Cacealmaua (7)

Colin Forbes

Generalul Lisenko, care plecase în grabă de la amanta lui din Leningrad, năvăli în biroul său. Spumegând de furie.
Ghetele sale grele bubuiau pe podea în timp ce-şi scotea paltonul şi-l arunca pe canapea.
— Rebet! Ce poate fi atât de urgent încât să-mi întrerupi o întrevedere importantă?
— Slavă Domnului că aţi venit, replică Rebet calm. Mi-au spus că vă pot găsi acolo. Observatorii noştri de la Londra, de pe Heathrow, au raportat sosirea nu a unuia – ci a doi americani importanţi. Cord Dillon, directorul adjunct al CIA – şi influentul consilier prezidenţial la departamentul Securităţii Naţionale, Stilmar.
— Au venit împreună?
— Nu. Separat. Dillon a sosit luni, iar Stilmar a venit astăzi. Din cauza birocraţiei, raportul despre sosirea lui Dillon a întârziat. Ambasada noastră din Kensington Palace Gardens a contactat prin radio Moscova acum o oră şi ei mi-au telefonat imediat.
— Aşa! Lisenko îşi luă poziţia favorită şi se duse la fereastră. A fost deci bine să supraveghem toate zborurile care soseau din Statele Unite. În această meserie, tovarăşe, trebuie să înveţi să prevezi mişcările inamicului!
— Am transmis informaţia colonelului Karlov la Tallinn, îşi informă Rebet şeful.
— De ce naiba ai făcut asta?
— Fiindcă mi-aţi spus că l-aţi însărcinat pe Karlov cu investigaţiile în cazul Procane, replică Rebet rapid. Unul din aceşti bărbaţi, Dillon sau Stilmar – ar putea fi Adam Procane. Bineînţeles, Karlov nu-şi poate îndeplini misiunea decât dacă dispune de toate noutăţile.
— Pe viitor, înainte să transmiţi informaţii la Tallinn, vorbeşte mai întâi cu mine. E un drum tare lung de la Londra la Tallinn.
— Nu prea, răspunse Rebet. Liniile Aeriene Britanice au zboruri zilnice, fără escală, spre Helsinki. Iar din capitala finlandeză se poate ajunge cu vasul la Tallinn. Nu ar trebui să pregătim paşaportul cu un nume britanic, pentru cazul în care Procane ajunge la Helsinki? Spaţiul pentru fotografie l-am putea lăsa momentan liber.
— O propunere excelentă. Pregăteşte paşaportul şi trimite-l cu avionul la ambasada noastră din Helsinki. Cum a reacţionat Karlov la telefonul tău?
— Sceptic! A spus că niciunul din cei doi americani nu a vizitat ambasada din Londra cât timp s-a aflat el acolo.
— Karlov încearcă din nou să se acopere! Lisenko părăsi fereastra şi lovi cu pumnul masiv în palmă. Dacă îmi amintesc, au existat persoane de legătură care i-au dat lui Karlov informaţiile, de fiecare dată altele. Aceşti intermediari ar fi putut să circule între Statele Unite şi Londra, să colecteze datele şi apoi să i le transmită lui Karlov. Din vocea lui Lisenko răzbătea sarcasmul. Şi ce gândeşte atât de precisul meu asistent?
— Nici eu nu sunt sigur. Am rugat Moscova să dea toate informaţiile unui alt analist pentru sinteză.
— Fără aprobarea mea?
— Pentru a vă proteja...
— Niciunul din voi n-aţi face nimic fără mine! Gândeşte-te numai, dacă vreunul din cei doi, Dillon sau Stilmar, ar ajunge la Moscova, porcul acela agresiv de Reagan ar fi distrus.
13
Mauno Sarin stătea în spatele biroului său şi studia plicul care era bătut la maşină şi adresat lui personal. Îl deschise cu grijă cu un cuţit şi extrase foaia groasă de hârtie scumpă, care era împăturită o singură dată. Citi cele câteva cuvinte scrise la maşină şi înjură în gura mare.
Ar fi bine dacă ne-am putea întâlni în următoarele două săptămâni. De exemplu, pentru a compara notele? Andre Karlov.
Nu exista nici o semnătură. Chiar şi numele era bătut la maşină – intenţionat scris greşit. Andre în loc de Andrei. Ridică hârtia în lumina soarelui care intra pe fereastră şi îi examină filigranul. Exact cum se aşteptase – era hârtie finlandeză, la fel ca şi plicul.
Karlov era atent şi ingenios. Nimeni n-ar fi putut să demonstreze că plicul venea de la Tallinn, iar scrierea intenţionat greşită a numelui sugera o farsă, dar Sarin ştia că nu era aşa. Aşa lucra dincolo sistemul – dacă voiai să supravieţuieşti. Niciodată să nu scrii ceva care ar putea fi folosit ca probă împotriva ta mai târziu.
Plicul era ştampilat Helsinki, aşa că Sarin bănui că fusese pus la poştă de un om de încredere al lui Karlov, care traversase cu Georg Ots numai pentru a pune scrisoarea la cutie. Întrebarea care îl îngrijora era de ce alesese Karlov acest moment pentru a propune o întâlnire?
Asasinarea ofiţerilor GRU? Puţin probabil – ar fi vrut să ascundă, nu să facă public faptul că nu-şi puteau proteja propriii lor ofiţeri în „republica model”. Adam Procane? Tot puţin probabil. Mai rămâneau articolele Lailei despre moartea lui Alexis Bouvet şi despre asasinarea ofiţerilor GRU.
Mauno băgă mâna într-un sertar şi scoase o copie din Le Monde, ziarul francez pentru care lucrase Bouvet. Alături de el se afla traducerea în finlandeză a unui articol. Ei preluaseră povestea Lailei şi o trecuseră pe prima pagină.
