Cacealmaua (11)

Colin Forbes

Poluchkin stătea în faţa Audi-ului său închiriat, parcat la o sută de metri în spatele Ambasadei americane. Avea capota deschisă şi se prefăcea că reglează ceva la motor, când un soldat american din corpul de pază a traversat spaţiul larg din faţa ambasadei şi a venit spre el.
— Meştere, nu ai voie să parchezi aici, l-a informat soldatul.
Poluchkin l-a privit deconcertat. Şi-a agitat braţele spre motor. A început să vorbească rapid în suedeză.
— E mort. Dumnezeu ştie ce are. Este a doua oară în dimineaţa asta. Trebuie să iau un camion să mă tragă înapoi la garaj.
Soldatul l-a privit ţintă. După socoteala lui Poluchkin, acesta nu înţelesese o iotă. I-a făcut semn lui Poluchkin să plece de acolo.
— Vorbeşti engleza? l-a întrebat acesta.
— Nu engleză, Poluchkin a trecut iar la un potop de vorbe în suedeză, ajutându-se de agitarea braţelor.
Soldatul i-a arătat ceasul şi i-a indicat un moment la peste cincisprezece minute de atunci. Apoi i-a făcut un gest lui Poluchkin să se îndepărteze şi s-a întors la postul lui din faţa clădirii albe.
Poluchkin a jubilat. Cinci minute după ce sosise, a recunoscut un om care a venit cu taxiul, a plătit şoferul şi a intrat în clădire în pas rapid. Spera să nu îşi încheie parcarea ilegală după ce aceeaşi persoană va ieşi din ambasadă.
Zece minute mai târziu, a văzut un alt taxi tras deoparte, fără nicio lumină aprinsă, nici luminile de poziţie. Fusese chemat să ia un pasager.
Poluchkin a închis capota, a trecut în spatele volanului Audi-ului şi a început să joace cheia, fără să pornească motorul. Cu coada ochiului, răsucind capul într-o parte, l-a observat pe soldatul care încercase să îl facă să plece. Un minut mai târziu, a apărut bărbatul care intrase mai devreme în clădire şi s-a urcat în taxiul care îl aştepta. Poluchkin a dat drumul la motor.
A urmărit taxiul înapoi în centrul Stockholm-ului, unde şoferul şi-a lăsat pasagerul în faţa unei agenţii de voiaj, aproape de Sergels Torg. În acest timp, Poluchkin tocmai reuşise să depăşească o altă maşină din rigola parcării, şi-a închis maşina şi a băgat moneda în aparat.
Americanul era aplecat peste tejghea şi vorbea cu una dintre salariate. Poluchkin a ales o fată de lângă ei şi a întrebat despre taxele percepute pentru pachetele spre Cipru. În timp ce fata îi explica ce era permis să trimită, el a ascultat conversaţia americanului.
Un aspect al antrenamentului lui Poluchkin, în tabăra din Vestul Moscovei, era concentrarea, abilitatea de a vorbi cu o persoană în timp ce mintea îi înregistra detaliile unei alte conversaţii care avea loc în acelaşi timp. Era unul din lucrurile mai puţin neplăcute pe care le-a învăţat în tabără, dar pe care îl găsea dintre cele mai dificile.
Cinci minute mai târziu, americanul a părăsit agenţia. Poluchkin a mulţumit fetei care dăduse lămuririle şi s-a precipitat afară cu braţul plin de broşuri pe care le-a aruncat pe scaunul din spate. Ţinta lui tocmai striga după un taxi. Poluchkin s-a aşezat la volan şi a început din nou să îl urmărească pe american.
Drumul a durat circa zece minute din cauza traficului, dar Poluchkin nu avea nicio dificultate să urmărească taxiul, conducând întotdeauna cu un alt vehicul interpus între el şi american, o altă tactică pe care a învăţat-o în tabără.
Taxiul a luat-o pe o stradă largă, unde traficul era mai liniştit şi a tras la margine, la intrarea unui vechi bloc de apartamente. Poluchkin a continuat să meargă, depăşind uşor taxiul, pe când americanul s-a întors cu spatele şi a urcat cele câteva trepte. Rusul a parcat lângă bordură şi a luat-o înapoi. Karlavăgen 72C. Asta era adresa la care intrase americanul. Poluchkin a hotărât că îşi împinsese norocul destul de departe. Întorcându-se la maşina sa, a mers apoi spre Solna.
În interiorul apartamentului de la etajul al treilea din Karlavăgen 72C, Helene Stilmar şedea pe o canapea în sufragerie, mângâindu-şi unul din picioarele încrucişate cu mâna ei subţire, în timp ce asculta.
— Mi-a venit o idee minunată dragă, a spus Cord Dillon.
El şedea alături de ea, îmbrăţişându-i genunchiul şi împingându-şi mâna sub fusta ei plisată. Helene s-a aplecat înapoi pe pernă şi s-au sărutat timp îndelungat. Apoi ea i-a oprit mâna să exploreze mai departe. L-a împins cu blândeţe şi şi-a netezitpărul.
— OK, Cord, să vedem ideea cea grozavă. Tu eşti plin de ele. Întâmplător – zise ea aprinzându-şi o ţigară – ai auzit la ambasadă ceva interesant? Despre Adam Procane vreau să spun.
— Circulă un zvon aiurea, că Procane a sosit deja în Stockholm.
— Aiurea.
— Rahat. Este doar un zvon. Nicio dovadă evidentă pentru a o susţine. Când am cerut dovezi solide, toate au fost vagi. Toţi băieţii sunt nervoşi ca o femeie care aşteaptă să nască. Ceea ce îi sperie în realitate, este faptul că Procane va aluneca prin plasă iar ei vor fi răspunzători. Aşa că mă intoxică cu orice căcat ca să poată spune după toate astea că m-au avertizat.
— Şi cum ai să te descurci cu asta? a întrebat ea suflând în aer fum de ţigară.
— Fumezi prea mult.
— Te eschivezi de la întrebare, Cord.
— Am cerut un birou cu telefon, ca să pot suna la Washington să întreb despre Procane, subliniind că este un zvon pe care nu am avut timp să îl verific.
