp ce el stătea studiind implicaţiile acestei noi evoluţii, Rupescu conducea înapoi la Solna cu un sentiment de triumf. Hotelul Grand era al cincisprezecelea la care se interesase, folosind acelaşi truc psihologic în fiecare caz. Niciodată să nu pui o întrebare când umbli după informaţii. Totdeauna să faci afirmaţii pozitive. Un domn Tweed locuieşte aici.. Punând problema aşa, persoana cu care vorbeşti este gata să îţi confirme afirmaţia, dacă este adevărată. Era un truc practicat de serviciile secrete din toată lumea şi era punctul de plecare pentru toate interogatoriile.
Începuse cu hotelurile cele mai mici – presupunând că agenţii se ascund pe ei înşişi la gazde anonime. Chiar când conducea spre Solna, era surprinsă că Tweed alesese hotelul Grand. Şi în timp ce ea conducea, Poluchkin căuta în altă parte a o raşului hotelul lui Tweed. Trebuia să ia lista hotelurilor şi să îlculeagă dintre ele. Acum ştim unde este inamicul, a gândit ea în timp ce a tras maşina în faţa apartamentelor din Solna, dar el nu ştie că noi ştim...

Gunnar Hornberg s-a întors foarte repede la telefon cu răspunsurile pentru Tweed. Tweed mâzgălea nişte stele cu cinci vârfuri în carneţel, stând relaxat în fotoliu când sunase telefonul.
— Cei de la înregistrarea vehiculelor au adus datele referitoare la acel Volvo, îl informă el pe Tweed. Ai amabilitatea să îmi spui şi mie despre ce este vorba?
— Nu la telefon.
— Şi probabil nu la următoarea noastră întâlnire. Nu ştiu de ce te găzduim aşa de generos, Tweed.
— Din cauză că ţi-am fost aşa de folositor în trecut.
— Are ceva de-a face cu discuţia noastră din biroul meu?
— Acum nu, a minţit Tweed. Sunt gata cu carnetul de notiţe.
— Adresa este Bredskilsbacken 805, 171 55 Solna. Acea locuinţă este ocupată de o oarecare Eisa Sandell – cu doi. Am adăugat o taxă, bineînţeles.
— Pune-mi-o în cont, a glumit Tweed, când i-a mulţumit lui Hornberg şi apoi a închis, înainte ca suedezul să îi pună alte întrebări.
Toate astea ar putea fi apreciate mai degrabă satisfăcătoare, a gândit Tweed. Acum trebuia doar să aştepte sosirea lui Butler şi a lui Nield, înainte de a pune sub supraveghere apartamentul din Solna. Se îndoia că Rupescu lucra singură.

— Tweed a fost localizat în Stockholm, i-a spus generalul Lisenko colonelului Karlov cu o notă de jubilaţie în voce.
Făcuse anunţul în biroul subordonatului lui din Tallinn, trântindu-şi pardesiul pe cel mai apropiat scaun. Karlov, care nu fusese atenţionat de vizita lui Lisenko, strânse din buze. Problema era că Tallinn-ul era la numai trei kilometri şi două sute mai la vest de Leningrad, comod pentru Lisenko să se suie într-un avion şi să se ducă în capitala Estoniei.
— Sunteţi sigur? l-a întrebat Karlov.
— Bineînţeles că sunt sigur! urlă Lisenko. Stă la hotelul Grand. Am fost informat chiar în dimineaţa asta.
— De către cine?
— Magda Rupescu. Ştii că am plasat-o în Suedia acum un an. Fata este bună – scapă întotdeauna. Şi ştii că Oleg Poluchkin o ajută.
— Ei o să-i placă asta, a comentat Karlov. Şi vor face o echipă bună împreună – ăştia doi.
A deschis uşa pentru că tocmai bătuse cineva. Înainte ca Karlov să poată reacţiona, Lisenko s-a răsucit pe călcâie şi a deschis uşa.
