Drd. Alin Spânu
Dictatul impus în fosta capitalã a imperiului habsburgic, Viena, la 30 august 1940, de ministrii afacerilor externe ai Germaniei si Italiei a obligat România sã cedeze Ungariei o parte din Transilvania cu o suprafaþã de aproape 50.000 kmp, a cãrei populatie cuprindea, dupã datele stabilite de Instituitul Central de Statisticã al României, la 1 ianuarie 1940, 2.612.102 locuitori, dintre care 1.314.654 români, 969.176 unguri si 328.272 de alte nayionalitati (germani, evrei, ruteni, slovaci etc.). Sentinta de la Viena a urmãrit un dublu scop: pe de o parte, a dorit sã slãbeascã politic si sã aserveascã economic România, deoarece, dupã 1918, a fost un element constant în politica respectãrii tratatelor de pace si a securitãtii colective, iar pe de altã parte, actul a reprezentat o recompensã acordatã guvernului de la Budapesta care, în mod constant, a sustinut politicile revizioniste initiate de Berlin si Roma.
A doua zi dupã pronuntarea verdictului, autoritãtile civile si militare au început pregãtirile pentru evacuarea teritoriului, preluat de armata maghiarã în perioada 5 – 12 septembrie 1940. În urmãtorii patru ani, jumãtate din Transilvania a cunoscut o administratie maghiarã care a avut un singur scop: distrugerea a tot ce este românesc. Metodele au alternat între expulzãri fortate în masã, asasinatele individuale si în grup, maghiarizarea fortatã prin scoalã, administratie, armatã si religie.
Din acel moment au putut fi aplicate toate îndemnurile propagandistice din perioada interbelicã, toate amenintãrile si promisiunile politicienilor unguri privind refacerea regatului Sfântului Stefan si toate experimentele trupelor regulate sau paramilitare, care se antrenaserã special pentru aceste vremuri. Ura devastatoare a apãrut în anul 1919, în timpul “contrarevolutiei albe”, când trupele comandate de amiralul Miklos Horthy s-au rãfuit cu adeptii “rosii” ai lui Bela Kun.
Dupã 20 de ani, în 1940, în Transilvania, organizatia teroristã “Ungurii care se trezesc” a renãscut sub forma unor grupuri paramilitare, cu sarcini subversive la adresa României. Revizionismul maghiar s-a bazat pe o propagandã extraordinarã, însã a rezervat serviciilor secrete un rol de prim ordin. Prin tratatele de pace de dupã primul rãzboi mondial, Ungaria a fost obligatã sã demilitarizeze, sã reducã numãrul si activitatea organizatiilor sale informative si politienesti care au avut o extensie si un rol atât de nociv în reprimarea nationalitãtilor asuprite din cadrul imperiului dualist. Aceste restrictii au fost însã, constant, nesocotite de cãtre regimul Horthy, iar serviciile secrete nu numai cã au fost refãcute, dar au cunoscut o dezvoltare ascendentã si diversificatã.
Preluând modelul altor state totalitare, Ungaria si-a organizat activitatea informativã externã pe baze totale, la nivel de stat, începând cu cabinetul regentului si terminând cu ultima verigã a organizatiilor revizioniste. O organizare metodicã si complicatã, care a întrunit toate caracteristicile subversiunii abile si fãrã scrupule, a fost pusã în actiune contra statelor vecine, cu scopul final de a modifica granitele stabilite în 1919-1920.
Principalele organisme guvernamentale investite cu atributii directoare sau executive în domeniul informativ au fost: Sectia a II-a din cadrul Presedintiei Consiliului de Ministri ungar, Ministerul Apãrãrii Nationale, Ministerul de Interne, Ministerul Afacerilor Strãine, Ministerul Propagandei, alãturi de organe neguvernamentale (asociatii si organizaþii de stat, sociale, particulare, formatiuni paramilitare si/sau teroriste etc.).
Prin obiectivele urmãrite si, mai ales, prin vasta retea de informatori si colaboratori existenti în România, spionajul ungar s-a relevat ca unul din cele mai periculoase servicii secrete pentru integritatea teritorialã a statului român, fiind, în unele privinte, superior celui german. Pânã în anul 1921, serviciul de spionaj ungar a apartinut de Marele Stat Major, apoi a fost atasat Ministerului Apãrãrii Nationale – Sectia a VI-a. Birouri de spionaj functionau si la brigãzile teritoriale mixte ale armatei ungare, existente în Budapesta, Pecs, Seghedin, Debretin si Miskolt. Brigada I din Budapesta avea în compunere douã sectii informative: una ofensivã, respectiv defensivã. Sectia ofensivã era divizatã în trei birouri: a) Cehoslovacia, b) România, c) Iugoslavia.