— Întotdeauna te acoperi, nu-i aşa? Şi care este această idee grozavă cu care ai venit?
El a scos din buzunar reclamele unei agenţii de voiaj şi le-a trântit între ei pe canapea. Helene a privit pliantul fără să îl atingă. A fost dezamăgit de lipsa ei de reacţie.
— Ai putea să arăţi ceva entuziasm.
— Despre ce este vorba? a întrebat ea cu răceală.
El s-a ridicat şi a mers către combina Hi-Fi. Din colecţia de discuri aflate sub ea a luat un Count Basie, a pornit combina şi a reglat volumul la mediu. Apoi s-a reîntors la canapea.
— De ce continui să faci asta? a întrebat ea.
— Bruce Warren ar fi putut să pună aici microfoane, înainte de a mi-l închiria. Asta va perturba ceea ce vreau să-ţi spun.
— Grozav! Felul în care voi băieţii aveţi încredere unul în celălalt, a comentat ea. Aşa că, uimiţi-mă.
— În această mapă se află două bilete pentru a naviga peste noapte la Helsinki, la bordul navei Viking. Putem să petrecem acolo câteva zile în siguranţă.
— Exceptând faptul că nici unuia dintre noi nu îi este permis să meargă mai departe în Est decât Suedia. Câteodată, Cord, cred că eşti puţin trăsnit.
— Este totuşi o idee mare.
— Doar dacă nu te foloseşti de mine.
— Să mă folosesc de tine? Tonul lui Dillon a revenit la cel normal lui, de o manieră dură. Helene l-a studiat printre ochii întredeschişi, cu care îl privea de obicei. Nu de data asta. Ce dracu vrei să spui? a întrebat-o.
— Numai dacă eu reprezint o bună acoperire, dacă tu eşti Procane...

Poluchkin a condus către apartamentul de la blocul din Solna, a oprit cu un scrâşnet de frâne şi a privit prin parbriz. O femeie tocmai ieşea pe uşă. Era Magda Rupescu. El a sărit repede din Audi şi a fugit către ea, în timp ce ea introducea cheia în propria maşină.
— Elsa – a început el atent, folosind numele de acoperire, să ne întoarcem înăuntru. Am să-ţi comunic foarte interesante desfăşurări de evenimente. Am avut noroc la Ambasada americană – atâta cât să te fac KO.
— Mă cam îndoiesc de asta, Bengt, dar e în regulă, ne întoarcem.
Probabil datorită întâlnirii neaşteptate, niciunul din ei nu a remarcat Renault-ul parcat. Înăuntrul maşinii un om ascuns în spatele volanului, a ridicat aparatul fotografic de lângă el şi l-a aţintit către fereastra pe care o lăsase deschisă.
Sus, în apartamentul ei, Magda a aruncat cheile pe o măsuţă lângă uşă. Stând în faţa unei oglinzi de perete, a început să îşi pieptene cascada de păr roşu în timp ce vorbea.
— Spune-mi şi fii la subiect.
— Asta este ceea ce apreciez cu adevărat, o primire caldă.
— Vrei să-ţi crăp capul?
Ea s-a răsucit şi a fluturat spre el peria de păr. Poluchkin s-a retras câţiva paşi, căţeaua ar fi fost în stare să îşi ducă ameninţarea până la capăt. Într-o zi tot o va pune jos şi îi va face felul. Într-o zi.
— Cord Dillon a sosit la ambasadă la scurt timp după ce am parcat maşina în partea cealaltă.
— Era acolo specificat că parcarea nu este permisă.
— Pentru numele lui Dumnezeu, îmi cunosc meseria. M-am prefăcut că am o pană de motor – că nu voia să pornească. Acum pot să-ţi spun ce s-a întâmplat?
— Încă te ascult.
— Dillon a mers direct în clădire. Nu a pierdut vremea yancheul. A stat înăuntru zece minute. Apoi a plecat cu un alt taxi şi eu l-am urmărit către o agenţie de călătorii. Aici nu ai să ghiceşti ce a cumpărat.
— Nu ne ocupăm de afaceri precum ghicitul.
— Două bilete către Helsinki cu vaporul.
— Înţeleg. Poluchkin avea atenţia concentrată acum când ea îl privea ţintă în oglindă. Bilete dus – întors?
— Nu, numai dus! El spunea că le va comunica telefonic data exactă, în viitorul apropiat. Mă întreb cine o fi cealaltă persoană?
— Poate o prietenă care să îl acopere – să facă să arate ca un week-end, a sugerat Magda. Te-ai descurcat bine, Bengt. Cine ştie – asta ar putea să te promoveze. Am să sun Helsinki-ul chiar acum.
— De ce nu Leningrad-ul?
— O schimbare de instrucţiuni. Este mai sigur oricum.
Ea s-a îndreptat către telefon tocmai când a început să sune.
A ridicat receptorul, s-a recomandat ca fiind Elsa Sandell, a făcut o remarcă despre vreme, remarcă prin care s-a identificat şi a ascultat. Partea sa de conversaţie era monosilabică. Când? Identificat sigur? Este un client foarte bun al agenţiei de secretariat. Asta încheia conversaţia.
Apoi a întrerupt legătura şi, ridicând din nou receptorul, a format numărul Ambasadei sovietice din Helsinki, 661 876. A cerut să vorbească cu Arvid Moroz şi a intrat direct în subiect.
— Arvid, scrisoarea mea a ajuns la tine? Sper că ţi-am scris corect numele. O altă procedură de identificare. Avem veşti despre sosirea lui Dillon. Va veni la tine pe mare cu linia Viking. Data expedierii ţi-o voi comunica mai târziu. Transportul este definitiv stabilit pe una din navele lor. Acum trebuie să plec.
Poluchkin stătea privind-o şi revizuindu-şi părerea despre ea. O fi ea o căţea dar îşi cunoaşte meseria. S-a hotărât ca în viitor să o trateze cu mai mult tact. Şi-a formulat cu atenţie întrebările.