Corespondent de presă francez asasinat în Finlanda? Reportajul îl urmărea în general pe cel al Lailei, cu exagerările şi dramatizările galice de rigoare. Da, acesta ar fi putut fi lucrul care îl îngrijora pe Karlov. Ruşii începeau să aibă o presă foarte proastă la nivel internaţional. Mauno nu se îndoia că presa germană şi britanică vor prelua şi ele povestea, cu înfloriturile specifice.
Mauno era un excelent tactician în arta relaţiilor duplicitare cu Moscova. Cel mai bun răspuns pe care-l putea da lui Karlov era să-i distrugă echilibrul cu date noi, pe care acesta trebuia să le raporteze Moscovei. Îşi părăsi biroul şi o luă la fugă pe scări în jos spre parter, unde era instalat complexul de comunicaţii. Se apropie de un birou în formă cubică în care se afla operatorul radio-telefonist.
— Pauli, încearcă să-l prinzi la telefon pe colonelul Karlov din Tallinn. Dacă reuşeşti, vrei, te rog, să mă laşi singur? Discuţia este confidenţială.
Lui Pauli nu i-au trebuit decât trei minute pentru a prinde Tallinn-ul. Îi dădu lui Mauno receptorul, părăsi camera strâmtă şi închise uşa. Mauno se aşeză în scaunul de secretariat cu spătar ajustabil.
— Andrei? La telefon Mauno Sarin. Am o propunere, în Occident a început să circule zvonul despre nişte presupuse asasinate comise asupra ofiţerilor GRU în Estonia. Le Monde, ziarul pentru care lucra Alexis Bouvet, susţine că moartea ei a fost un asasinat.
— Dar asta s-a întâmplat în Finlanda, îi aminti Karlov rece.
— Aşa au preluat ei povestea. În acelaşi ziar din Helsinki, în ziua următoare, a apărut articolul despre aşa-zisa asasinare a ofiţerilor GRU din Estonia. Cât timp crezi că va mai trece înainte să scrie asta şi în ziarele din Paris şi Dumnezeu mai ştie unde? De exemplu, în New York, sugeră Mauno, încercând să-l strângă pe Karlov cu uşa. Încerc să te ajut.
— Oh, da? Cum?
— Un renumit corespondent străin britanic, Robert Newman, tocmai a sosit în Finlanda. Mauno era atent să nu spună Helsinki. Dacă l-aş lua cu mine pentru o zi, ar putea să vadă că totul este în regulă în Estonia. Un articol scris de el ar contrabalansa toate ştirile acelea neplăcute.
— Nu! Aici nu este permis accesul corespondenţilor occidentali. Nu spun decât minciuni şi se dedau la provocări.
— Trece-l pe Newman prin computerul vostru. Verifică-i dosarul pe care îl are la Moscova.
Conversaţia era purtată în engleză. Mauno vorbea rusă, dar ştia că Andrei Karlov era încântat de orice posibilitate se ivea pentru a-şi exersa engleza fluentă, pe care şi-o perfecţionase în timpul şederii sale la Ambasada sovietică de la Londra.
— Nu cred că vor accepta.
— Vizita s-ar putea face cu unele condiţii.
— Niciun fel de condiţii preliminare!
— Condiţiile sunt următoarele: un act de garantare a securităţii semnat personal de generalul Lisenko, insistă Mauno. De asemenea, nu vom petrece decât o zi în Tallinn. Vom sosi cu Georg Ots şi ne vom întoarce în aceeaşi zi. Şi acest lucru îl vreau în scris.
— Nici una din condiţii nu este acceptabilă.
— Încă o condiţie. Va trebui să faceţi rost de o viză valabilă pentru Newman.
— Acest Newman este dispus să viziteze Tallinn-ul?
— Va trebui să-l conving, răspunse Mauno cu şiretenie. Dacă aş ştii că voi l-aţi invita – cu stricta respectare a condiţiilor puse de mine – munca mea ar fi mai uşoară.
— După părerea mea, toată această poveste nu va fi acceptată de Moscova.
Acesta era momentul în care Mauno şi-a dat seama că peştele înghiţise momeala. Trecură la obişnuita conversaţie politicoasă, şi apoi Mauno puse receptorul jos. Mai rămase câteva minute aşezat în scaun, uitându-se pe pereţi. Spaţiul mic îl ajută să-şi adune gândurile.
Era o acţiune îndrăzneaţă, dar ştia că Andrei Karlov se va simţi obligat să-i transmită propunerea sa generalului Lisenko – pur şi simplu nu îndrăznea să treacă sub tăcere discuţia telefonică. Mauno însă avea alte motive.
Pe de-o parte, era convins că Newman – din motive necunoscute – era hotărât să viziteze Estonia. Şi ar fi putut încerca să treacă ilegal Golful Finic. Existau pescari care ar fi acceptat – pentru o sumă substanţială – să traverseze golful pe întuneric şi să-l lase pe coastă înainte de revărsatul zorilor.
Dacă îl prindeau ruşii existau două posibilităţi, ambele la fel de neplăcute. Newman putea să dispară pur şi simplu.
Sau, şi mai rău din punctul de vedere al Helsinki-ului, ar fi putut fi prezentat la o conferinţă de presă la Moscova, ca un intrus, un spion capitalist prins în flagrant.
Datorită poziţiei sale oficiale, cea de-a doua posibilitate îl speria mai mult pe Sarin. Moscova ar fi avut ocazia să exercite presiuni asupra Finlandei. „Debarcarea unor agenţi provocatori pentru a stârni dezordini şi pentru a spiona patria noastră...” Aceasta ar fi fost linia adoptată. Era de înţeles – din punctul lor de vedere.
