Istorii uitate (27)

Lupta pe viata si pe moarte pentru o nemurire schioapa

Controversatul Andy Warhol spunea candva ca fiecare om are, in viata, cincisprezece minute de faima. Din fericire, pentru unii dintre ei, aceasta vine cu un pret teribil: propria lor viata. In randurile ce urmeaza va propun sa faceti cunostinta cu cativa dintre pamantenii care cu siguranta ar fi preferat sa traiasca intr-un vesnic anonimat decat sa-si piarda viata pentru a dobandi nemurirea, in paginile cartilor de istorie.

Destine intersectate nefericit

Pasqualino LaBianca si sotia sa, Rosemary, au fost doua dintre victimele tenebroasei „familii” a lui Charles Manson, responsabila, se pare, a peste 35 de crime. Liderul sectei, aflat in prezent dupa gratii, ca si majoritatea complicilor sai, era convins ca un razboi apocaliptic, numit de el Helter Skelter, dupa o melodie a grupului Beatles, era iminent, urmand sa se declanseze din cauza tensiunilor rasiale dintre albi si negri si din cauza diferentelor dintre saraci si bogati. Dupa ce au asasinat-o pe sotia regizorului Roman Polansky, frumoasa Sharon Tate, membrii grupului si-au ales, absolut intamplator, noi victime. Cele mai cunoscute vor fi sotii LaBianca, ucisi a doua zi dupa masacrul de la Bel-Air – vila sotilor Polanski. Cei sase membri ai „familiei” lui Manson au patruns, in zorii zilei de 10 august 1969, in casa sotilor LaBianca si i-au ucis, injunghiindu-i de nenumarate ori si scriind pe pereti, cu sangele victimelor „Moarte porcilor”, cum facusera si in casa lui Polanski. Dupa care, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, au mancat hrana gasita in frigider, s-au jucat cu cainele familiei, au facut un dus si au plecat spre „cuibul” de la Spahn Ranch. Vor fi identificati ulterior, primind toti inchisoare pe viata, iar crimele, care au socat America, vor ramane cunoscute (in ciuda faptului ca au existat, precum spuneam, mult mai multe victime) drept cazul Tate-LaBianca.

Plimbare cu masina pana in lac

Pe 18 iulie 1969, tanara profesoara Mary Jo Kopechne, fosta secretara a lui Robert Kennedy, candidatul la presedintia Americii, asasinat in timpul campaniei electorale, participa la o petrecere in Chappaquiddick, Massachusetts; pe la ora 11 noaptea, ea a parasit vila unde se desfasura petrecerea, pretextand ca vrea sa prinda ultimul feribot catre Edgartown, oraselul unde locuia. Galant, fratele senatorului asasinat, Ted Kennedy, s-a oferit sa o conduca cu masina. Doar ca, in loc sa o ia pe Main Street, drumul corect, el a virat dreapta, pe Dike Road, un drum de tara, neasfaltat. La un moment dat, a intalnit un pod stramt, peste lacul Poucha si nu a reusit sa-l traverseze, intrand cu masina intr-unul dintre parapeti si prabusindu-se in apa. Bun inotator, Kennedy a reusit sa se salveze, dar tanara Mary Jo, in varsta de doar 29 de ani, a murit inecata. Totusi, senatorul nu a anuntat autoritatile despre incident si abia a doua zi, cand un pescar a descoperit masina rasturnata in apa si cadavrul fetei, prins in interior, el a acceptat sa dea declaratii asupra celor intamplate. De la bun inceput, aceste declaratii au fost contradictorii si era evident ca Ted Kennedy ascundea ceva anchetatorilor – detectivii care au investigat incidentul pe cont propriu au ajuns la concluzia ca senatorul era baut in acel moment si ca probabil ii facuse avansuri tinerei (faptul ca a luat-o pe drumul marginas nu a fost o greseala, cum a vrut el sa se creada). Dar, data fiind pozitia sa oficiala, cazul a fost musamalizat si Kennedy n-a primit decat doua luni de inchisoare cu suspendare.