— Ei au înţeles? A fost înţelept felul în care le-ai spus-o.
— Procedură standard. Şi-a studiat unghiile lăcuite roşu sângeriu, în timp ce Poluchkin îşi stăpânea mânia crescândă. Căţeaua întotdeauna folosea acest truc – să nu priveşti niciodată la cineva atunci când îi vorbeşti. Ceea ce îl face să se simtă ca un rob. Deci – a continuat ea – care este punctul tău de vedere asupra situaţiei de-acum?
— Pe dracu! Nu am terminat ce aveam să spun despre ce am realizat. După ce Dillon a părăsit agenţia de voiaj, l-am urmărit din nou la apartamentul Karlavăgen 72C. Sunt sigur că a intrat acolo.
— Trebuia să îmi spui asta mai înainte – acum trebuie să telefonez din nou la Helsinki.
— Dumnezeule. Nu-mi acorzi nicio şansă. Dacă vei continua aşa, am de gând să mă plâng lui Lisenko.
— Fără nume! Vocea ei s-a schimbat. Te-ai descurcat bine.
Şi mi-ar place să fac ceva de performanţă cu tine, se gândea el.
— Repet, care este punctul tău de vedere asupra situaţiei prezente?
— Faptul că Dillon este Procane.
— Cealaltă convorbire pe care am avut-o chiar înainte să telefonez la Helsinki. Vrei să ştii despre ce a fost vorba?
— Da, dacă asta ne afectează.
— De-acum încolo avem două lucruri de făcut. Tu vei sta cu ochii pe Dillon. Eu trebuie să supraveghez pe altcineva.
— Cine este acela?
— Telefonul pe care l-am primit a fost de la unul din spionii noştri din Arlanda. Stilmar tocmai a sosit. El se pare că este în drum către Stockholm...
23
În interiorul Renault-ului parcat aproape de blocul de apartamente din Solna, Pete Nield luă două imagini cu Rupescu şi Poluchkin. A aşteptat apoi până ce au dispărut în interiorul clădirii, după care porni motorul şi plecă.
Ajutorul pe care Tweed l-a cerut Monicăi a ajuns la Arlanda cu Harry Butler, care l-a sunat pe Tweed de la aeroport. Tweed i-a dat instrucţiuni clare, precise.
— Închiriază o maşină. Ai cumpărat un aparat? îndreptaţi-vă către această adresă. Tweed a silabisit adresa obţinută de la Gunnar Hornberg, care o ceruse la rândul lui, de la serviciul circulaţie, folosind numărul pe care Tweed l-a reţinut privind la maşina cu care a plecat Rupescu de la hotelul Grand.
Tweed i-a făcut, de asemenea, lui Nield, o descriere verbală clară a Magdei Rupescu. Sarcina pe care Tweed i-a dat-o lui Nield a fost simplă şi directă. Când această femeie va apare, urmăreşte-o...
Nield, un bărbat de douăzeci şi opt de ani, cu părul negru, şi cu o mică mustaţă neagră, elegantă, era un om căruia nu trebuie să îi spui fiecare lucru. Când a remarcat ieşirea lui Rupescu din bloc s-a pregătit să o urmărească. Când Poluchkin a sosit şi a fost aproape de Rupescu, el i-a prins în câteva imagini. Acum ştia că era important pentru Tweed să vadă imediat răspunsul.
A sosit la hotelul Grand două ore mai târziu, a intrat, şi-a luat valiza în cameră şi l-a sunat pe Tweed. Un minut mai târziu, era în interiorul camerei 632 şi Tweed a închis uşa şi a încuiat-o, apoi a deschis radioul.
— S-a întâmplat ceva? a întrebat Tweed.
— Cred că am ceva interesant. Poţi să mă dai afară dacă greşesc.
— Mă îndoiesc că va fi necesar. Harry Butler poate să apară aici în orice moment – cred că trebuie să ştim cu toţii ce se petrece.
Tweed s-a întrerupt pentru că cineva a bătut la uşă. A deschis, a văzut că era Butler şi l-a lăsat să intre.
Cei doi bărbaţi aveau personalităţi foarte diferite, dar lucrul cel mai important era că lucraseră înainte cu succes ca o echipă. Pete Nield era iute la minte, rapid de picioare şi ochii săi întunecaţi nu scăpau nimic. Era ceva provocator în machiajul lui. De asemenea, era un ajutor rapid. Purta un costum bleu închis, o cămaşă albă şi o cravată albastră decorată cu păsări flamingo.
Harry Butler era un om mai înalt, mai solid clădit, cu câţiva ani mai în vârstă, proaspăt ras şi foarte circumspect. L-a salutat pe Nield şi s-a aşezat pe marginea patului. Era îmbrăcat mai neglijent decât partenerul său, în pantaloni gri, largi şi o jachetă sport. Nu era un om care să se preocupe prea mult de ţinuta sa.
— Dă-i drumul Pete, a spus Tweed în timp ce stătea pe fotoliu. Îl vreau pe Harry în poză.
Nield, care gândea mai bine stând în picioare, a prezentat pe scurt episodul de la Solna. Apoi şi-a agitat braţele într-un gest dezaprobator.
— Aici este un punct unde am luat una peste fund. Mi-ai spus să îmi ţin ochii pe femeia Rupescu. Ei bine, după ce s-a întors în interiorul apartamentului cu ăla, am presupus că vor petrece ceva timp acolo. Însemna să las locul nesupravegheat, dar m-am gândit că se cuvine ca tu să vezi asta...
A scos un plic mare şi a aruncat pe masă două fotografii lucioase. După ce i le-a înmânat lui Tweed, a început să explice.
— Nu l-ai menţionat pe acest criminal – o treabă care are aspect murdar. Aşa că am mers cu maşina până la Ambasada britanică, le-am arătat legitimaţia şi am utilizat camera lor obscură...
— Le-ai developat şi le-ai mărit tu însuţi? întrebă Tweed.
— Da, l-am gonit pe tehnicianul lor. Nu i-a făcut plăcere, dar nu poţi să-i mulţumeşti pe toţi şi toate dispoziţiile goale. Şi negativele sunt în plic. Care este preţul lăsării nepăzite a punctului Solna?