Acţiunea sugerată de Mauno ar fi împuşcat doi iepuri dintr-un foc. Newman ar fi scăpat de ceea ce Sarin era convins că începuse să devină o obsesie. Şi finlandezul nu se îndoia că – indiferent care era adevărul despre Estonia – Karlov ar fi regizat vizita într-un mod care i-ar fi permis lui Newman să scrie un articol care ar fi fost un adevărat certificat de sănătate pentru republica baltică. Orice tensiune creată de nebunescul articol al Lailei s-ar fi evaporat.
— Nu trebuie decât să mă rog să reuşesc, îşi spuse el şi părăsi camera mică, mulţumindu-i lui Pauli, şi s punându-i că a terminat. Dumnezeule, merg pe muchia unui cuţit, se gândi el în timp ce urca scările spre biroul său.

— Tallinn-ul începe să fumege. În curând va ieşi şi foc.
Lisenko făcu această remarcă cu mare satisfacţie şi îşi frecă mâinile sale mari, uitându-se fix la receptorul pe care tocmai îl pusese jos. Acţiune! Asta iubea el. Fumul bătăliilor, zgomotul armelor mari. Acest gând îl făcuse să scoată acea exclamaţie.
— Date noi? întrebă Rebet, ridicându-şi privirile de pe raportul cu noile date despre Procane, care tocmai sosiseră cu avionul de la Moscova.
— Karlov. Tocmai a avut cea mai provocatoare conversaţie telefonică cu Mauno Sarin din Helsinki. Imaginează-ţi ce a propus Sarin. Să aducă un reporter occidental care să scrie un reportaj despre paşnica Estonie!
— Ce reporter?
— Un englez. Robert Newman. Ce crede că facem noi? Turul oraşului pentru celebrităţi?
— Dacă nu mă înşel, acest Newman este obiectiv, spuse Rebet care citea foarte mult. L-am putea verifica cu ajutorul computerului de la Moscova.
— Vrei să spui să-l lăsăm să vină?!
— Uitaţi-vă din nou la copia din Le Monde şi la traducerea de pe biroul dumneavoastră.
— Dar se referă la uciderea lui Alexis Bouvet.
— Pe care este clar că au obţinut-o din reportajul apărut la Helsinki. În ziua următoare, acelaşi ziar publica raportul neconfirmat al uciderii unor ofiţeri GRU în Tallinn. Nu vă puteţi imagina care va fi următorul mare articol în Le Monde?
— Vom nega totul. Aşa cum facem întotdeauna.
— Şi ce preţ credeţi că mai au aceste dezminţiri în Occident? întrebă Rebet fără să încerce să-şi ascundă iritarea. Dar, dacă ar fi posibil, un articol scris de un respectat reporter britanic va da totul peste cap.
Rebet era un personaj neobişnuit. Un excelent administrator – fără el departamentul lui Lisenko ar fi fost un haos – şi, de asemenea, un inteligent propagandist. Mult mai simplu decât să citezi lozincile răsuflate din Pravda era să pui presa occidentală să facă treaba în locul tău.
— Cel mai bine ar fi să înaintăm toată problema Moscovei, decise Lisenko. Informează-i imediat şi pune-i să-l treacă pe Newman prin computer. Principalul este să subliniezi că ideea îi aparţine colonelului Karlov din Tallinn.
Aşa îi asiguri pe toţi, în special pe tine, se gândi Rebet în timp ce întindea mâna după receptor.
Interesant era faptul că, nicio clipă, nici unuia dintre ei nu i-a trecut prin cap ideea că ei erau manipulaţi. În Helsinki, Mauno Sarin privise problema din toate unghiurile, în cele câteva minute cât stătuse în scaunul lui Pauli de la parter. Oferă-i ursului o momeală destul de mare şi sunt mari şanse s-o înghită dintr-o dată.

Uneori ai noroc. La Geneva, Alain Charvet, şeful agenţiei particulare de investigaţii, pe care îl vizitase Tweed, fusese sunat la birou de un străin, care vorbea franceza cu accent rusesc. Interlocutorul său îi spuse că tocmai sosise pentru a prelua misiunea unui client al lui Charvet, care plecase „acasă” – adică la Moscova, după cum interpretă Charvet. Aranjară să se întâlnească într-o mică cafenea lângă sediul poliţiei din centru.
În sinea sa Charvet era amuzat de numele noului său client. Prin telefon – o mare gafă – el se prezentase ca fiind Lev Shitov. Charvet avea deja o imagine asupra lui Shitov în momentul în care intră în cafenea, iar realitatea era chiar mai rea decât o plăsmuise imaginaţia sa.
Necioplit. Acesta a fost cuvântul care i-a venit în minte. Şi nu era decât o subapreciere. Shitov stătea la o masă într-un colţ, prefăcându-se că citea Journal de Geneve, în mijloculmesei aflându-se o sticlă nedeschisă de bere, după cum îl instruise Charvet. El se aşeză în faţa rusului.
Shitov era deja pe jumătate beat. Charvet mirosea aburii care pluteau pe deasupra mesei. De asemenea, Shitov împăturea cu greu ziarul, care sfârşi prin a se şifona de tot. Nu era singurul lucru mototolit de la acea masă!
Lev Shitov era scund şi gras, cu păr negru, unsuros, neîngrijit, având aproape patruzeci de ani, după cum aprecie Charvet. Avea o faţă greoaie, ochi rugători şi buze răsfrânte. Purta o haină de ploaie şifonată, iar cureaua, răsucită, era prea strânsă, făcând pântecul să iasă şi mai mult în evidenţă, deasupra şi dedesubtul ei.
— Sunt Charvet. E prea devreme pentru zăpadă în munţi.
— Dar Rinul curge repede aici.