— Intră, Rebet!
Cu figura palidă şi serioasă, căpitanul Valentin Rebet a intrat în birou, a închis uşa şi şi-a scos pardesiul. S-a înclinat către Karlov şi a vorbit politicos.
— Îmi face plăcere să vă văd din nou, tovarăşe colonel.
— Stai jos şi ascultă, îi spuse Lisenko.
S-a întors înapoi la Karlov, a pus mâinile pe masă, s-a înclinat în faţă şi l-a privit fix pe colonel.
Sprâncenele sale groase s-au arcuit şi a început să vorbească cu mare încetineală.
— Nu apreciezi semnificaţia sosirii lui Tweed la Stockholm? încearcă să îl oprească pe Procane să se refugieze în ţara de baştină. Englezii merg întotdeauna împreună cu americanii. Ce fulgi or avea sub tichie, dacă au putut să lase pe un consilier din Washington să traverseze până la noi! în cauza asta se află la Stockholm ticălosul de Tweed. Asta poate să însemne – sau este posibil ca – Procane să fi sosit deja în capitala suedeză. Sau va veni curând...
— Posibil.
— Nu! Asta este sigur. L-aţi avertizat pe Mauno Sarin de la Poliţia Finlandei că doriţi să discutaţi cât mai curând cu el aici, în Tallinn?
— Da, domnule general.
— Şi acel Newman, corespondentul englez străin, va veni cu el?
— Aşa a spus. Am viza lui Newman în biroul meu.
— Trimite-i-o la ambasada din Tallinn. Astăzi. De data asta vom ucide două păsări dintr-o dată.
— Ce înseamnă asta? a întrebat încet Karlov.
— Vom arăta lumii de afară că Estonia este o ţară paşnică, o republică model. Dacă în final voi decide că poate veni, îl vei petrece pe acest Newman pe o cale ocolită într-un tur al oraşului. I-am citit fişa. Este un ticălos independent. Bine pentru noi, deoarece va scrie ce a văzut – dar dacă va încerca să se abată de la rută, o să vadă el.
Lisenko a păşit în jurul camerei, legănându-şi braţele scurte şi groase. Nimic nu îi plăcea mai mult decât să ţină prelegeri subordonaţilor, să îşi demonstreze punctele de vedere. A continuat potopul de vorbe.
— În primul rând, veţi elibera străzile lăturalnice de toţi suspecţii. Umpleţi-le cu echipele noastre de supuşi moldoveni.
Nu-şi vor da seama de diferenţă. Îmi este dificil şi mie să o fac. Asta e prima pasăre pe care o împuşcaţi.
— Şi a doua?
Karlov se nelinişti puţin.
— Mauno Sarin, bineînţeles! îi vei spune că Procane va traversa, trecând prin Finlanda – ceea ce sunt sigur că va şi face. El îţi va raporta imediat despre orice american care va păşi pe pământul finlandez. Va trebui să-l petreacă, să-l supravegheze şi să-l păzească.
Scoţând din buzunarul jachetei o hârtie îndoită, a aruncat-o pe biroul lui Karlov. Apoi şi-a fixat privirea pe fereastră pe Pikk Street. Colonelul a despăturit documentul şi îl parcurse în grabă. Era un cititor rapid şi l-a parcurs în mai puţin de un minut.
— Ăsta este un paşaport care îmi va permite să fac o vizită în Helsinki.
— Şi ştii ce puţini oameni sunt dotaţi cu aşa ceva.
— Doar dacă nu cumva nu este complet. Nu este aici nicio ştampilă oficială pentru dată şi lipseşte semnătura dumneavoastră.
— Dintr-un singur motiv, tovarăşe. Încă nu a venit vremea pentru tine ca să te duci în Helsinki. Vei face asta doar atunci când Procane a sosit şi s-a identificat. Îl vei escorta pe Procane înapoi la Tallinn şi vom zbura imediat cu el la Moscova.