— Tu ce crezi, Harry? Tweed l-a întrebat, întinzându-i ambele poze lui Butler. Ai mai multă experienţă decât Pete, mai multă memorie. Recunoşti pe omul de lângă Magda Rupescu?
— Oleg Poluchkin. Şi în acelaşi timp un bastard regal, dacă a existat vreodată unul. Vorbeşte fluent suedeza, finlandeza şi lapona din câte ştiu eu. Un killer bine antrenat. Este o veste foarte rea.
— Aşa că, a meritat sau nu? a întrebat Nield.
— Ei bine, a meritat. Tweed avea un ton sumbru. Îşi scot armele de mare calibru. După cum ştiu eu, Rupescu şi Poluchkin sunt experţi în orice armă la care m-aş putea gândi.
— Şi poate alte câteva la care nu ne-am gândit, a remarcat Butler. Pete, îţi sugerez să nu o subestimezi pe Magda Rupescu. Este o doamnă drăguţă, dar foarte periculoasă.
— Acum hai să trecem la afaceri şi să vedem dispozitivele noastre, a spus Tweed. Avem următoarele piese la bord în Suedia. Cord Dillon, care pare a fi încurcat cu Helene, soţia lui Stilmar. Apoi avem echipa Rupescu – Poluchkin, care va fi sub control...
— Este cineva acolo în baie în spatele meu? a întrebat Butler. Sau nu este treaba mea?
— Ingrid! a chemat Tweed. Ieşi afară să faci cunoştinţă cu întăririle noastre.
— Am făcut vreun zgomot? l-a întrebat Ingrid pe Butler când a ieşit din baia la care uşa era închisă pe trei sferturi.
— Nici măcar cât un şoarece, a asigurat-o Butler, când ea s-a îndreptat direct spre el. Doar am simţit acest lucru. Bine aţi venit pe câmpul de bătălie. Acesta este Pete Nield, cercetaşul, a adăugat el ironic. Iar eu sunt Harry Butler.
Ingrid l-a privit ţintă pe Nield, care rămăsese retras, studiind-o cu interes. Ea i-a răspuns la privire cu o expresie rece şi s-a aşezat pe pat.
— Ingrid cunoaşte tot atât de multe ca şi voi, a explicat Tweed. Ea este suedeză şi vorbeşte un pic englezeşte – şi o consider, de asemenea, mâna mea dreaptă în această parte de lume.
S-a întrerupt pentru că telefonul a început să sune.
— Aici Ian Fergusson, a spus o voce la aparat. Mă aflu jos în hol. Aveţi un vizitator şi este tocmai pe cale să vă contacteze. Nu am putut să vă sun de la aeroport – l-am pierdut.
— Închiriază-ţi singur o cameră aici, i-a spus Tweed lapidar. Vom vorbi mai târziu. Te voi căuta eu. Lasă-mi numărul tău de cameră. Tocmai pusese receptorul în furcă când telefonul a sunat din nou. Tweed s-a recomandat şi a ascultat, spunând da şi nu. Imediat ce convorbirea s-a terminat, a lăsat jos receptorul.
— Avem o nouă piesă în joc. Stilmar însuşi vine să mă vadă. Nield, fă-te mic... Încă mai vorbea, când Nield părăsi camera. Harry, treci lângă scara de ieşire, aşa ca să poţi să îi arunci o privire. Nu te lăsa văzut. Ingrid, ieşi afară pe hol şi stai pe unul dintre acele fotolii. Îl vei urmări pe Stilmar.
Butler a plecat. Ingrid a scos o eşarfă din poşetă, şi-a aranjat-o peste cap pentru a acoperi părul negru şi l-a urmat pe Butler. Tweed a împrăştiat harta Scandinaviei peste pat şi a aşteptat. Peste mai puţin de un minut, se auzea la uşă o bătaie delicată şi Tweed a pus receptorul în furcă. Fergusson îi raportase numărul camerei sale.

Chiar după zborul său direct de la Londra, Stilmar arăta impresionant de proaspăt, parcă scos din cutie. Purta un alt costum albastru întunecat, care provenea în mod evident de la Savile Row. S-a aplecat spre Tweed când şi-au strâns mâinile, iar Stilmar l-a studiat pe englez prin ochelarii fără ramă. Tweed l-a rugat să ia loc pe un scaun, iar el s-a aşezat pe un fotoliu. Din nou Stilmar a trecut direct la subiect, vorbind cu timbrul său grav.
— Ai radioul deschis, dar eşti convins că încăperea este curată?
— A fost „ochită” azi-dimineaţă de un expert al ambasadei.
„Ochită” era un termen care îi displăcea lui Tweed, dar era deja un termen de jargon folosit pentru testarea camerelor şi depistarea microfoanelor. Stilmar şi-a sprijinit ochelarii pe nas înainte de a pune următoarea întrebare.
— Expertul vostru îşi face treaba la aceeaşi oră în fiecare zi?
— Nu, şi asta este tot. Îţi vorbeam de tehnica pe care o folosim...
— Ei spuneau că eşti un tip încăpăţânat. L-ai identificat pe Adam Procane?
— Nu în mod cert, până acum.
— Ah! Stilmar se uită ţintă înainte. Dar eşti sigur cu privire la identitatea lui.
Era o afirmaţie, nu o întrebare. Obişnuita tactică a lui Stilmar de a-şi pune oponentul în defensivă – scoţându-l din contextul echilibrat al convorbirii.
— Există patru candidaţi pentru rolul de trădător, a explicat Tweed. Trei din ei au sosit deja în Stockholm – ultimul punct înainte de trecerea în Finlanda – şi odată sosit pe teritoriul finlandez, Procane este practic ajuns în Rusia.
— Te fereşti să rosteşti numele acestor candidaţi? l-a întrebat Stilmar, privind încordat înainte, aşa încât putea să urmărească fiecare expresie de pe faţa lui Tweed.
— Nu îţi ascund nimic, l-a asigurat Tweed, cu o faţă inexpresivă. Cord Dillon, generalul Dexter, soţia ta şi tu însuţi.
