A fost odata o stea (4)

Nora Roberts

Surorilor mele întru magie –
Ruth, Marianne și Jill


Conal nu era în casă când ea apăru din nou, dar Hugh stătea lângă foc, ca şi cum ar fi aşteptat-o. Se ridică în clipa în care ea intră în încăpere şi porni repede spre uşă, întorcând capul, aşa încât privirile li se întâlniră.

— Vrei să mergi la plimbare? Şi eu la fel.

Era păcat de grădini, îşi zise ea oprindu-se între ele. I-ar fi plăcut să se apuce să smulgă buruienile, să rupă florile veştejite. O oră de muncă plăcută, se gândi ea, poate două, dar, în loc să pară sălbatice şi neglijate, ar fi părut numai sălbatice. Exact ce trebuia acolo.

Nu era treaba ei, îşi spuse, nu era casa ei, nu era locul ei. Aruncă o privire spre corpul de clădire de lângă casă. Probabil că el era acolo făcând… ce naiba făcea de obicei. Şi o făcea furios, îşi închipui.

De ce era, oare, atâta furie în el?

Nu era problema ei, nu era treaba ei, nu era bărbatul ei.

Deşi, pentru o clipă, când mâinile şi gurile lor se împreunaseră, păruse să fie.

„Nu vreau asta. Nu te vreau.”

Fusese foarte limpede. Şi ea se săturase să tot nimerească în locuri unde nu era dorită.

Vântul bătea cu putere dinspre mare, aducând nori negri spre insulă. Începând să meargă, văzu cum albastrul palid şi aducător de speranţă, era mistuit treptat şi inevitabil.

Conal avusese dreptate. Venea furtuna.

Dacă mergea de-a lungul ţărmului, nu avea ce să i se întâmple. Nu avea să urce dealuri, deşi ar fi vrut. Avea să urmeze doar linia ţărmului şi să se bucure privind valurile cum se spărgeau de stânci.

Hugh părea mulţumit să meargă pe lângă ea. Aproape ca un paznic, îşi spuse.

Opt kilometri, până în satul cel mai apropiat, îşi aminti. Nu era prea mult. Putea să aştepte până când se mai ameliora vremea şi să plece pe jos, dacă el nu voia să o ducă. Văzuse o camionetă parcată între casă şi cealaltă clădire, un vehicul elegant şi modern, anacronic, dar practic.

De ce o sărutase aşa?

Nu, nu era bine. Nu o făcuse cu bună ştiinţă. Pur şi simplu, li se întâmplase amândurora. Avusese un vuiet în cap, în sânge, cum nu mai simţise niciodată. Mai mult decât pasiune, îşi spuse ea acum, mai mult decât dorinţă fizică. Era un fel de recunoaştere disperată.

„Iată-te. În sfârşit!”

Bineînţeles că era ridicol, dar altfel nu avea cum să explice ceea ce prinsese viaţă, în fiinţa ei. Şi ceea ce izvorâse din acel prim val fierbinte părea a fi iubire.

Nu puteai să iubeşti ce nu cunoşteai. Nu puteai să iubeşti când nu exista o înţelegere, o viaţă, un trecut comun. Mintea ei îi spuse toate acele lucruri raţionale. Iar inima râdea de ele.

Nu conta. Putea să fie nedumerită, supărată, chiar dispusă să accepte. Dar nu conta atunci când el nu o voia pe ea sau ceea ce prinsese viaţă între ei.

Se opri, lăsă vântul să-şi fluture aripile puternice deasupra ei şi stropii de apă s-o acopere. Deasupra capului, un pescăruş la fel de alb ca luna, scoase un ţipăt triumfător şi zbură iute purtat de vânt.

Ah, cât îl invidia pentru libertatea aceea, deoarece purta în inimă dorinţa de a zbura. De a se lăsa purtată de vânt. Şi să ştie că, atunci când ateriza undeva, avea să fie locul ei, timpul ei, triumful ei.