Karlov s-a aplecat în scaun, a deschis un sertar şi a aruncat paşaportul înăuntru. A închis şi a răsucit cheia sertarului. După o căutătură către Rebet s-a uitat ţintă la Lisenko.
— Pentru că sunt însărcinat cu operaţiunea Procane, trebuie de-acum să transmit toate instrucţiunile echipei Poluchkin – Rupescu în Stockholm. Mai departe ei îmi vor raporta din nou tot mie.
— Ei au primit toate instrucţiunile.
— Dacă cererea nu îmi este încuviinţată, tovarăşe general, voi înainta un protest energic la Moscova – atenţionându-i că operaţiunea este în pericol de a eşua, datorită unei conduceri divizate. Şi încă ceva, tovarăşe general, dacă pot să spun aşa ceva, am un martor al acestei discuţii. Căpitanul Rebet.
— Mă ameninţi? şuieră Lisenko.
— Am folosit cuvântul cerere – şi am nevoie de un răspuns pozitiv. Acum Procane poate să iasă în orice moment la suprafaţă.
— Cererea este aprobată, se repezi Lisenko. Fiind un soldat bătrân contraatacă imediat. Pot să îţi reamintesc, Karlov, că ai aici, în Tallinn, un rol dublu. Ce ai găsit referitor la uciderea celor patru ofiţeri GRU? Pentru asta ai fost păstrat aici pe primul loc.
Al dracului bătrân mincinos, gândi Karlov. Am stat aici departe de Moscova şi de Biroul Politic. Îşi păstră aerul şi zâmbi înainte de a replica.
— Eu întind curse aşa cum ştiţi. Am selecţionat un ofiţer GRU şi el a ieşit după lăsarea întunericului, hoinărind pe străzi, prefăcându-se beat. Străbate o rută aleasă cu grijă, cu oameni secreţi aşezaţi pe poziţii pe tot traseul. Killer-ul nostru trebuie să cadă în cursă.
— Faci asta în fiecare noapte?
— Bineînţeles că nu. Asta ar fi prea evident. De două ori pe săptămână, cel mai des posibil. Sunt un om răbdător.
— Eu nu sunt. Lisenko a smuls pardesiul într-o dispoziţie colerică. Şi nici Moscova nu este. Ei vor rezultate imediat. Aşa că, dă-i drumul cu ele. Rebet, am să te anunţ mai târziu. Mă duc să dau o raită prin oraş.
A părăsit biroul cu un aer agresiv. Karlov i-a cerut lui Rebet să stea jos, i-a dat o ţigară şi a început să vorbească.
— Eşti mulţumit în legătură cu această echipă de killer-i pe care i-aţi trimis în Stockholm? Ştiu că Rupescu era acolo, dar acum a fost activată.
— Între noi doi, nu, a spus Rebet prompt. Dar trebuie să fii prudent, Andrei. Au fost o grămadă de discuţii la Kremlin despre această decizie, şi durii – conduşi de mareşalul Ustinov – sfătuit de Primul Secretar, au susţinut-o. Cel puţin ai paşaportul în sertar. Nu mulţi oameni dispun de aşa ceva. Chiar Lisenko trebuie să îşi contacteze propriul superior pentru a obţine un paşaport ca să viziteze Helsinki.
— Chiar dacă presupunem că Lisenko le semnează şi ştampilează.
— Oh, dar le face, îl asigură Rebet pe Karlov. Tu eşti cea mai bună alegere pentru a-l escorta pe Procane aici. Ai fost linia de transmisie a informaţiilor de la Procane la noi, când erai în Londra. Nu ai avut niciodată vreo suspiciune cine ar putea fi?
Karlov şi-a privit şi apoi şi-a scuturat ceasul.
— Acest Procane este un bastard prudent. Totdeauna informaţia mi-a fost predată într-un loc aglomerat – o cârciumă, o staţie feroviară într-un moment în care plecau câteva trenuri. Şi totdeauna de un alt englez. Sunt sigur că nu avea nicio idee despre ceea ce îmi dădea.