Vorbea cu dificultate şi ar fi trebuit să spună „Rhânul”. Scoase o sticlă plată din buzunar, deşurubă cu greutate capacul şi luă o înghiţitură mare. Apoi întinse sticla spre Charvet.
— Vodcă, şopti el. Serveşte-te.
— Mai târziu, mulţumesc.
— Vreau să urmăreşti o oficialitate UNESCO – un englez. Se numeşte Peter Conway, mormăi rusul.
— Unde se duce. Adresele la care se duce. Cât stă, cu cine se întâlneşte. Fotografii – dacă se poate. În special femei?
Charvet înşiră cerinţele pe care le cunoştea din experienţă. Îşi dădea seama că Shitov avea nevoie de ajutor pentru a purta conversaţia. Iar menţiunea sa despre femei se dovedi a fi foarte inspirată. Shitov clipi cu ochiul său drept şi mai luă o gură de întăritor din sticlă.
— Femei, repetă el. Omul pe care l-am înlocuit m-a ajutat cu nişte adrese. A spus că Marie-Claire Passy este ceva pe care niciun bărbat nu trebuie să rateze. Are nişte ţâţe ca nişte ghiulele. Am întâlnire. Am vorbit cu ea înainte să te sun pe tine. Mă aşteaptă. Peter Conway se află în această clădire.
Charvet era uimit. Nebunul scrisese numele şi adresa pe o bucată de hârtie unsuroasă, mototolită, pe care o împinse peste masă, fără nicio încercare de a o ascunde. Mâna lui Charvet se închise deasupra ei şi dispăru. Shitov zâmbi prosteşte în timp ce se uită în jurul său prin cafenea.
— E mai bine decât în Tallinn. Şi decât să lucrezi sub comanda ticălosului de Karlov. Cu puţin noroc va fi asasinat înainte să afle ceva de Procane. Îmi place acest bar, mormăi el în continuare, uitându-se din nou în jurul său. Ştii cumva cât e ceasul?
— Exact patru şi un sfert.
— La naiba, acum am întâlnire cu Passy.
— O să-ţi arăt cum ajungi de aici. Ai plătit berea? Haide.
Charvet luase o decizie rapidă. Se îndoia că Lev Shitov era în stare să găsească singur drumul spre adresa din centrul oraşului – şi ar fi putut fi oprit de poliţie pe drum.
Îl luă pe Shitov de braţ şi îl scoase afară din cafenea, în sus pe trotuarul abrupt, deasupra străzilor întortocheate de jos. Charvet o cunoştea pe Marie-Claire Passy încă din vremea în care lucra la poliţie şi se opri în faţa unei clădiri coşcovite şi apăsă pe sonerie. Împinse capul lui Shitov în apropierea interfonului când vocea clară şi dură a unei fete întrebă în franceză:
— Cine este?
— E Lev – te-am sunat.
— Urcă la primul etaj.
Charvet deschise uşa după ce broasca electrică bâzâi şi-l împinse pe Shitov înăuntru. Îl urmă câţiva paşi pentru a-i arăta direcţia în susul scării şubrede şi a-i şopti:
— Primul etaj.
Când broasca automată a uşii se închise în spatele său, Charvet o luă la fugă înapoi în josul străzii spre cea mai apropiată cabină telefonică. Căută numărul lui Passy şi-l formă. Ea răspunse imediat cu vocea ei clară şi dură.
— Cinee?
— Alain Charvet. Ai un client. Ne poate auzi?
— Alain, cred că glumeşti. N-ar auzi nici dacă i-ar cădea tavanul în cap. Oricum, e la baie.
— Fă-mi, te rog, un serviciu. Când terminaţi, încearcă să-l tragi de limbă. Fă-l să vorbească despre Estonia. Silabisi numele. Şi despre un bărbat pe nume Karlov. Silabisi din nou. Shitov este subordonatul său şi-l urăşte pe ticălos – acestea sunt cuvintele lui. Dacă poţi, află cu ce se ocupă Karlov. Shitov, clientul tău, e un începător.
— Mie-mi spui?
— Te sun mai târziu.
— Ar putea deveni periculos?
— Dacă-l ţii beat, nu. Vodcă. Are propria lui sticlă. Mai are puţin şi e cui. Dimineaţă nu-şi va aminti nimic din ce ţi-a spus.
— Lasă-l pe mâna mea.
În continuare, Charvet se uită în cartea de telefon la biroul UNESCO, pentru care lucra Peter Conway. Formă numărul şi îl ceru pe Conway, gata să întrerupă legătura dacă englezul ar fi venit la telefon.
O fată îl informă că Peter Conway se afla într-o şedinţă, care probabil nu se termina înainte de ora şapte seara. Charvet spuse că nu avea nimic de transmis, îi mulţumi şi puse receptorul în furcă. Acest lucru îi dădea suficient timp să ajungă la sediul UNESCO mai târziu, când avea să-l urmărească pe Conway.
Shitov... un începător. Lui Charvet îi era cunoscut acest tip. Bineînţeles că fusese intensiv antrenat înainte de a părăsi Rusia. În una din taberele speciale de antrenament pe care le aveau, fusese învăţat, probabil, nu numai franceza, ci şi germana. Mult mai important, fusese învăţat cum să se îmbrace şi instruit în ceea ce priveşte obiceiurile vieţii elveţiene.
Fusese familiarizat, nu numai după hărţi, ci şi după machete la scară mare, cu aspectul Genevei. Învăţase o mulţime de trucuri din meseria sa. Fusese avertizat faţă de tentaţiile Occidentului decadent.
Şi acesta era singurul lucru împotriva căruia, după cum Charvet ştia foarte bine, niciun antrenament nu dădea rezultate de sută la sută. Impactul părăsirii patriei austere, ca şi confruntarea peste noapte cu luxul care se află la dispoziţia ta sub orice formă în Occident, erau cu adevărat şocante.