„Dar trebuie să trăieşti în prezent, nu-i aşa, Lena?” îi murmură brusc în ureche vocea răbdătoare şi nedumerită a mamei ei. „Trebuie să fii atentă. Nu poţi să te laşi în voia sorţii, trebuie să faci ceva cu viaţa ta. Ar fi timpul să te concentrezi asupra unei cariere, să-ţi canalizezi energia spre ceva.”

Şi, dincolo de vocea aceea, nerostite, erau cuvintele „Mă dezamăgeşti.”

— Ştiu. Îmi pare rău. E groaznic. Aş vrea tare mult să-ţi pot spune ce groaznic e să ştiu că sunt singura ta dezamăgire.

Avea să se descurce mai bine, îşi promise Allena. Avea să o convingă pe Margaret să-i mai acorde o şansă. Cu orice preţ. Apoi avea să facă un efort mai mare, să fie mai atentă, mai responsabilă, mai practică.

Mai nefericită.

Câinele îşi mângâie capul de piciorul ei, gest care o linişti şi întorcând spatele apei, ea îşi continuă drumul.

Ieşise ca să-şi limpezească gândurile, îşi aminti ea, nu să le înmulţească. Cu siguranţă, nu putea să existe un loc mai perfect pentru liniştirea inimii şi a minţii. Sub acel cer ameninţător, dealurile străluceau şi stâncile înfricoşătoare sclipeau. Florile sălbatice, puncte şi pete de culoare, erau presărate prin verde şi gri şi ea văzu o pată mai mare şi purpurie, care era iarbă-neagră.

Ar fi vrut să le adune, să-şi umple braţele cu ele, să-şi cufunde faţa în mirosul lor. Încântată de idee, se întoarse şi se căţără pe pietre, unde iarba creştea rară, apoi mai sus, spre tufele mai dese, până când mireasma ei acoperi chiar şi parfumul primitiv al mării.

Îşi umplu braţele, dar voia şi mai mult. Râzând, porni repede pe o potecă îngustă. Deodată, se opri brusc. Uluită, clătină din cap. Auzi un zumzet straniu. Dădu să înainteze, dar nu putu. Pur şi simplu, nu putu. Era ca şi cum un perete de sticlă ar fi apărut brusc între ea şi următoarea pantă de flori şi stânci.

— Dumnezeule, ce e asta?

Ridică o mână, tremurătoare, făcând florile să-i cadă din braţe şi apoi să fie luate de vânt. Nu simţi nicio barieră, ci doar un fel de căldură când apăsă aerul cu mâna. Şi, oricât ar fi încercat, nu putea să treacă mai departe.

Un fulger brăzdă cerul deodată şi fu urmat de un tunet. Prin acesta, ea îşi auzi numele. Se uită în jos spre plajă, aproape aşteptându-se să vadă dragoni şi vrăjitori. Dar nu era decât Conal, care stătea cu picioarele depărtate, cu părul în vânt şi cu ochii plini de furie.

— Coboară de-acolo. Nu trebuie să te caţeri pe stânci când vine furtuna.

Ce privelişte oferea. Venise după ea dintr-un sentiment de responsabilitate, aşa îi plăcea lui să gândească. Fusese stupefiat când o văzuse urcând pe potecă printre stânci în lumina aceea stranie, cu părul fluturând şi cu braţele încărcate de flori. Aproape că voia să urce după ea, să o îmbrăţişeze cu flori cu tot şi să-i strivească din nou gura cu a sa în timp ce vântul sufla sălbatic peste ei.

Pentru că voia, aproape că-i simţea gustul, vocea îi fu tăioasă când ea coborî pe plajă.

— N-ai minte de te-ai apucat să culegi flori pe vremea asta?

— Se pare că nu. Vrei să te duci acolo?

— Poftim?

— Fă-mi plăcerea şi mergi pe plajă încă vreun metru jumate.

— Poate chiar ţi-ai pierdut minţile, zise el şi dădu s-o apuce de mână şi s-o tragă, dar ea făcu un pas într-o parte.