— Dar nu exista niciodată în Londra un american de rang înalt pe când primeai datele?
— M-am gândit şi m-am regândit. Răspunsul este că, dacă era, a stat bine ascuns. Americanii procedează adeseori aşa – un fapt necunoscut publicului din Vest. Călătoresc în secret la Londra, au contacte cu persoane înalte, poate cu primul ministru şi apoi pleacă în ziua următoare. În acest fel nu este remarcată absenţa lor din Washington.
— Stilmar, Cord Dillon, generalul Dexter. Dacă ar trebui să ghiceşti, care din ei ar fi?
— Nu am nicio idee, mărturisi Karlov. Trebuie să anticipez un lucru. Atunci când îl voi întâlni pe Procane, voi avea surpriza vieţii mele.
22
Newman stătea întins în patul din camera sa din hotelul Hesperia, cu capul odihnindu-se pe o pernă, cu mâinile strânse sub cap. Era în cămaşă cu mâneci scurte, cravata pe o parte, gulerul descheiat la gât.
Laila s-a mişcat încet, grijulie să nu deranjeze buletinul de ştiri care tocmai începuse. Şi-a tras pieptenul mare prin păr. Apoi şi-a scos pantalonii lungi de catifea, care au căzut jos de pe picioarele lungi şi albe.
Strecurându-se în pat lângă el, şi-a strecurat iute degetele între cele ale mâinii lui drepte, desfăcându-i centura înainte ca el să îşi dea seama ce se petrece. El se uită într-o parte şi văzu că ea purta doar un slip transparent, fără sutien, în ciorapi cu portjartier. Nicio parte esenţială nu era acoperită.
— Ce dracu ai de gând? exclamă el.
— Nu este evident?
Îl sărută încet, insinuant, privindu-l cu ochii fixaţi în ai lui. Apoi s-au sărutat cu patimă, descoperindu-se treptat, cu bucurie... Mai târziu Newman sta tolănit în pat.
Trebuia să evite o pasiune animalică pentru el. Toată presiunea cu care s-a simţit atrasă către el din acea noapte la Park Crescent, când a privit la un film de groază şi pentru prima oară s-a simţit moale şi relaxată. El a rămas inert atunci când Laila s-a strecurat jos din pat.
— Ce faci acum? întrebă el cu ochii închişi.
— Folosesc telefonul. Nu este un lucru obişnuit?
— Un pic, da.
— Pregătit, dispus şi capabil. Nu este asta fraza cea mai bună?
Degetele ei au format numărul şi el a încuviinţat că asta era fraza. Ea şi-a micşorat vocea când a vorbit la te lefon şi a făcut legătura cu St ockholm-ul. Dacă el nu mă va suna păcăleşte-l, astea erau cuvintele pe care le spusese Tweed, gândi ea, deşi îşi puse problema dacă el înţelesese ce urma să se petreacă. Când a intervenit momentul potrivit în convorbire, ea a spus:
— Am aici pe cineva care vrea să vă vorbească şi i-a înmânat receptorul lui Newman. Este pentru tine...
— Aici este Tweed, Bob. Am mari necazuri şi am nevoie de tine. Vorbesc de la hotelul Grand din Stockholm. Tweed vorbea repede, fără oprire, simţind că trebuie să îl facă pe Newman să reacţioneze imediat. Îţi aminteşti de poştaşul care a fost atacat Îângă casa ta din Londra?
— Ce mai face bietul tău bastard? întrebă Newman.
— S-a întors la treburile lui. Din fericire avea un craniu gros – altfel ar fi sfârşit la morgă. Bob, chiar am nevoie de ajutorul tău, îmi lipsesc informaţiile. Ştim că l-ai întâlnit pe poştaş înainte să ajungă la apartamentul tău şi ţi-a dat un plic de la Helsinki. Erau informaţii despre soţia ta în această scrisoare?