Femeile! Fetele elegante cu picioarele lor suple înveşmântate în ciorapi negri mulaţi. Probabil acesta fusese motivul pentru care cedase Shitov – probabil la câteva zile după sosire. Plecase la vânătoare de femei – numele şi adresele lor fiindu-i oferite cu generozitate de predecesorul său, care probabil făcuse şi el uz de aceste facilităţi.
Acest lucru nu se întâmpla întotdeauna. Mulţi ruşi erau prea speriaţi pentru a încerca acest lucru. Şi, probabil, după câteva săptămâni, Shitov va deveni mai atent. Charvet observase la telefon că franceza lui avea un oarecare accent rus, dar la cafenea devenise mai fluentă, lipsită de accent. Pentru moment însă instinctele masculine ale lui Shitov erau preponderente – se afla în faza cea mai vulnerabilă.
Iar reacţia lui Charvet, rezolvarea situaţiei, fusese aproape unică. Scăparea lui Shitov – menţionarea numelui lui Procane – a fost faptul care l-a făcut pe Charvet să adopte acest mod de acţiune puţin obişnuit. Fiindcă numele lui Procane fusese de mai multe ori menţionat în timpul vizitei lui Tweed la Geneva. Dacă Passy reuşea să scoată ceva important de la Shitov, Tweed trebuia informat imediat.

În ziua următoare, Tweed aranjă să se întâlnească cu Alain Charvet. Charvet îl sunase – ca de obicei – de la aeroportul Cointrin. Îşi aranjase telefonul astfel încât să poată prinde cursa Swissair spre Londra, care pleca în patruzeci de minute. Tweed fusese de acord după ce ascultase mesajul codificat al lui Charvet. Urmau să se întâlnească la hotelul Penta de la aeroportul Heathrow.
Ajungând la Heathrow, Tweed aşteptă la ieşirea pasagerilor până când îl văzu pe Charvet ieşind. Observă că elveţianul ducea o valiză mare, ca şi cum ar fi făcut o călătorie lungă. Tweed plecă, îndreptându-se spre marele stand de cărţi şi se opri la sectorul revistelor de scandal.
Îşi alese o poziţie la capătul cel mai îndepărtat al raftului, cu pixul său mic ascuns în mână. Se uită la câteva reviste în timp ce Charvet mergea indiferent în spatele său, uitându-se neatent la rafturile lungi.
Tweed alese o revistă la întâmplare, un număr pe a cărui copertă se afla o fată pe jumătate dezbrăcată. O deschise leneş şi scrise, îngrijit ca de obicei, 134, pe ultima copertă a revistei, apoi o puse din nou pe raft şi ieşi.
Charvet luă două cărţi, le aruncă o privire, apoi le puse înapoi pe rafturi şi alese ultima revistă la care se uitase Tweed. Când se duse să plătească pentru ele, Tweed dispăruse. Charvet traversă librăria şi ieşi pe intrarea în faţa căreia se afla o mulţime de taxiuri.
— Hotel Penta, îi spuse el şoferului când se află în maşină.
Când taxiul plecă, se uită prin revistă pretinzând că o citeşte. Ajuns la hotel, plăti taxiul, intră în hotel, se uită spre recepţie, văzu că toţi cei de acolo erau ocupaţi şi intră într-unul din lifturile care aşteptau. Când bătu încet la uşa camerei 134, Tweed deschise şi apoi închise din nou, imediat ce el se afla înăuntru.
— Mă bucur că ai venit, Charvet. S-a întâmplat ceva la Geneva?
— A sosit un tip nou, Lev Shitov, raportă elveţianul în felul său concis. Când m-a sunat era atât de beat, încât mi-a dat adevăratul lui nume. Ne-am întâlnit la o cafenea şi mi-a dat ceva de făcut – nu contează ce. Esenţial este că l-a menţionat pe Procane.
— Nu putea să fie o cursă?
— Nu. Ştiu când cineva este beat mort. Şi cine mai ştie că lucrez la acest caz cu tine?
— Numai eu, admise Tweed. Probabil că din cauza încordării te-am întrebat asta. Aşază-te şi povesteşte-mi totul.
— După cum ţi-am spus, este un începător – tocmai a sosit la Geneva. Înnebunit după o fată. Tipul pe care l-a înlocuit i-a dat adresa şi numele – din fericire o cunoşteam pe fată. Din vremea în care lucram la poliţie le cunosc pe majoritatea. Fata asta, hai să-i spunem Celeste, l-a făcut să vorbească. Înainte a lucrat pentru Andrei Karlov, un colonel din GRU, în Tallinn, Estonia. Ai auzit vreodată de el?
— O să verific când mă întorc. Continuă.
— Motivul pentru care n-am folosit telefonul – nu poţi ştii niciodată cât de adânc au intrat americanii în sistemul telefonic cu ajutorul sateliţilor – este faptul că Celeste a aflat de la Shitov că Andrei Karlov este cel care a fost însărcinat cu aducerea în siguranţă a lui Procane la Moscova.
— Acest Karlov mai operează încă în Tallinn?
— După câte spune Shitov, da. A auzit ceva la ultima şedinţă înainte de a pleca la Geneva. Uneori supraestimăm măsurile de siguranţă ale sovieticilor.
— Continuă, te rog.
— Karlov are cam multe pe cap. Un anume general Lisenko l-a însărcinat cu operaţiunea Procane – aşa că se pare că ei se aşteaptă ca Procane să treacă prin Scandinavia. Dar, oricât de incredibil ar părea, Karlov se mai ocupă şi de o investigaţie importantă – asasinarea unor ofiţeri GRU în Tallinn.
— În Le Monde de astăzi există un articol despre asta. Presupusa asasinare a unor ofiţeri GRU, remarcă Tweed. Crezi că este adevărat?
