A fost odata o stea (3)

Nora Roberts

Surorilor mele întru magie –
Ruth, Marianne și Jill


Arăta ca o zână, stând acolo în razele soarelui tremurătoare. Înaltă şi subţire, cu părul strălucitor tuns scurt şi cu ochii mari cu gene lungi şi întoarse.

Nu era o frumuseţe. Faţa îi era prea ascuţită pentru a fi frumoasă cu adevărat, dar intriga, chiar şi atunci când se odihnea.

Se gândise la acest lucru imediat după ce o pusese în pat, când o adusese din mijlocul furtunii.

Dezbrăcarea ei fusese o necesitate supărătoare, de care se ocupase cu detaşarea unui doctor.

Apoi, după ce o ştersese şi o instalase, ieşise din cameră fără să arunce măcar o privire în urmă, pentru a-şi mai potoli furia lucrând.

Lucra foarte bine când era nervos.

Nu o voia acolo. Nu o voia. Şi nici nu avea să o aibă, indiferent de ce hotăra soarta, îşi spuse el.

Era propriul lui stăpân.

Dar când ieşi acum şi o văzu în lumina soarelui, simţi un şoc prin toată fiinţa – dorinţă, posesie, recunoaştere, încântare şi disperare. Toate acestea se ridicară ca un val în el, inundându-l.

Până să se dezmeticească, o văzu clătinându-se.

Nu reuşi s-o prindă.

Ah, bănuia că, în cărţile de poveşti, i-ar fi crescut aripi la picioare şi ar fi zburat peste grădină într-o clipă, prinzând-o în braţe înainte să cadă.

Aşa însă, ea se prăbuşi la pământ precum ceara topită vărsată în ceaşcă, înainte ca el să ajungă la jumătatea distanţei.

Când ajunse lângă ea, ochii aceia prelungi şi cenuşii se deschideau din nou deja, înceţoşaţi şi ameţiţi.

Se uită la el şi colţurile gurii îi tremurară.

— Cred că încă nu mă ţin prea bine pe picioare, spuse ea cu acel accent american plăcut. Ştiu că e un clişeu şi destul de previzibil, dar trebuie să întreb – unde mă aflu?

Părea ridicol de atrăgătoare, întinsă în mijlocul florilor, făcându-l să fie prea conştient de faptul că nu avea pe ea nimic altceva decât o cămaşă de-a lui.

— Te afli pe domeniul familiei O’Neil.

— M-am rătăcit – un prost obicei de-al meu. Furtuna a izbucnit din senin.

— De ce ai veni aici?

— Ah, m-am despărţit de grup. Adică, am întârziat – alt obicei prost – şi am pierdut feribotul. Dar băiatul, m-a adus cu barca, spuse ea şi se ridică în capul oaselor. Sper că e teafăr. Trebuie să fie, din moment ce ştia ce face şi am ajuns foarte repede. Centrul vizitatorilor e departe?

— Centrul vizitatorilor?

— Ar trebui să-i ajung din urmă, deşi nu mi-ar folosi la nimic. Margaret o să mă concedieze şi merit asta.

— Cine e Margaret?

— Sora mea vitregă. Este patroana firmei „O aventură civilizată”. Eu lucrez pentru ea – adică am lucrat în ultimele douăzeci şi trei de zile, spuse ea oftând şi încercă să zâmbească din nou. Iartă-mă. Sunt Allena Kennedy, proasta. Îţi mulţumesc că m-ai ajutat.

El se uită la mâna pe care ea i-o întinse şi, cu puţină ezitare, i-o luă. Dar, în loc să i-o strângă, o ridică în picioare.

— Am impresia că eşti mai rătăcită decât îţi închipui domnişoară Kennedy, din moment ce nu exista niciun centru al vizitatorilor pe Insula Dolman.

— Dolman? Dar nu este bine, spuse ea şi mâna din mâna lui se strânse furioasă. N-ar trebui să mă aflu pe Insula Dolman. Ah, fir-ar să fie! Fir-ar să fie! Este numai vina mea. Nu i-am spus mai clar băiatului. Părea să ştie unde vreau să ajung, unde trebuia să ajung. Sau poate că a fost şi el deviat de furtună. Sper că n-a păţit nimic rău. Ah, nu trebuia să mă încred în…

Tăcu puţin, se uită în jur şi oftă.