— Este o manieră a dracului de delicată – chiar dacă este insultătoare.
— De ce ai venit la Stockholm, Stilmar?
— Suedezii sunt nervoşi – şi cine poate să îi condamne? Minisubmarinele ruseşti se învârt prin apele lor teritoriale. Ultima picătură a fost zborul rusesc peste teritoriul lor aerian. Au făcut apel la cazul cu acel avion de pasageri din Japonia, pe care ei l-au doborât. Acel pasager – ştii despre el?
— Da. Va deveni public, în ciuda faptului că guvernul suedez vrea să păstreze tăcerea. Înţeleg că un scriitor britanic de scandal se află aici, pentru publicarea uneia din cărţile lui.
A fost intervievat de Radio Suedia în această noapte şi va deschide problema.
Tweed a auzit prima oară de incident de la tehnicianul care venise de la Ambasada britanică să-i verifice camera. Un avion de luptă MIG, a urmărit un charter suedez care zbura peste Baltica şi nu s-a întors decât atunci când pilotul a ajuns deasupra coastei suedeze.
— Zborul ăsta m-a adus aici, spuse Stilmar. Momentul a fost perfect – din punctul nostru de vedere. Am hotărât ca suedezii să mă primească nu numai pe mine, dar şi pe generalul Dexter.
— Dexter este pe drum încoace? a întrebat Tweed tăios.
— Zboară în secret din Danemarca într-un avion militar, pentru consultări cu vârfuri militare suedeze. Aterizează la aeroportul din Jakobsberg – în afara Stockholm-ului.
— Când? a întrebat Tweed.
— Momentul era incert când eu am părăsit Londra, dar curând. Iar este vorba de zborul acela rusesc care i-a scos pe suedezi din minţi. Tweed, m-ai întrebat de ce am venit aici. Ai reputaţia unei extreme discreţii. Pot să mă bazez pe ea în legătură cu ceea ce am de gând să îţi revelez, contând că va rămâne numai între noi doi?
— Da, te ascult.
Pentru prima oară Stilmar a arătat mai puţină încredere de sine. Şi-a frecat nasul pe o parte cu degetul arătător. Şi-a luat ochelarii şi i-a pus pe masă. Şi-a scos o batistă monogramată la un colţ cu litera S şi şi-a şters nasul de câteva ori. Toate semnele unui om care se întreabă dacă să se arunce cu capul înainte.
Tweed a rămas perfect nemişcat, cu mâinile odihnindu-i-se pe câte un braţ al fotoliului. A rămas, de asemenea, tăcut, rezistând la impulsul de a-l încuraja pe Stilmar să vorbească, deoarece ştia că efectul va fi contrar. Când Stilmar a vorbit, Tweed s-a forţat pe sine însuşi să nu aibă niciun fel de reacţie, pentru a-şi dezvălui surpriza.
— Sunt venit aici cu afaceri oficiale – aşa cum tocmai ţi-am explicat. Dar este şi ceva personal. Cred că nevastă-mea e încurcată cu Cord Dillon.

— Pot să continui dacă iau un Scotch cu gheaţă – au fost următoarele lui cuvinte.
Tweed se ridică în linişte, se îndreptă către frigider şi prepară băutura. Îi dădu paharul lui Stilmar şi se aşeză apoi în fotoliu.
— Ai spus „cred” – nu ştii sigur? a fost răspunsul lui Tweed.
— Ducă-se la dracu! Dillon este tipul omului brutal, aspru ca un diamant neşlefuit, după care umblă ea de obicei. Primul ei soţ a fost exemplarul perfect al acestui tip de bărbat. Când am descoperit că ea a plecat după întoarcerea mea, m-am folosit de Howard, şeful tău din Londra, pentru a verifica toate zborurile. El a urmărit-o până la zborul către Stockholm.
— Iar Cord Dillon?
— Ştiam că mai devreme sau mai târziu va face drumul, din cauza acestei chestii cu Procane. Cei din Washington sunt de-a dreptul îngrijoraţi. Din mai multe motive. Fiecare zi care trece aduce alegerile prezidenţiale mai aproape. Crezi că omologii tăi din Rusia cunosc faptul că cei patru candidaţi sunt aici sau pe drum?
— Asta aş putea doar să o ghicesc, a spus Tweed, trăgând de timp pe măsură ce se hotăra cum să îl manevreze pe Stilmar. Cum ai venit aici?
— Prin Arlanda – sub numele Ginsburg de pe lista pasagerilor.
— Şi apoi ai avut o maşină care să te aştepte?
— Sunt poate naiv în ceea ce o priveşte pe nevastă-mea, dar nu şi în meserie. Am avut un alt om, din afara ambasadei din Grosvenor Square. A plecat de la aeroportul din Arlanda unde îl aştepta o maşină oficială a ambasadei. Am aşteptat până ce limuzina a plecat şi apoi i-am urmărit cu un taxi.
Tweed nu a comentat faptul că omul său, Ian Fergusson, l-a urmărit cu succes pe Stilmar până la hotelul Grand, ceea ce însemna că urmăritorii sovietici trebuie să fi făcut acelaşi lucru.
— Ce ai de gând să faci în legătură cu soţia ta? l-a întrebat.
— Aici e problema. Pot să nu fac nimic? Helene poate să aibă doar un capriciu trecător.
— De ce să nu te prefaci că nu ai băgat de seamă? Pentru moment.
Spunând aceste cuvinte, Tweed s-a gândit la propria sa experienţă în aceeaşi situaţie. A cerut un sfat din afară atunci când nu s-a descurcat singur. Nu că ar fi fost vreo diferenţă – Lisa a fost întotdeauna o femeie care şi-a urmat drumul său.
Dar Tweed şi-a păstrat ochiul pe minge. Preocuparea lui majoră în acest moment era să îl ţină pe Stilmar într-o stare de nesiguranţă, în privinţa problemelor sale maritale. Stilmar şi-a înlocuit ochelarii, a băut restul de Scotch şi l-a privit pe Tweed.