— Te rog. Nu durează decât un minut.

El scoase o înjurătură printre dinţi, după care merse un pas, doi, trei. Când se opri brusc, Allena închise ochii şi se cutremură.

— Nu poţi, nu? Nu poţi să mergi mai departe. Nici eu n-am putut.

Deschise ochii din nou şi îi întâlni pe ai lui plini de furie când se întoarse.

— Ce înseamnă asta?

— Că ne descurcăm. Hai să ne întoarcem. N-am chef să mă ude ploaia de două ori în aceeaşi zi.

El nu spuse nimic la întoarcere şi nici ea nu îl îmboldi. Primele picături mari de ploaie căzură când ei ajunseră la uşă.

— Ai în ce să pui astea? îl întrebă ea. Au nevoie de apă şi aş vrea să am mâinile ocupate, în timp ce tu o să-mi explici unele lucruri.

El ridică din umeri, făcu un gest vag spre bucătărie şi apoi se duse să mai pună cărbuni pe foc.

Ploua torenţial. Vuietul vântului semăna cu un urlet, iar ea se apucă să adune vase, sticle şi boluri. Văzând că el privea flăcările tăcut, încălzi ceaiul.

El o privi, când îl turnă în ceşti, după care se duse la bucătărie şi aduse o sticlă de whisky. Îşi puse puţin în ceai şi ridică dintr-o sprânceană întrebător, ţinând sticla deasupra ceştii ei.

— Ei bine, de ce nu?

Dar, după ce el îi puse whisky în ceai, ea luă florile şi se apucă să le pună în apă.

— Ce e cu locul ăsta? Cine eşti?

— Asta ţi-am spus deja.

— Mi-ai spus un nume.

Acea îndeletnicire casnică o mai liniştea şi ştiuse că asta avea să se întâmple. Când îşi ridică privirea din nou, aceasta era directă şi răbdătoare.

— Nu la asta m-am referit.

El o privi şi apoi încuviinţă. Indiferent dacă avea să facă faţă sau nu, merita să ştie.

— Ştii la ce distanţă în largul mării te afli?

— O milă, două?

— Mai mult de zece.

— Zece? Dar n-am făcut mai mult de douăzeci de minute – şi pe timp de furtună.

— Insula Dolman se află la mai mult de zece mile distanţă de coasta de sud-vest a Irlandei. Ne aflăm la îmbinarea Oceanului Atlantic cu Mările Celtice. Unii spun că zânele vin aici şi stau la soare pe stânci sub formă omenească. Şi că ies din ascunzişurile lor din adâncul munţilor ca să danseze sub clar de lună.

Allena vârî firele mai scurte într-o sticlă mai mică.

— Şi tu spui asta?

— Unii spun, continuă el fără să-i răspundă, că străbunica mea şi-a părăsit palatul din munte şi i s-a dăruit străbunicului meu în noaptea solstițiului de vară când stăteau lângă pietrele dansului de pe stânci. Acum o sută de ani. La fel, cum, cu alţi o sută de ani în urmă, un alt bărbat cu sângele meu a stat cu femeia lui în acelaşi loc şi s-au făgăduit unul altuia. Şi cu un secol înainte, la fel, şi de fiecare dată în aceeaşi noapte, în acelaşi loc, când se arată steaua.

Ea atinse pandantivul.

— Steaua asta?

— Aşa se spune.

— Şi, cum peste două zile este solstițiul, e rândul tău?

— Dacă aş crede că străbunica mea a fost altceva decât o femeie simplă, că am sânge de spiriduş în vene şi că aş putea să fiu influenţat ca să mă dăruiesc unei femei din cauza felului în care o stea străluceşte printre pietre, nu m-aş afla aici.

— Înţeleg, spuse ea încuviinţând şi ducând unul din vase în sufragerie pentru a-l pune pe masă. Aşadar, te afli aici ca să dovedeşti că toate lucrurile pe care tocmai mi le-ai spus sunt nişte prostii.

— Poţi să crezi altceva?