— Nu numai concediată, murmură ea. Dezmoştenită, alungată şi îngrozită într-o singură dimineaţă. Bănuiesc că cel mai bine ar fi să mă-ntorc la hotel şi să înfrunt scandalul.

— Bine, dar asta nu se va-ntâmpla azi.

— Poftim?

Conal privi spre mare, studiind valurile mari şi agitate.

— N-o să te poţi întoarce astăzi şi probabil că nici mâine, din moment ce furtuna încă n-a trecut.

— Dar… spuse ea, însă el îi întoarse spatele şi intră în casă de parcă nu îi semnase condamnarea. Trebuie să mă-ntorc. O să fie îngrijorată.

— Feriboturile nu fac curse când marea e agitată şi niciun barcagiu cu scaun la cap nu s-ar aventura spre continent.

Ea se aşeză pe braţul unui scaun şi închise ochii.

— Asta pune capac. Este vreun telefon pe aici? Pot să folosesc telefonul dumitale ca să sun la hotel şi să las un mesaj?

— Nu funcţionează.

— Bineînţeles, zise ea şi îl privi cum mai puse câteva bucăţi de turbă în foc.

Hainele ei atârnau pe paravan ca un reproş.

— Domnule O’Neil?

— Conal, spuse el îndreptându-se şi întorcându-se spre ea. Toate femeile pe care le dezbrac şi le vâr în pat îmi spun Conal.

Era un test, intenţionat provocator. Dar ea nici nu roşi, nici nu se înfurie. În schimb, ochii i se umplură de umor.

— Toţi bărbaţii care mă dezbracă şi mă vâră în pat îmi spun Lena.

— Eu prefer Allena.

— Zău? Şi eu la fel, dar celor mai mulţi li se pare că sunt prea multe silabe. Oricum, Conal, e vreun hotel sau un han pe aici unde să pot sta până când feribotul o să circule din nou?

— Nu există niciun hotel pe Dolman. Rareori se întâmplă ca un turist să ajungă până aici. Iar cel mai apropiat sat dintre cele trei existente se află la mai bine de opt kilometri distanţă.

Ea îi aruncă o privire calmă.

— Adică, voi sta aici?

— Aşa se pare.

Ea încuviinţă din cap, mângâindu-l pe Hugh absentă, în timp ce privea în jur.

— Îţi mulţumesc, şi o să-ncerc să nu deranjez.

— E puţin cam târziu pentru asta, dar o să ne descurcăm, zise el şi, când singurul ei răspuns fu o ridicare din sprâncene şi o privire directă, se simţi puţin ruşinat. Te pricepi să faci un ceai?

— Da.

El îi arătă atunci drumul spre bucătăria care era despărţită de sufragerie printr-o tejghea scurtă.

— Ai tot ce-ţi trebuie acolo. Eu mai trebuie să mă ocup de câteva lucruri, după care o să discutăm totul la o ceaşcă de ceai.

— Bine, spuse ea cu rigiditate şi politeţe.

Numai zgomotul de uşă trântită pe care îl auzi înainte să iasă din nou îi dădu de înţeles că era supărată.

Avea să facă afurisitul acela de ceai, îşi spuse ea, deschizând robinetul pentru a umple ceainicul, ceea ce nu fu deloc uşor, deoarece chiuveta din fontă era plină de vase. Şi îi era recunoscătoare lui Conal O’Neil pentru ospitalitate, oricât de fără tragere de inimă şi de nepoliticos ar fi fost oferită.

Era vina ei că nimerise pe altă insulă?

Era vina ei că se rătăcise în timpul furtunii, leşinase şi trebuise adusă în braţe în casa lui? Era vina ei că nu avea unde să se ducă în altă parte?

Ei bine, da. Dădu ochii peste cap şi se apucă să scoată vasele din chiuvetă ca să o poată umple cu apă şi detergent pentru a le spăla. Da, teoretic, era vina ei. Ceea ce făcea ca totul să fie şi mai supărător.

Când avea să se întoarcă la New York, nu va mai avea serviciu. Iarăşi. Şi, iarăşi, avea să fie obiectul compătimirii, uimirii şi buzelor strânse. Şi asta era tot vina ei. Familia ei se aştepta ca ea să dea greş acum – Lena cea aeriană şi împrăştiată.

Îşi dădu seama că şi mai rău era faptul, că ea însăşi se aştepta la acest lucru.