— Cred că este un sfat foarte bun. Zici că aşteptăm să obţinem curând la Park Crescent, o descriere a lui Procane, venită de pe continent?
— Da, portrete-robot din Frankfurt, Geneva, Paris şi Bruxelles. Tweed s-a ridicat şi s-a îndreptat spre uşă. Uite chiar au sosit prin curier. A arătat cu mâna spre plicurile împrăştiate pe pat. În timp ce mă ducjos să ridic corespondenţa, poate că ţi-ar place să le studiezi. Odată ajuns pe coridor, a luat-o la stânga spre camera lui Ian Fergusson. În mod deliberat folosise cuvântul „jos” – ştiind că Stilmar va presupune că persoana pe care o aşteaptă se află mai jos de etajul şase. Când s-a întors, strângând sub braţ un plic mare, l-a găsit pe Stilmar aplecat peste plic, studiindu-l cu atenţie.
— Linia asta, pe care ai trasat-o, a spus Stilmar, plecând din insulele Orno la Turku, în Finlanda. Ce înseamnă?
— Cea mai probabilă rută pe care o va urma Procane ca să treacă dincolo.
— Asta sună cam defetist, l-a corectat Stilmar. Ce ai acolo?
Tweed a extras patru crochiuri din plic şi apoi le-a împrăştiat peste plic, apoi s-a concentrat către fiecare în parte, Frankfurt, Geneva, Paris, Bruxelles.
— Asta-i soarta. Stilmar s-a oprit din nou cu ochii pe pat, iar Tweed a fost impresionat de viteza sa de reacţie. Asta nu îmi aminteşte de nimeni, asta de Dillon, asta e a unei femei care poate fi a lui Helene, iar acesta...
„— Asta aminteşte de tine, a comentat Tweed. Întâmplător, cu cine te întâlneşti la Stockholm?
— Scuză-mă, nu pot să-ţi spun.
— Ce zici de aceste crochiuri? Nu te frapează nimic? a întrebat Tweed.
— Nici pe dracu.
— Eşti sigur?
— Sunt foarte sigur, a insistat Stilmar, atingând etalarea de imagini cu mâneca sa cu butoni de aur imprimaţi cu vulturul american. Şi acum trebuie să plec pentru a nu pierde o întâlnire. Locuiesc în acelaşi hotel, aşa că nu este niciun dubiu că ne vom mai întâlni.
— Niciun dubiu.
Tweed şi-a însoţit oaspetele spre uşă, a deschis-o şi şi-a aruncat o privire afară. Ingrid încă mai era aşezată pe fotoliul din hol, în faţa ascensoarelor. Nu îşi întorsese capul la zgomotul deschiderii uşii. Stilmar s-a întors din drum şi a întrebat cu voce scăzută:
— Dar pe tine te izbeşte ceva?
— Toţi candidaţii se află aici, cu o singură excepţie. Generalul Paul Dexter.
24
Zece minute mai târziu, Ingrid s-a reîntors în camera lui Tweed. Ar fi putut jura că ea alergase. S-a autoinstalat în poziţia ei favorită, pe marginea patului şi a început să vorbească agitându-şi braţele.
— Am urcat pe scări — toate ascensoarele erau ocupate. Stilmar ia masa în restaurantul franţuzesc. Va fi acolo o bucată de vreme. Sunt sigură că dacă ar fi vrut să plece curând, s-ar fi dus să mănânce la bufetul cu servire rapidă.
— Mănâncă singur?
— Da, la o masă de o singură persoană. Îşi notează ceva într-o agendă. Ar fi trebuit să te întrebe dacă mănânci ceva.
— I-am dat destule la care să se gândească.
Tweed i-a povestit totul despre conversaţia sa cu americanul. Ea l-a ascultat în tăcere, cu o expresie serioasă pe chip. Tweed ştia că ea ar fi fost apoi capabilă să repete ce spusese el, cuvânt cu cuvânt. După ce a adus-o la zi, a întrebat-o.
— Din experienţa ta cu bărbaţii, cum crezi că va reacţiona el faţă de relaţia nevestei lui cu Dillon?
— L-am Văzut de două ori. Numai pentru câteva momente. Dar mă aştept să o găsească şi să o întrebe ce se petrece.
— Sunt de acord. Nu cred însă că se duce să facă asta. Ceea ce găsesc că este straniu.
— Care ar putea fi motivul?
— Dacă el este Procane, ultimul lucru pe care l-ar face ar fi să înceapă un tărăboi cu Helene. Asta ar conduce la complicaţii. El este un om puternic şi hotărât, care nu acţionează nepotrivit. De asemenea, găsesc că este bizar că a început vorbindu-mi despre viaţa sa privată.
— De ce crezi că a făcut asta?
— Ca să mă împiedice să îl întreb de ce este în Suedia. Am fi înclinaţi să acceptăm că un om cu probleme familiale are mintea doar la ele – dar aşa cum am subliniat, el nu va întreprinde nimic în legătură cu suspiciunile la adresa lui Helene.
— Nu-i aşa că nu ai încredere în nimeni?
— Nu atunci când este discutată problema Procane. Un alt lucru – Stilmar a spus că suedezii au fost în final de acord cu vizita sa, din cauza acelui zbor al MIG-ului sovietic peste spaţiul lor aerian.
— Asta are pentru mine vreun sens?
— Fără cazul, a sugerat Tweed, în care ruşii au lăsat în mod deliberat zborul pentru a-i provoca pe suedezi să intre în relaţii mai apropiate cu Statele Unite – astfel ca Procane să aibă un motiv de a veni aici.
— Cred că cineva manevrează acest joc, a observat Ingrid. Am sentimentul, aşa, ca o bănuială, că asist la o mare farsă, o scamatorie, dacă vrei. Tweed a clipit spre ea, şi-a scos ochelarii şi a început să îi frece cu batista. El a privit-o şi s-a gândit la ce a spus înainte ca să replice.
— Atunci trebuie să găsim pe cel care ţine jobenul cu iepurele înăuntru... cine este scamatorul?