Un politist care plateste tribut neatentiei

Despre asasinarea presedintelui american John F. Kennedy s-au scris tomuri intregi, s-au facut filme si documentare, fara insa ca adevarul sa poata fi aflat. Ceea ce se stie e ca presupusul asasin, Lee Harvey Oswald, a fost ucis, la putin timp dupa atentat, de un dubios afacerist pe nume Jack Ruby, care la randul sau a murit in mod suspect in inchisoare, fara sa dezvaluie cuiva motivatia reala a uciderii lui Oswald. Un fapt mai putin cunoscut, cel putin la noi, este ca in sangeroasa zi de 22 noiembrie 1963, cand Kennedy a fost ucis, el nu a fost singura victima. In acea zi, in jurul pranzului, ofiterul J.D. Tippit isi efectua rondul obisnuit prin cartierul Oak Cliff din Dallas, la bordul masinii de politie. La 12:45, dupa un sfert de ora de la comiterea atentatului, el a primit, prin statie, semnalmentele suspectului, un barbat alb, inalt, cu varsta in jur de 30 de ani. Descrierea corespundea celei a lui Oswald. La 1:15, Tippit a intrat pe East Tenth Street si, la circa 30 de metri de interectia cu Patton Avenue, l-a intalnit pe Oswald si, se pare, a schimbat cateva cuvinte cu el, prin geamul deschis al masinii. Tippit a oprit autovehiculul si s-a dat jos, vrand probabil sa-l ocoleasca prin fata.

In acel moment, Oswald a scos revolverul si l-a impuscat de trei ori in spate, apoi s-a apropiat si i-a mai tras un glont direct in cap, ucigandu-l instantaneu. Doisprezece oameni au fost martori la crima, printre care si un alt politist, care a pornit in urmarirea ucigasului, dand alarma prin statie; Oswald s-a refugiat in cladirea unui cinematograf, unde va fi ulterior arestat. Desi martorii au declarat ca nu au nici un dubiu asupra identitatii asasinului, intre timp au aparut teorii ce sustin ca nu Oswald l-a ucis pe Tippit, intrucat exista serioase neconcordante temporale, in acest caz. Adeptii teoriei conspiratiei au mers chiar pana intr-acolo incat sa sustina ca de fapt Tippit a fost impuscat de un misterios individ, care a vrut astfel sa-l faca scapat pe Oswald, si ca prinderea ulterioara a acestuia din urma le-a dat complotistilor planurile peste cap si au trecut la „planul B” – executarea lui Oswald de catre Ruby.

Prima victima a unui razboi prea rece

Iarasi un nume cvasinecunoscut la noi, desi personajul respectiv este considerat, in Occident, ca fiind „prima victima a razboiului rece”. Birch a fost ofiter al serviciilor secrete americane si, oficial, misionar baptist in China, in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Bun cunoscator al limbii chineze, el a pus la punct o retea de spionaj indreptata impotriva agresorilor japonezi si si-a legat numele de multe actiuni reusite. Decorat cu Legiunea de Merit, in 1944, i s-a cerut sa paraseasca China, dar a refuzat, ca o va face doar dupa plecarea ultimului japonez. Activitatea sa i-a atras insa nu doar ura japonezilor ci si a comunistilor chinezi, care nu-i puteau ierta prozelitismul religios. Pe 25 august, in timp ce se indreptau spre un lagar japonez, de unde urma sa elibereze prizonierii de razboi aliati, Birch si oamenii sai au fost opriti de o companie de comunisti. Somat sa predea revolverul, americanul a refuzat si l-a insultat pe capitanul comunist care l-a impuscat imediat. Un alt camarad, nationalist chinez, a fost de asemenea ranit iar ceilalti au fost arestati, fiind eliberati la putin timp dupa aceea. Incidentul a produs tensiune si multa vreme va constitui o piedica in calea relatiilor chino-americane.

Nici creatorii de cantece nu scapa prea usor

Atras de diabolicul Goebbels in randurile partidului nazist, tanarul Wesell, fiul unui pastor luteran a devenit membrul al „batalioanelor de asalt”, renuntind la studiile academice pentru a se dedica intru totul politicii. Avand certe talente muzicale, el a compus un „cantec de lupta” care ulterior va deveni imnul nazist „Die Fahne hoch” („Ridicati drapelul”). In seara zilei de 14 ianuarie 1930, Wessel, aflat la domiciliul sau berlinez din Frankfurter Strasse, a fost impuscat de un necunoscut, care a parasit imediat locul crimei. Ulterior, va fi identificat in persoana lui Albrecht Hohler, fervent comunist. Condamnat la sase ani de inchisoare, Hohler va fi executat de nazisti, dupa venirea lor la putere. Wesell va fi insa transformat, gratie aparatului de propaganda al lui Goebbels, intr-un veritabil martir. La funeraliile sale au participat zeci de mii de oameni, inclusiv Herman Goering si printul August Wilhelm de Prusia, fiul fostului imparat Wilhelm II si de asemenea membru al batalioanelor de asalt.