Problema era că nu se pricepea în mod deosebit la nimic. Nu avea nicio îndemânare, niciun talent şi nicio ambiţie. Nu era leneşă, deşi Margaret credea contrariul. Munca nu o speria. Afacerile, da.

Dar asta era o problemă de viitor, îşi aminti ea spălând vasele şi aşteptând să fiarbă apa pentru ceai.

Problema actuală era Conal O’Neil şi găsirea unei modalităţi de a rezolva situaţia creată de ea.

O situaţie, se gândi ea punând vasele unele peste altele, ştergând suprafeţele şi încălzind apa, care ar fi trebuit să fie fascinantă. O insulă măturată de furtună, un bărbat chipeş şi singuratic, o căsuţă plăcută, deşi rustică, izolată de lume.

Aceea era o adevărată aventură îşi spuse, înviorându-se. Avea să găsească o cale de a se bucura de ea înainte să se termine totul.

Când se întoarse, Conal, văzu vechiul ceainic pus într-o învelitoare uzată şi decolorată. Ceştile şi farfurioarele erau aşezate pe masă, iar aceasta fusese curăţată bine.

Chiuveta era goală, dulapurile străluceau, iar biscuiţii de ciocolată pe care el îi ţinea într-o cutie erau aranjaţi frumos pe o farfurie.

— Mi-era foame, spuse ea ronţăind unul. Sper că nu te superi.

— Nu.

Aproape că uitase cum era să-şi bea ceaiul într-o încăpere în care era ordine. Observă că şi accesul ei de furie trecuse. Părea să se simtă foarte bine în bucătăria lui, în cămaşa lui.

— Bun, spuse ea aşezându-se şi începând să toarne ceaiul.

Singurul lucru la care se pricepea era conversaţia. Adesea i se spusese chiar că era prea bună la asta.

— Locuieşti singur aici?

— Da.

— Cu câinele.

— Hugh. A fost al tatei. Tata a murit acum câteva luni.

Ea nu spuse ca îi pare rău, aşa cum ar fi făcut mulţi – prea mulţi. Dar ochii ei o spuseră şi asta făcu să conteze mai mult.

— E un loc foarte frumos. Perfect. La asta mă gândeam înainte să leşin în grădina ta. Ai crescut aici?

— Da.

— Eu am crescut la New York, chiar în oraş. Într-un fel, nu mi s-a potrivit, zise, privindu-l pe deasupra, ceştii. Ţie ţi se potriveşte locul ăsta. E minunat să găseşti locul care ţi se potriveşte. Toţi cei din familia mea şi-au găsit locul, în afară de mine. Părinţii mei, Margaret şi James – fraţii mei. Mama lor a murit când Margaret avea doisprezece ani, iar James zece. Tatăl lor a cunoscut-o pe mama cu vreo doi ani mai târziu, s-au căsătorit şi m-au avut pe mine.

— Şi tu eşti Cenuşăreasa?

— Nu, nu-i deloc ceva atât de romantic, zise ea, dar oftă gândindu-se cât de minunat ar fi fost. Doar neadaptată. Ei sunt toţi extrem de inteligenţi. Fiecare din ei. Tatăl meu e medic chirurg. Mama e avocată. James e un chirurg plastic care se bucură de foarte mult succes, iar Margaret are propria ei afacere, „O aventură civilizată”.

— Cine ar putea să vrea o aventură civilizată?

— Da, zise Allena încântată şi lovi cu palma în masă. Exact la asta m-am gândit şi eu. Adică, dacă organizezi totul, cum mai e o aventură? Dar când i-am spus asta lui Margaret, mi-a ţinut un discurs de douăzeci de minute şi afacerea îi merge foarte bine.

El observă că lumina începea deja să se modifice, deoarece norii se adunau din nou. Dar încă mai era suficient soare pentru a-i străluci în păr şi în ochi. Şi pentru a-l face să tânjească să pună mâna pe un creion.

Ştia exact ce ar fi făcut cu ea, exact cum ar fi fost.

Plănuind totul, îşi lăsă privirea să rătăcească asupra ei. Şi aproape că tresări când îi văzu pandantivul. Uitase de el.

— De unde ai asta?

Ea îi văzuse privirea albastră lunecând în jos, simţise un fior de răspuns şi, acum altul de uşurare pentru că – aşa spera – pandantivul era cel care îl interesa.

— Ăsta? E cauza problemei mele.