Tweed a făcut o pauză, sperând că a ghicit corect. Era linişte la capătul celălalt al firului şi Tweed se forţa să o păstreze. Următoarea mişcare trebuia să vină de la Newman.
— Informaţii despre ce? a întrebat el în cele din urmă.
— Despre un om numit Adam Procane. Bob, timpul zboară, acest lucru este important. Îl voi aduce la Helsinki cât mai repede posibil.
— O să vorbesc cu tine atunci când vei sosi.
— S-ar putea să fie prea târziu. Lucrurile scapă de sub control aici. Am nevoie acum de orice informaţie pe care o ai. Am avut nevoie de asta cu mult timp în urmă.
Newman a fost luat prin surprindere. Acesta nu era Tweed cel tăcut pe care îl ştia la Londra? Trebuia să se gândească altă dată la asta. Acesta era un om care folosea orice truc pentru a-l face să vorbească. Dar voia să rezolve această situaţie în stilul lui propriu. Totuşi trebuia să îi dea lui Tweed ceva.
— Presupun că este OK dacă vorbim prin telefon, a întrebat el.
— Trebuie să fie, a răspuns Tweed prompt.
— A fost o ultimă scrisoare. Aparent era lipsită de înţeles – a fost scrisă într-un fel de stil repezit, stenografie.
Mi-a luat ceva timp ca să descurc măcar o parte din ea. Ea spune că Procane trebuie oprit. Cine este Procane?
— Speram ca tu să poţi să-mi spui.
— Ambasada americană menţionează că nu există niciunul cu acest nume în echipa lor. În plus nu au auzit niciodată despre el – a adăugat Newman folosind informaţia pe care i-o dăduse Laila după conversaţia cu Alexis.
— Altceva mai era în scrisoarea ei? a insistat Tweed.
— Da, o parte de frază care nu are niciun sens. Arhipelago este miza mea cea mai bună...
— Şi ce semnificaţie are asta? Nu mă face să îţi trag cuvintele cu cleştele. Sunt vieţi în joc.
— Sincer, nu ştiu. Tweed am o întâlnire.
— Apreciez profund cooperarea ta. În tonul lui Tweed era ceva muşcător. Newman tergiversa. Tweed nu a menţionat că Procane era american. Aş putea să mai vorbesc puţin cu Laila?
— Poftim.
— Laila, a spus Tweed cu emfază când ea a revenit pe fir. Vin, dar nu pot să spun când. Fă tot ce poţi ca să îl ţii pe Newman la Helsinki până o să vin eu.
— O să fac pentru tine tot ce se poate. Dar, te rog, grăbeşte-te.
— Cât de repede pot. La revedere şi noroc.
Ea a pus jos receptorul, s-a răsucit şi Newman era din nou întins pe spate în pat cu mâinile strânse sub cap. O studiase de aproape atunci când a pus întrebarea.
— Ceea ce ai făcut, a fost ideea lui Tweed?
— M-ar ruga Tweed pe mine să fac aşa ceva?
Newman a clătinat din cap, în timp ce ea şi-a cocoţat un genunchi gol pe marginea patului. Şi-a întins larg braţele către ea ca să o tragă la el. Pentru câteva secunde ea a rămas acolo unde era, apoi a zâmbit şi şi-a pus propriile întrebări.
— Pregătit şi dornic?
Şi-a încolăcit braţele în jurul ei şi a tras-o în jos. Ea s-a prelins şi s-a întins de-a lungul lui cu o notă de tachinare în voce.
— S-ar putea să fiu eu gata şi doritoare, dar tu eşti capabil? Poate că vrei să te odihneşti acum. Ea l-a examinat dintr-o parte. Nu. Credeam că nu!

În camera sa din hotelul Grand, Tweed a întins pe pat o hartă a Scandinaviei. Aşezată pe un scaun, Ingrid studia notiţele conversaţiei cu Newman.