Era aproape de miezul nopţii, când Cord Dillon se plimba de-a lungul Drottninggatan-ului – Queen Street – în mijlocul oraşului Stockholm. Aceasta este o stradă de promenadă din capitala suedeză, desfăşurându-se dreaptă ca o riglă de la Sergels Torg şi până se sfârşeşte la podul Riksbron, care traversează râul, către clădirea Parlamentului şi continuă spre insula Gamla Stan.
Erau puţini trecători la ora aceea. În spatele lui, la câţiva paşi, se strecura Poluchkin, cu ochii aţintiţi pe vitrinele magazinelor. Câteva fete s-au grăbit depăşindu-l, atente să nu arunce nicio ocheadă omului care hoinărea solitar la o asemenea oră.
Numai târziu după-amiaza, Rupescu i-a spus lui Poluchkin că îşi vor continua misiunile. Ea îl va urmări pe Stilmar, în timp ce Poluchkin va sta cu ochii pe mişcările lui Dillon.
— Deci, eu mă ocup de prima ţintă? a spus Poluchkin, observând-o îndeaproape. Dillon se învârte având în buzunar biletele pentru Helsinki...
— Din cauza asta nu îl pierde din ochi, a replicat ea cu fineţea uzuală.
— Am pierdut eu vreodată pe cineva?
— Există totdeauna o primă oară.
Poluchkin nu i-a dat crezare pentru moment. El a fost convins că pisica şireată hotărâse că Procane este Stilmar, din motive pe care nu i le-a dezvăluit lui. Rusul pariase că ea greşea – că americanul pe care îl urmărea el era adevărata ţintă.
La o mică distanţă în urma lui şchiopăta un om cu faţa roşie. La anumite intervale, se oprea în dreptul intrărilor de la magazine, privind palid ferestrele şi apoi continua şchiopătând. Poluchkin l-a observat. Dar şi-a zis: un alt beţiv bătând străzile – când a zărit gâtul unei sticle ieşind din buzunarul lui. În spatele lui Poluchkin, Peter Persson şi-a continuat aparentul drum de beţiv, în jos, pe Queen Street.
Suedezul luase băutură în gură – şi se frecase cu whisky pe buze şi pe barbă, ca să facă simţit mirosul de alcool. S-a oprit în faţa unei alte intrări de magazin, a aşteptat mai puţin de zece minute şi a luat-o din nou din loc.
Dillon a ajuns la capătul străzii şi a făcut-o la stânga. Când Poluchkin a ajuns la acelaşi colţ, a fost surprins să îl zărească pe american la mai mult de o sută de metri în faţă. Era pe punctul de a grăbi pasul când americanul s-a răsucit în loc, şi-a făcut mâinile căuş şi a aprins o ţigară. Aşteptând lângă co lţ, Poluchkin a auzit murmurul apei.
Curios oare ce făcea un asemenea zgomot – şi ca să îşi găsească o scuză pentru încetinirea sa – a traversat strada în diagonală şi a privit jos în râu, peste parapet. În acel loc, aproape de pod, cursul puternic al apei năvălea peste un stăvilar. Poluchkin îşi va reaminti curentul acela puternic în viitorul apropiat.
A traversat înapoi strada atunci când Dillon şi-a reluat plimbarea. Această revenire promptă l-a împiedicat pe Poluchkin să vadă că de partea cealaltă a stăvilarului era întins un lanţ atârnat la capăt cu un cablu.
În această parte a oraşului, o serie de poduri legau Stockholm-ul de insula pe care se afla Gamla Stan, oraşul vechi. Poluchkin a ajuns la cel de-al treilea pod, Strombron, dar Dillon dispăruse.
Rusul nu putea să înţeleagă cum. La distanţă, în josul cursului de apă, se afla impresionanta faţadă a hotelului Grand, cu ferestrele de la parter strălucind în întunericul compact. Faţada era iluminată şi sus pe acoperiş se înghesuiau ferestrele lucarnelor de la etajul al şaselea. O fereastră era acoperită cu perdele. Poluchkin nu putea să ştie că privea la dormitorul lui Tweed.

Poluchkin a cutreierat toată zona, trecând de vasul alb ancorat în faţa hotelului Grand şi apoi întorcându-se pe acelaşi drum. Trebuia să accepte un fapt: îl pierduse pe Dillon. Americanul utilizase un truc, ceva ca o scamatorie.
Totdeauna există o primă oară... Îşi amintea vorbele batjocoritoare ale partenerei sale, Rupescu, şi înjură în gând. Atunci se hotărî asupra singurului curs al acţiunii. A plecat rapid din faţa hotelului până pe Karlavăgen 72 C.
Poluchkin a început să aştepte stând ghemuit la intrarea 72 C. Dacă ar fi sosit poliţia le-ar fi spus că îşi aştepta prietena care avea cheia. Gândul tocmai îi trecuse prin minte, când s-a oprit o maşină a poliţiei şi din ea a coborât un bărbat în uniformă.
— Îmi faceţi plăcerea de a-mi arăta un act de identitate, a spus poliţistul, stând hotărât în faţa lui Poluchkin.
Rusul a scos permisul de conducere, cu numele Bengt Thalin sub fotografie. Poliţistul i-a înmânat permisul şi a înclinat mâna spre un stâlp.
— Sunteţi amabil să îmi spuneţi ce faceţi aici?
— Este puţin penibil, domnule ofiţer. Îmi aştept prietena – cheia este la ea.
— Nu vă uitaţi în jur. Care este numele dânsei?
Poluchkin se aştepta la una ca asta. Îşi alesese deja un nume din lista de sonerii, Karin Virgin, nume care ştia că va fi amuzant pentru poliţist. Dar asta era ultima sa rezervă. Niciodată să nu fi prea dornic să oferi informaţii poliţiei.
— Este puţin jenant, a început să vorbească cu pauze.
— Jenant, în ce sens?
— Este o femeie măritată – şi soţul ei este departe.
— Nu are încredere să vă lase cheia?
— Asta este un lucru secundar.
— Atâta timp cât soţul ei nu schimbă broasca – se poate întâmpla şi asta, a spus poliţistul şi s-a îndreptat spre maşina de patrulă, apoi a plecat.