Mormantul sau, de la Nikilaifriedhof, a devenit loc de pelerinaj si anual, pana la sfarsitul razboiului, aici se vor aduna, la aniversarea mortii lui Wessell, tinerii nazisti, tinand discursuri si cantand imnul compus de el. Ulterior, insa, cantecul a fost interzis (si este si in zilele noastre, in Germania) iar moartea „eroica” a lui Wesell a fost demistificata Se pare ca tanarul nazist avea o aventura cu o prostituata de 18 ani, Erna Janicke; pe de alta parte, el statea in gazda la o proprietareasa cu care nu se afla deloc in relatii bune, din cauza refuzului lui de a-i plati chiria la timp. La farmecele Ernei era abonat si Hohler care si-a impuscat rivalul – asadar a fost mai curand o crima pasionala decat una politica. Si totusi, Wessel a intrat in istorie ca un martir...

Sa te feresti de prieteni

Al doilea razboi mondial a provocat moartea a zeci de milioane de oameni si cei mai multi dintre soldatii sau civilii ucisi in timpul lui vor ramane, cu siguranta, anonimi. Exista insa cazuri cand simpli soldati au devenit faimosi, fie gratie faptelor de arme, precum lunetistul sovietic Vasili Zaitev sau tanchistul german Michael Wittman, fie pur si simplu disparitiei lor. Un astfel de exemplu este Edward Donald Slovik, singurul soldat din armata americana care a fost ucis nu de nazisti ci de propriii sai camarazi. Caci, desi peste douazeci de mii de militari au fost pedepsiti pentru dezertare, de-a lungul razboiului, unul singur, Slovik, a fost trimis in fata plutonului de executie, chiar daca nu a apucat sa dezerteze macar! Judecat de Curtea Martiala pe 11 noiembrie 1944, dupa ce procurorul, capitanul Edward Woods, a adus martori mai multi soldati care au vorbit despre intentia lui Slovik de a dezerta, soldatul a fost gasit vinovat si condamnat la moarte. Pe 9 decembrie, el i-a scris comandantului suprem al trupelor aliate, generaul Dwight D. Eisenhower, cerandu-i clementa. Alti patruzeci de soldati o facusera, inaintea lui, si pedeapsa cu moartea fusese comutata in inchisoare. Dar dezertarea devenise deja o problema in randul trupelor americane si Eisenhower a vrut sa dea un exemplu. Spre nefericirea lui, Slovik a fost tapul ispasitor in acest caz. Pe 31 ianuarie 1945, cu doar trei luni inainte de sfarsitul razboiului, el a fost executat prin impuscare, langa satul Sainte-Marie-aux-Mines, din Franta.

Primul cazut la datoria Revolutiei

Considerat „primul martir al Revolutiei americane”, Crispus, despre a carui identitate nu se cunosc multe lucruri – el avea insa origini mixte, fiind pe jumatate amerindian, pe jumatate afro-american, deci nu alb – a ramas un simbol important in istoria Statelor Unite, fiind prima victima a faimosului „masacru de la Boston”. Petrecut in 1770, acest incident a fost provocat de tensiunile existente intre populatia civila si trupele engleze. Cand americanii s-au rasculat, armata coloniala britanica a ripostat in forta, tragand in ei. Au existat mai multi raniti si trei morti, primul fiind Crispus, lovit de doua gloante in piept. Ulterior, numele sau va fi asociat atat luptei pentru libertate cat si celei pentru eliminarea segregatiei rasiale, insusi Martin Luther King aducandu-i un elogiu; astazi, in Statele Unite exista mai multe colegii numite Crispus Attucks iar monetaria SUA a realizat, in 1998, o emisiune monetara pentru colectionari, cu efigia acestui erou fara voie al Revolutiei americane. Similar este exemplul lui Nathan Hale, ofiter al armatei continentale in timpul razboiului pentru independenta Statelor Unite si spion in tabara britanicilor. Depistat si demascat, el a tinut, inainte de a fi spanzurat de acestia, un discurs inaltator, consemnat ca atare de martorii oculari, in care spunea ca „regret ca nu am decat o singura viata de jertfit pentru patrie”. Din 1985, el este considerat simbol oficial al statului Connecticut.