— Şi Journal de Geneve are în numărul de azi o mică notă neconfirmată despre acelaşi subiect. Estonia începe să semene cu un cazan încins. Îmi amintesc că, la începutul lui august, Enn Tarto, un naţionalist important, a fost condamnat la o lungă detenţie. Apoi, la mijlocul lunii august, ministrul adjunct al Justiţiei din Estonia a fugit în Suedia, împreună cu soţia. Colonelul Karlov se află la înghesuială, şi acest lucru e ciudat.
— De ce ciudat?
— Fiindcă are reputaţia unui excelent analist, dacă e să ne luăm după ce i-a spus Shitov Celestei.
— Ai ceva date despre cum se împacă Andrei Karlov cu şeful său, acel Lisenko?
— Ah, da, acesta ar putea fi motivul. Shitov îl detestă pe Karlov. Dar a lăsat, de asemenea, să-i scape că a fost trimis înapoi la Moscova, datorită avizului de incompetenţă dat de Karlov. Iar în ce-l priveşte pe Lisenko, Karlov îl urăşte chiar mai mult decât îl urăşte Shitov pe el.
— O familie fericită; Tweed oftă şi îşi dori să fi putut comanda o cafea – dar nimeni, nici măcar un chelner, nu trebuia să-l vadă stând de vorbă cu Charvet. Oare de ce considerăm, continuă Tweed, că numai noi avem toate necazurile pe cap? Mă întreb cum de l-au lăsat pe Shitov să părăsească Rusia, dacă îl cred incompetent?
— Probabil fiindcă îi cunoaşte pe oamenii potriviţi, inclusiv pe generalul Lisenko, care l-a recomandat pentru serviciul în străinătate. Şi încă ceva, Karlov, aparent, era primul contact al lui Adam Procane, în timp ce el însuşi era urmărit de Ambasada sovietică din Londra. Asta ar putea explica de ce se ocupă el de trecerea în siguranţă a americanului în Rusia.
— Se pare că Shitov i-a spus tot ce ştia Celestei, comentă Tweed, uitându-se fix la peretele alb, ca şi cum gândurile i s-ar fi aflat la mii de kilometri distanţă. Nu este un pericol potenţial pentru viitor? Nu am putea să-l facem să tacă în vreun fel? Dacă mai vorbeşte cu cineva despre asta?
— Crezi că e cazul? Chiar dacă ar vorbi cu propriii lui oameni, aceştia l-ar aduce imediat înapoi în Rusia.
— Bea prea mult, îi aminti Tweed. Ar putea avea încredere într-o persoană nepotrivită. Ar fi bine să-l sperii puţin. N-ai putea să-i tragi o sperietură, care să-i ajungă pentru câţiva ani?
— E destul de greu. Charvet se lăsă pe spate în scaunul său şi se încruntă. Am găsit, exclamă el.
— Să-l sperii cum trebuie, insistă Tweed.
— Îi voi spune că tocmai am aflat că Celeste este membră a DST-ului. Ideea că a vorbit cu cineva din contraspionajul francez îi va pecetlui pentru totdeauna buzele.
— Excelent. Tweed se ridică. A meritat să faci această călătorie. Am mai multe elemente pentru ghicitoarea pe care încerc eu să o dezleg. Scoase un plic gros din buzunarul său de la piept şi-l dădu lui Charvet. Franci elveţieni. Vor acoperi costurile călătoriei şi sunt o plată pentru valoroasele tale servicii. Prinzi următorul zbor spre Geneva?
— Nu următorul zbor, îl corectă Charvet. Ar putea fi acelaşi avion care m-a adus aici. Voi lua prânzul la aeroport şi voi pleca mai târziu.
Tweed dădu din cap. Charvet era un om care nu uita niciodată trucurile meseriei. Nu va exista niciun martor care să poată spune că a părăsit vreodată Elveţia. Tweed ridică valiza mare a lui Charvet.
— O să duc eu asta cât timp plătesc pentru cameră. Dacă te văd pe tine cu ea, ar putea să creadă că vrei să pleci fără să plăteşti. Aşteaptă la staţia de taxiuri şi ţi-o aduc eu.
— O să văd ce mai pot afla în legătură cu Procane – şi îţi voi transmite cum aflu ceva.
După ce Charvet plecă, Tweed nu se întoarse imediat la Londra. Prinse autobuzul aeroportului de la terminalul 2 spre terminalul 3 unde soseau zborurile transatlantice. Mergând spre ieşirile pasagerilor care veneau din SUA, avu nevoie doar de câteva minute pentru a găsi ceea ce căuta.
Un tip suplu, purtând o haină de ploaie şi o pălărie din piele de porc, stătea mestecând un băţ de chibrit, cu mâinile îndesate în buzunare. Hainele sale erau făcute în Anglia – părea total nevinovat – dar de ce oare, se întrebă Tweed, preferau agenţii sovietici pălăriile din piele de porc? Ei mai supravegheau încă avioanele care veneau din Statele Unite.
Întorcându-se spre Park Crescent cu un taxi, Tweed se gândi la ceea ce îi spusese Charvet. Colonelul Karlov se ocupa de pregătirile de primire a lui Adam Procane. Deci se pare că legăturile pe care le avea Stilmar erau demne de încredere. Stilmar fusese primul care sugerase că trecerea s-ar putea face prin Scandinavia. Asasinatele comise asupra ofiţerilor GRU erau o acţiune complicată şi ciudată, pe care Tweed nu o înţelegea.
Era posibil să fie răspunzătoare mişcarea de rezistenţă din Estonia, dar Tweed nu credea asta. Nu crezuse niciodată în coincidenţe. Totul părea să-i îndrepte atenţia spre Baltica, spre Estonia! începu să-şi facă griji pentru Bob Newman.