Cinci minute mai târziu, Dillon a trecut în josul străzii Karlavăgen şi a urcat pe treptele imobilului de la 72 C. Poluchkin l-a auzit zdrăngănindu-şi cheile, o uşă s-a deschis şi apoi s-a închis. Şi-a verificat ceasul. Cord Dillon dispăruse într-un loc necunoscut timp de douăzeci şi cinci de minute. Poluchkin s-a decis ca în raportul către Rupescu să omită faptul că îl pierduse pe Dillon pentru un scurt răgaz.
Mai târziu, şi-a spus sie însuşi, începând să se plimbe pe stradă, că Rupescu ar fi făcut mare caz din asta. Şi era sigur că ea va raporta la Moscova greşeala lui. De ce să îi dea ei o asemenea ocazie să îl bârfească?
Dar Poluchkin greşea în această presupunere. Perioada aceea de douăzeci şi cinci de minute era cheia pentru întregul mister Procane.

Dimineaţa următoare, în Tallinn, generalul Lisenko ţinea un consiliu de război, aşa cum numea el o întâlnire cu subordonaţii săi. La ora şapte, trei oameni s-au întâlnit în biroul colonelului Karlov, Lisenko, reprezentantul său, Rebet, şi Karlov însuşi.
Generalul îşi mutase peste noapte cartierul general de la Leningrad la Tallinn. Nici nu îl avertizase pe Karlov în legătură cu această sosire. Aterizase pur şi simplu în capitala Estoniei şi se autoinstalase în imobilul de pe Pikk Street.
— Ne apropiem de momentul culminant al acţiunii, a început Lisenko. Sunteţi de acord, colonele?
— În mod cert, la Stockholm este o intensă activitate. Karlov a înşirat pe masă trei fotografii. Ştim că atât Cord Dillon, cât şi Stilmar, se găsesc în capitala suedeză. Există puternice zvonuri – neconfirmate – că generalul Paul Dexter este aşteptat să facă o vizită secretă pentru a conferi cu armata suedeză.
— Şi unul dintre aceşti oameni trebuie să fie Procane, a spus Lisenko cu emfază. Ştiu eu pe ce să îmi pariez rublele.
Karlov a ignorat întreruperea scoţând un plic verde din sertarul care conţinea paşaportul incomplet pentru o deplasare la Helsinki. A extras din plic o fotografie pe care a adăugat-o la celelalte, apoi s-a reaşezat pe scaun.
— Acest plic a venit din Moscova, prin curier, la cererea mea expresă.
— Ce este? a întrebat Lisenko. Notez că ai acţionat fără să mă informezi.
— Eraţi în timpul călătoriei, zburând încoace cu Rebet, a spus Karlov pe acelaşi ton.
A ridicat plicul în aşa fel încât Lisenko a putut să citească numele. Helene Stilmar. Apoi a ridicat fotografia.
— Ce dracu are asta de-a face cu Procane? a întrebat Lisenko.
— Ieri am pierdut o grămadă de timp recitind materialele. Am fost izbit de ceva care ar putea să ne fi scăpat. Înainte de a deveni consilier al Preşedintelui american în problemele femeilor, Helene a fost ofiţer superior de legătură între Departamentul de Stat şi Pentagon...
— Ei şi?
— I-am cerut lui Rupescu să verifice toate hotelurile din Stockholm, pentru a găsi adresa acestei Helene. Stilmar este în capitala suedeză. Poate că şi soţia lui este acolo.
— Nu a venit acolo prin Arlanda cu Stilmar, a obiectat Lisenko. Oamenii noştri ar fi trebuit să raporteze ştirile.
— Crezi că ea a călătorit independent? a întrebat Karlov.
— De ce crezi că ar fi făcut asta?
— Răspunsul la întrebarea dumneavoastră ar putea fi semnificativ.
— Nu ar trebui să omitem nicio posibilitate, a replicat Rebet.
— Mai este ceva în fişa ei, a continuat Karlov. Este o americancă de primă generaţie – cu străbuni suedezi. Are o soră geamănă care locuieşte în Stockholm. De asemenea, un frate – mai mare decât ea.
— Nimeni nu a sugerat nici pe departe că Procane ar putea fi o femeie, a răspuns Lisenko sec. Vorbim despre Adam Procane.
— Care poate fi o excelentă acoperire pentru o femeie.
— Cord Dillon este cel care a cumpărat două bilete de călătorie la Helsinki, noaptea peste mare, a strigat Lisenko pierzându-şi cumpătul în mod deliberat.
— Şi Rupescu a sugerat că, a continuat imperturbabil Karlov, al doilea bilet ar putea fi pentru o femeie. Această femeie ar putea fi Helene Stilmar.
— Teorii, teorii, a explodat Lisenko. Ghiceşti aiurea! Nu ai nicio dovadă serioasă.
— Am ghicit şi mai înainte – cu planul meu de a dejuca Iniţiativa de Apărare Strategică, aşa-numitul „Război al Stelelor”.
— Pe baza informaţiilor oferite de Procane.
— Este un lucru pe care se pare că îl treceţi cu vederea. Dillon a cumpărat bilete doar de dus către Helsinki.
— Şi? Rupescu nu a făcut niciun comentariu despre asta.
— Pentru că, tovarăşe general, şi ea a omis ceva semnificativ. Dacă Dillon ar fi fost Procane, şi-ar fi acoperit mai bine urmele. Şi-ar fi cumpărat bilete de întoarcere.
— Poluchkin este un expert în urmăriri. Dillon nici nu a visat că a fost urmărit.
Chiar pe când vorbea, Lisenko a realizat că argumentele sale sunau fals. Spera că lui Karlov îi va scăpa tonul său nesigur. Nu putea avea atâta noroc.
— Directorul adjunct al CIA? a replicat Karlov cu o notă de ironie.
— De acord, atunci, şi-a acoperit ideile Lisenko schimbând subiectul. Ai instruit-o pe Rupescu să o caute pe Helene Stilmar. Personal, consider asta ca pe o pierdere de timp.

Va urma