— Archipelago a spus ea. Care arhipelag? Cel suedez sau Abo în Finlanda? Şi de ce este aşa de important?
— Aş dori să o ştiu. Vino să ne uităm împreună la hartă.
În timp ce se apleca peste hartă, expresia ei era serioasă, cu capul aplecat într-o parte. Ea a urmărit arătătorul lui indicând un traseu care pornea din Abo spre continent. Degetul lui îşi urma calea peste arhipelagul finlandez, răsucindu-se în mijlocul labirintului de insule, mergând spre marea deschisă, traversând Golful Botnic şi apoi răsucindu-se şi întorcându-se din nou, terminând la marea insulă Orno.
— Te-ai întors înapoi, a obiectat ea. Vrei să spui că acest Procane va încerca să meargă în secret din Suedia în Finlanda.
— Câteodată este bine să prevezi ce se va petrece, dacă porneşti cu sfârşitul şi termini cu începutul. Gunnar Hornberg a promis că mă ia în insula Orno. Cred că, cu cât ajung mai repede acolo, cu atât va fi mai bine.
— Pot să vin şi eu cu tine? Te rog.
— Hornberg nu ştie nimic de existenţa ta, lucru care ar putea să îmi fie util. L asă-mă să mă mai gândesc la asta.
— Eu cunosc acest arhipelag. Un prieten m-a plimbat o dată cu barca pe ruta pe care a urmat-o degetul tău.
— Cât a durat călătoria – ca să traversezi?
— Numai câteva ore. Era o barcă mare cu motor. Insulele mici sunt de fapt nişte pietre mari. Ele ţâşnesc afară din mare şi puţine fiinţe trăiesc pe ele. Practic nimic. Aşa cum am înţeles din ziare, asta este zona unde se află minisubmarinele ruseşti.
— Un loc mai deosebit?
— Da, în sudul insulei OrnO. Aproape de baza noastră navală de pe insula Musko. Aici, zise ea, arătând pe hartă.
— Minisubmarinele astea sovietice – lumea încă mai vorbeşte despre ele, a remarcat Tweed întinzându-se şi apoi aşezându-se în fotoliu.
Şi-a scos ochelarii şi a introdus un capăt al braţului în colţul gurii. Ingrid s-a cocoţat pe braţul fotoliului lui, făcând o sugestie.
— Am vizitat Helsinki. Zece la sută din populaţia de acolo vorbeşte suedeza. Aşa că mă iei cu tine când mergi acolo. Pot să fac pe interpretul, dacă vorbeşti cu o persoană care ştie suedeză.
El a privit-o de jos.
— Poţi să îmi dai nişte motive temeinice, ca să mergi cu mine peste tot unde mă duc?
— Asta este din cauză că Scandinavia este partea mea de lume. Fata lui Sarin este foarte frumoasă?
— Este mai degrabă prea tânără pentru treaba pe care i-am dat-o. Din cauza asta sunt îngrijorat.
— Tweed, nu asta este întrebarea pe care ţi-am pus-o.
— Da, este frumoasă. Îşi alegea cuvintele cu grijă. Judecă profund şi este bună. Dar pentru o misiune dificilă te voi alege întotdeauna pe tine. Eşti mai practică.
— Cu cât este mai tânără decât mine?
— Ingrid, sunt complet neajutorat la aprecierea anilor. Lucrul principal este că tu eşti mai aproape de lungimea mea de undă.
— Lungime de undă?
— Gândim în acelaşi fel. Aşa că între noi este o relaţie mai apropiată. Acum vezi diferenţa?
— Da. Îmi place această diferenţă. Şi mă vei lua la Orno. Apoi, atunci când vei lua avionul către Finlanda, lucru care se va petrece curând, mă vei duce s-o văd pe fata finlandezului. Poate că o să-mi placă de ea. Poate.
— Poate, a spus Tweed, şi a oprit discuţia aici.

Va urma