Vrusese să facă o glumă, dar el o privi din nou şi flăcările din ochii lui aproape că o arseră.

— De unde-l ai?

Deşi asprimea din glasul lui o uimi, ea ridică din umeri.

— Era o prăvălioară pe faleză cu o mulţime de mărunţişuri în vitrină. Nişte lucruri minunate. Magice.

— Magice.

— Spiriduşi şi dragoni, cărţi şi bijuterii cu nişte forme superbe şi fascinante. Un talmeş-balmeş, dar unul ingenios. Am vrut să intru doar pentru câteva minute. Aveam timp până la ora la care trebuia să ne întâlnim la feribot. Dar bătrâna dinăuntru mi-a arătat asta şi nu ştiu cum, dar, cât am vorbit, timpul a zburat. De asemenea, nici n-am vrut să-l cumpăr. Dar fac o mulţime de lucruri pe care nu vreau să le fac.

— Nu ştii ce e?

— Nu, zise ea strângându-l în mână şi simţind brusc acea vibraţie surdă care nu putea să existe acolo.

Clipi când ceva încercă să apară la marginea câmpului ei vizual.

— Pare vechi dar nu poate să fie prea vechi, nu într-atât încât să aibă o valoare mare, pentru că n-a costat decât zece lire.

— Fiecare om are o altă noţiune a valorii, spuse el întinzând mâna.

Era irezistibil. Cu privirea constantă, îi acoperi mâna care ţinea pandantivul.

Ea simţi şocul, ca şi cum s-ar fi curentat. Aerul păru să capete culoarea albăstruie a fulgerului.

Deodată, se ridică, dându-şi capul pe spate pentru a-l privi în ochi în continuare, iar el se ridică de la masă cu suficientă violenţă încât să-şi împingă scaunul departe.

Aceeaşi violenţă îl stăpâni şi când îi strivi buzele cu ale sale.

Nevoia, atât de strălucitoare, atât de puternică, atât de potrivită, o străbătu chiar în clipa în care o rafală de vânt pătrunse prin fereastra din spatele ei. Îşi înfipse mâna în părul lui şi îşi înălţă trupul spre al lui.

Şi se potrivi.

Bătăile puternice ale inimii erau asemeni unui cântec, fiecare notă, un fior. Acolo, cu el, era suficient, chiar dacă lumea se năruia în jurul, lor.

El nu se putea opri.

Gustul ei era ca cel al apei, rece şi limpede, după o viaţă întreagă de sete. Buzunare goale, pe care nu ştia că le posedă în fiinţa lui, se umplură, dând pe dinafară. Sângele îi pulsa fierbinte, trupul îi era vlăguit de atâta dorinţă.

Îi apucă poalele cămăşii în pumni, pregătindu-se să o sfâşie.

Apoi, dădură drumul pandantivului pe care îl ţineau între ei, ca să se atingă reciproc. Brusc, el tresări ca şi cum ar fi primit o lovitură.

— Nu asta vreau, spuse el apucând-o de umeri de parcă ar fi avut intenţia s-o scuture, dar o ţinu doar.

Ea părea ameţită. Vrăjită.

— N-o să accept asta.

— Vrei să-mi dai drumu-l? întrebă ea cu o voce scăzută, dar care nu tremură.

Când el îi dădu drumul, ea se dădu înapoi şi răsuflă uşurată. Nu avea niciun sens să fie laşă, îşi spuse.

— Nu am decât două lucruri de ales, zise ea apoi. Să mă fi lovit la cap când am căzut şi să am o contuzie. Sau pur şi simplu să mă fi îndrăgostit de tine. Cred că prefer varianta contuziei şi, îmi închipui că şi tu la fel.

— Nu te-ai lovit la cap, spuse el vârându-şi mâinile în buzunare şi îndepărtându-se de ea.

Deodată, camera devenise prea mică.

— Iar oamenii în general nu se îndrăgostesc într-o clipă, dintr-un sărut.

— Cei raţionali, nu. Eu nu sunt raţională. Poţi să întrebi pe cine vrei.

Dar, dacă exista vreun moment când ar fi trebuit să încerce să fie, acela era.

— Cred că ar trebui să mă îmbrac, să mă duc să mă plimb puţin, să-mi limpezesc mintea.

— Se apropie o altă furtună.

Allena îşi luă hainele de pe paravan.

— Mie-mi spui? mormăi ea şi se duse în dormitor.

Va urma