În ziua următoare, trebui să se gândească la altceva. Un al treilea american ajunse la bordul unui Concorde, tot un mare ştab.
14
— Ai auzit că Helene Stilmar este la Londra? întrebă Monica în treacăt când Tweed intră în biroul său.
— Nu, şi tu ştiai asta. Ce aşi mai ai în mânecă?
— Se vede?
— Nu crezi că te cunosc destul de bine?
— Bine. Helene aşteaptă să te vadă. Howard nu este astăzi aici, aşa că am dus-o în biroul lui. Am crezut că o să vrei să-ţi aduni forţele, să-ţi îndrepţi cravata, să te piepteni – şi alte chestii d-astea.
— Arată chiar aşa bine?
— Este o femeie foarte frumoasă. Obişnuită să meargă pe propriul ei drum, în modul cel mai plăcut posibil. Ştie cum să umble cu bărbaţii. O să ai nevoie de toată inteligenţa ta, adăugă Monica cu o umbră de maliţiozitate. Dosarul ei se află pe biroul tău. Ea este unul dintre ajutoarele lui Reagan.
Tweed îşi ocoli biroul şi parcurse în grabă dosarul, în timp ce fără să-şi dea seama, îşi îndrepta nodul cravatei. Helene, soţia lui Stilmar. Vârsta: puţin peste treizeci de ani. Măritată de şase. Principalul domeniu de activitate: Europa, în special problemele femeilor. Experienţa profesională: angajată la Departamentul de Stat.
El bănui că probabil aşa îl cunoscuse pe Stilmar. Principalul era însă că ea îşi petrecuse mult timp la Washington, probabil era familiarizată cu genul de afaceri care se încheiau la Washington. Tweed închise dosarul şi se duse la toaletă pentru a se aranja. Când se întoarse, Monica îşi ridică privirile.
— Gata de bătălie?
— Împinge-o înăuntru – după cum obişnuiesc yankeii să spună.
— Sinceră să fiu, de mult n-am mai văzut pe cineva care să aibă atât de puţină nevoie să fie împins înăuntru.
Helene Stilmar era suplă, foarte dreaptă şi avea picioare lungi, ciorapi negri şi pantofi scumpi, cu toc înalt. Părul ei des, castaniu, era astfel aranjat încât îi punea în valoare gâtul superb.
Avea oase solide, un nas proeminent, dar delicat, iar bărbia bine conturată trăda energie şi voinţă. Ea merse spre el, cu mâna întinsă, ochii ei cenuşii privindu-l direct, aruncându-i un zâmbet care îşi făcu imediat efectul.
— Domnule Tweed, am auzit atât de multe despre dumneavoastră de la soţul meu – şi el este un om care nu se impresionează prea uşor.
— Îmi dau seama de ce a fost impresionat de dumneavoastră.
Cu coada ochiului o văzu pe Monica tresărind uimită. Aceasta era o altă faţă a şefului ei, pe care lumea o vedea numai arareori. El rămase în picioare şi o surprinse şi mai mult cu următoarea replică.
— Este aproape ora prânzului. Ştiu un loc care s-ar putea să vă placă. Este un local lângă Harrods. Mâncarea este excelentă, atmosfera intimă, iar vinul bun. Sper că acceptaţi? Dacă mă veţi însoţi, toată lumea se va uita spre masa mea. Cred că o să-mi placă.
— Domnule Tweed...
— Tweed este suficient.
— Tweed. Îmi place numele tău. Cred că este o idee excelentă. Bineînţeles că mi-ar face plăcere să merg. Ea îi aruncă din nou un zâmbet cald. Sunt sigură că avem multe de vorbit.
— Rezervă-ne, te rog, masa şapte, îi spuse el Monicăi fără să se uite la ea.

— Ce ai făcut cu soţul meu, Tweed? A dispărut.
În timp ce punea această întrebare, Helene se uita la însoţitorul ei pe deasupra marginii paharului cu vin sec. Avea nişte ochi foarte convingători, iar vocea ei era languroasă şi incitantă. Încearcă să mă farmece, se gândi Tweed, în timp ce bău o înghiţitură din paharul său.
Rochia ei bej avea guler înalt şi purta o eşarfă din acelaşi material, care atârna pe umărul ei stâng. La „Capital” masa şapte se află la capătul unei încăperi lungi, în apropierea ferestrei, cu spatele la perete. Ei stăteau unul lângă altul pe o banchetă, iar Helene se întorsese pentru a-i observa reacţia.
— Am impresia că soţul tău merge pe propriul lui drum.
— Deci, spuse ea repede, l-ai văzut de când a sosit aici?
— O singură dată, foarte scurt.
— Nu avem secrete unul faţă de altul, insistă ea.
— Înseamnă că relaţiile sunt foarte bune.
— Tweed, discuţia cu tine seamănă cu una avută cu Zidul Berlinului.
— Aş prefera să vorbim despre tine. Îţi place munca la guvern? „Şi, mai exact, ce lucrezi acolo? Sau este un secret de stat, pe care îl împărtăşeşti numai soţului tău?
— Touché! Ea se jucă cu piciorul paharului. Ce fac? Ei bine, Preşedintele crede că femeile joacă un rol din ce în ce mai important în influenţarea opiniei publice. El consideră că acelaşi lucru se întâmplă şi în Europa. Sunt o americană de prima generaţie, Tweed. Preşedintele apreciază că am un al şaselea simţ pentru femeile europene. Deci eu îi spun cum vor reacţiona ele la diferitele sale hotărâri. Simplu, ca bună ziua.
Nu chiar, îşi spuse Tweed. În dosar scria că Helene Stilmar este de origine suedeză. Mama suedeză şi tatăl american. Din nou Scandinavia.
— Şi ce faci în această călătorie? întrebă el, uitându-se pe fereastră.