Ea habar n-avea ce credea, dar avea senzaţia că putea să creadă foarte, foarte multe.

— De ce n-am putut să plec de-aici, Conal? Tu de ce n-ai putut?

Lăsă întrebarea suspendată în aer şi se întoarse la bucătărie. Sorbi puţin ceai, simţind valul de căldură al whiskeyului inundând-o, după care începu să selecteze celelalte aranjamente, aşezându-le unde avea chef.

— Trebuie să-ţi fi fost greu să auzi povestea asta din copilărie şi toată lumea să se aştepte s-o accepţi.

— Tu poţi s-o accepţi? o întrebă el. Poţi să ignori tot ce-ai învăţat şi ce-ţi spune raţiunea şi să accepţi că trebuie să fii a mea pentru că aşa spune o legendă?

— Aş fi spus nu, zise ea aşezând sticlele cu flori pe poliţa îngustă a căminului, deasupra focului care ardea încet. Aş fi fost intrigată, amuzată, poate chiar puţin fascinată de idee. Pe urma aş fi râs. Aş fi făcut astea, spuse ea întorcându-se să-l privească, înainte să te sărut şi să simt ce am simţit în mine şi în tine.

— Dorinţa e un lucru foarte uşor.

— Aşa e, şi dacă ar fi fost numai asta, nu ne-am fi oprit. Dacă asta ar fi fost tot, tu n-ai fi furios acum şi pe tine şi pe mine

— Eşti îngrozitor de calmă în privinţa acestor lucruri.

— Ştiu, spuse ea zâmbind, pentru că nu putea să se abţină. Nu-i aşa că e ciudat? Dar sunt o fiinţă ciudată. Toată lumea spune asta. Lena, răţuşca ieșită din apă, fata care bâjbâie şi nu e niciodată la locul potrivit. Dar aici nu mă simt nici ciudată, nici nelalocul meu. Aşa că mi-e mai uşor să fiu calmă.

Şi nici nu arăta nelalocul ei aşa cum umbla prin casă şi aranja florile, îşi spuse el.

— Nu cred în magie.

— Iar eu am căutat-o toată viaţa, spuse ea luând un fir de iarbă-neagră şi i-l întinse. Îţi promit ceva.

— Nu-mi datorezi nicio promisiune. Nu-mi datorezi nimic.

— Fără nicio obligaţie. Nu te voi ţine cu legende sau magie. Când o să pot pleca, dacă asta vrei, o să plec.

— De ce?

— M-am îndrăgostit de tine şi dragoste cu sila nu se poate.

Ruşinat, el luă floarea şi i-o strecură în păr.

— Allena, e nevoie de nişte ochi limpezi ca să vezi cu atâta uşurinţă ce e în inimă. Eu nu-i am. O să-ţi fac rău, zise el mângâindu-i obrazul uşor. Şi prefer să n-o fac.

— Sunt destul de încăpăţânată. N-am mai fost îndrăgostită niciodată, Conal, şi s-ar putea să nu mă pricep deloc. Dar, în clipa asta, îmi convine şi mi-e de-ajuns.

El refuză să creadă că ceva putea fi atât de simplu.

— Mă simt atras de tine. Aş vrea să te ating, să te simt sub mine. Dacă asta e tot, s-ar putea să nu fie suficient pentru tine sau chiar şi pentru mine, în final. Aşa că e mai bine să păstrăm distanţa.

Se duse şi îşi luă impermeabilul din cui.

— Simt nevoia să lucrez, zise el şi ieşi în ploaie.

Ar fi fost mai mult decât avusese vreodată, îşi dădu seama ea, şi ştia că, dacă era nevoie, ar fi putut face în aşa fel încât să fie de-ajuns.

♥ ♥ ♥

Furtuna era pe sfârșite când se întoarse el. Seara se lăsă, plăcută şi ceţoasă. Primul lucru pe care îl sesiză de cum intră în casă fu aroma. Ceva cald şi delicios care îi aminti stomacului său că era gol.

Apoi observă schimbările mărunte, din sufragerie. Câteva modificări subtile: o masă mutată din loc, pernele aranjate. N-ar fi observat praful, dar remarcă absenţa acestuia, ca şi mirosul vag de soluţie de lustruit.

Ea întreţinuse focul, şi lumina, combinată cu cea a lumânărilor pe care le găsise şi le aprinsese, era foarte plăcută. Dăduse drumul şi la muzică, şi fredona uşor în timp ce trebăluia prin bucătărie.

Agăţând impermeabilul la loc în cui, simţi cum tensiunea care îl stăpânise tot timpul cât lucrase, îi alunecă de pe umeri.

— Am făcut puţină supă, strigă ea. Am găsit nişte legume pe aici. Nu prea aveai cine ştie ce, aşa că m-am limitat la lucrurile de bază.

— Miroase excelent. Îţi mulţumesc.

— Trebuie să mai şi mâncăm, nu?

— N-ai fi spus asta cu atâta ușurință dacă aş fi gătit eu.

Ea pusese masa deja, făcând ca farfuriile care nu erau dintr-un serviciu, să arate plăcut, nu neglijent. Şi acolo erau lumânări iar una din sticlele de vin pe care el le adusese de la Dublin era lăsată să respire pe dulap.

Ea făcea biscuiţi.

— Allena, nu trebuia să te deranjezi atât.

— Ah, îmi place să-mi fac de lucru. Gătitul e un fel de hobby, zise ea turnându-i vin. De fapt, am urmat cursuri. Am urmat o mulţime de cursuri. De data asta, m-am gândit că poate aveam să fiu bucătar-şef sau să deschid propriul meu restaurant.

— Şi?

— Ca să conduci un restaurant este nevoie de mai mult decât doar de gătit. Nu mă pricep deloc la afaceri. Cât despre ideea cu bucătarul, mi-am dat seama că trebuie să găteşti cam aceleaşi mâncăruri în fiecare seară şi la comandă, conform meniului, înţelegi? Astfel că a devenit unul dintre numeroasele mele hobby-uri, spuse ea vârând biscuiţii în cuptor. Dar, cel puţin, ăsta e practic. Bine, adăugă ea ştergându-se pe un prosop pe care îl vârâse la brâu. Sper că ţi-e foame.

El îi aruncă un zâmbet care făcu să-i tresalte inima în piept.

— Sunt aproape mort de foame.

— Foarte bine, spuse ea punând pe masă farfuria cu brânză şi măsline pe care o pregătise. Atunci n-o să critici.

Când el ar fi pus supa direct din oală, ea o turnase într-un castron alb, gros. Găsise vasul de sticlă în care mama lui punea untul, vas pe care el nu-l mai văzuse de ani de zile. Biscuiţii fuseseră aranjaţi într-un coş în interiorul căruia strălucea un şervet cu pătratele albastre şi albe.

Când ea dădu să pună supa în farfurii, el îi acoperi mâna cu a sa.

— O fac eu. Stai jos.

Numai aromele erau de-ajuns pentru a-l face să plângă de recunoştinţă. Prima dată când gustă supa cu bucăţi groase de legume închise ochii de plăcere. Când îi deschise din nou, văzu că ea îl privea cu încântare şi amuzament.

— Îmi place hobby-ul tău, îi spuse el. Sper că ţi-l vei satisface în voie cât o să stai aici.

Ea luă un biscuit şi îl studie. Era atât de plăcut să-l vadă zâmbind.

— Eşti foarte generos.

— Trăiesc de câteva luni de pe urma slabelor mele talente, spuse el privind-o în ochi. M-ai făcut să-mi dau seama ce am pierdut. Sunt un om capricios, Allena.

— Adevărat? spuse ea cu o voce atât de blândă, încât lui aproape că-i scăpă insulta.

Dar nu îi scăpă.

Râse, clătină din cap şi mai luă o lingură de supă.

— Am impresia că n-or să fie două zile liniştite.

Va urma