— Vizitez diferite capitale europene, pentru a lua pulsul opiniei publice. Ea se uită în ochii lui şi zâmbi. Tweed simţea că era atras de personalitatea ei vibrantă. Această femeie este foarte periculoasă, se gândi el în timp ce îi întorcea privirea. În washington se vorbeşte din ce în ce mai mult, şi cu mai multă teamă, despre o persoană numită Adam Procane.
— Bărbat sau femeie?
— Un bărbat, presupun. Tonul vocii trăda surpriză la întrebarea lui. Cu un astfel de nume.
— Un nume de cod ar putea ascunde o femeie.
— Deci crezi că este un nume de cod?
— Ştii pe cineva cu acest nume la Washington? Sau oriunde altundeva?
— Ei spuneau că eşti un excelent profesionist, observă ea şi se servi din puiul afumat care tocmai fusese adus într-o pauză a conversaţiei. Nu, nu cunosc pe nimeni cu acest nume. Îngrijorător este că nici altcineva nu ştie.
— Asta sugerează că este un nume de cod – dacă Procane există, voiam să te întreb care parte a Europei se află în programul tău. O femeie foarte organizată, ca tine, cu siguranţă că şi-a făcut un plan precis înainte de a pleca din Washington.
— Ştii bine ce trebuie să spui unei femei, nu-i aşa? în privinţa acestui lucru nu am fost avertizată.
— Şi tu încă nu mi-ai răspuns la întrebare.
— Bineînţeles că ai auzit de minisubmarinele sovietice care au pătruns în arhipelagul suedez, în apropierea unei importante baze navale? După informaţiile noastre, suedezii tind să devină ceva mai puţin neutri – fiindcă sunt atât de furioşi pe ruşi. Am o idee. Ce-ar fi să vii cu mine?
— Unde?
— La Stockholm. Eu plec mâine cu avionul.

— Ai rezistat farmecelor ei? întrebă Monica atunci când Tweed se întoarse la birou cu puţin înainte de ora cinci. Ai o privire foarte visătoare.
— Vrea să zbor cu ea la Stockholm, mâine.
— Ah, înţeleg.
Monica găsi dintr-o dată ceva de studiat printre hârtiile ei. Tweed îşi scoase pardesiul umed – afară începuse să burniţeze – o burniţă ca umezeala mării, care îţi udă faţa. După aceea se aşeză în spatele biroului.
— Nu, nu înţelegi deloc. Acest lucru înseamnă doar extrem de multă muncă în plus. Acul compasului se îndreaptă înnebunit spre Scandinavia. Cord Dillon se află în drum spre Copenhaga. La masă am aflat de la Helene Stilmar că se va duce la Stockholm. Deci doi potenţiali candidaţi la rolul lui Procane se îndreaptă spre Rusia, prin Scandinavia.
— Eşti convins că Procane nu poate fi o femeie?
— Îţi dai seama cât de multe informaţii are Helene Stilmar în frumosul ei cap – având în vedere cine este soţul ei?
— Stilmar nu ar vorbi cu ea despre munca lui – spuse Monica cu fermitate.
— Nu se ştie niciodată. Este a doua lui soţie.
— Ce importanţă are asta?
— Am observat că bărbaţii sunt mai înclinaţi să se confeseze celei de-a doua soţii. Este ceea ce americanii numesc „să o iei de la început”. Şi ea este o femeie foarte atrăgătoare.
— Chiar că te-a fermecat.
— S-ar putea să-ţi schimbi părerea, dacă ai fi auzit conversaţia noastră de la prânz. A fost o adevărată bătălie – şi ea este o expertă în astfel de bătălii.
— Iarăşi începi.
— Şi mai e ceva. Am urgent nevoie de o fotografie a ei – pentru a o trimite peste tot. Bust, trebuie să fie foarte bună. Fotograful nostru nu se va apropia niciodată suficient, fără ca ea să-şi dea seama.
— Nu ştiu cum va putea să-i facă aceste fotografii, spuse Monica ridicându-şi ochii de pe carnetul în care îşi făcea scurte însemnări.
— E simplu. Vom folosi tehnica dublului rol. Freddie este tot plecat, distribuind fotografiile lui Stilmar. Harry Butler este disponibil?
— Da. Din întâmplare, se afla în hol în momentul în care ea a sosit. El a fost cel care a adus-o sus, aşa că ştie cum arată.
— Din ce în ce mai bine. Ştie să folosească aparatul de fotografiat foarte bine. Acum ea se află la Dorchester – Stilmar spunea că stă acolo. Aşa că îi voi trimite un buchet mare de flori.
— Însoţit de un bilet „Cu toată dragostea”?
— Nu chiar. Pe cartea de vizită va scrie pur şi simplu: „Călătorie plăcută. Tweed”. Şi vreau ca biletul să fie ascuns printre flori, pentru ca ea să fie nevoită să-l caute.
— Ce mai pui la cale?
— Harry, fotograful, va mai lua un partener cu el. De preferinţă, Adams. Harry îl va urma pe Adams în holul hotelului Dorchester. Adams va întreba unde o poate găsi pe Helene Stilmar şi va insista ca ea să vină în hol. Să spună că şi-a parcat camioneta într-un loc interzis, să găsească el un pretext. Adams va fi comisionarul florăriei, va înmâna buchetul şi va cere o chitanţă. Din câte o cunosc pe Helene, va fi moartă de curiozitate să afle de la cine vin florile. Şi tu ai fi. Va căuta prin tot buchetul după cartea de vizită, aşa încât Harry va avea destul timp să facă fotografiile, fără ca ea să-şi dea seama.
— Nu-mi amintesc să mai fi folosit această tehnică până acum.
— Nici n-am folosit-o. Acum m-am gândit la ea.

Va urma