Din 1920 a luat fiintã o centralã de propagandã si informatii, organizatã în comun de Ministerul Apãrãrii Nationale si cel al Afacerilor Strãine, care cuprindea subsectii pentru România la Debretin, Nagybecskerek si Seghedin. Unitãtile militare, de grãniceri si formatiunile de jandarmi de la granita de est au fost angrenate în culegerea de informatii cu caracter militar din România. În aceastã activitate au fost întrebuintati si maghiarii care treceau regulat granita pentru muncile agricole, în interes de afaceri sau turism.
Tot în acest scop au fost interogati cetãtenii români de nationalitate maghiarã care treceau în Ungaria pentru diverse probleme. Agenti ai serviciului de spionaj ungar au fost infiltrati în adâncimea teritoriului românesc, aceastã actiuni fiind usuratã de unele elemente sovine din rândul nationalitãtii maghiare. Aceste elemente au provenit din armatã, din fostele servicii de informatii, contrainformatii si politienesti austro-ungare, precum si din rândul organizatiilor paramilitare si teroriste.
Agentura serviciilor s-a recrutat din rândurile dezertorilor din armata românã, a maghiarilor din Ungaria cu legãturi sau rude în România, a studentilor maghiari aflati la studii în Ungaria, a marinarilor care navigau pe Dunãre, a unor persoane avide dupã bani si cu o moralitate îndoielnicã; o altã categorie atrasã la colaborare a fost alcãtuitã din rândul maghiarilor care lucrau în aparatul de stat si de sigurantã român, în industria de apãrare nationalã, în transporturi, comunicatii telefonice si telegrafice, postã etc. O atentie deosebitã s-a acordat atragerii în actiuni ostile statului român a unor cadre militare si din aparatul politienesc, a celor înclinati cãtre anumite vicii si predispusi la cheltuieli exorbitante cu femei sau la jocuri de noroc.
Acestia erau monitorizati o perioadã de timp, apoi se trecea la actiune, fie prin prostituate, fie prin achitarea unor datorii de onoare, dupã care erau santajati cu mediatizarea acestor lucruri sau… colaborarea. În cadrul activitãtii cu reteaua informativã, a fost utilizatã o paletã largã de forme de stimulare: retributii financiare dupã valoarea informatiilor sau a documentelor procurate, amenintãri cu denuntul la autoritãtile române pentru dezertare sau spionaj, avantaje la înscrierea la facultãti sau întretinerea gratuitã acordatã studentilor de la universitãtile din Ungaria celor care aveau familiile în România, exploatarea sentimentelor nationale ungare etc.
Organizatiile si societãtile cu un caracter mascat revansard si revizionist ale populatiei maghiare din România s-au transformat, în timp, în adevãrate oficine de spionaj în favoarea Budapestei. Preotii romano-catolici, reformati sau unitarieni n-au precupetit nici un efort pentru a sprijini activitatea informativã a serviciului de spionaj ungar, iar conducãtorii Partidului Maghiar transmiteau regulat la Budapesta rapoarte de activitate privind situatia populatiei pe care o reprezentau si comportamentul autoritãtilor române.
Turismul, vizitele la conationalii din România si excursiile în diverse locuri istorice din Transilvania, mai ales în zone strategice si obiective militare, au constituit mijloace întrebuintate de spionajul horthyst pentru documentarea unor date militare sau economice. Presa minoritarã maghiarã si lucrãrile editate de unii intelectuali maghiari au contribuit la scurgerea unor informatii spre vest, iar ziarele din Ungaria au incitat cetãtenii minoritari la actiuni ostice contra statului român. La rândul lor, reprezentantele diplomatice si consulare maghiare din România s-au transformat în centre de instigare revizionistã, desfãsurând o agresivã activitate informativã si propagandisticã.
Activitatea informativã împotriva României, în prejma celui de-al doilea rãzboi mondial, a fost organizatã de centrul principal de la Szolnok si de subcentrele acestuia de la Debretin si Seghedin, precum si de posturile de vamã de la frontiera comunã dintre cele douã tãri. În cele trei orase s-au centralizat datele obþinute asupra spatiului românesc si se procurau agentilor acte de identitate false si mijloace materiale pentru executarea misiunilor.
Trecerea granitei s-a efectuat, de regulã, fraudulos, însã au fost utilizate si cãile oficiale, întrucât serviciile secrete posedau modelul tuturor actelor românesti. Pentru inducerea în eroare a organelor de contraspionaj române, a fost des utilizat procedeul de a trimite agenti ungari în România, cu sarcina de a se prezenta autoritãtilor si a face declaratii de loialitate, furnizând informatii nesemnificative, dar punându-se la dispozitia lor pentru a însela vigilenta si a putea activa mai usor. Pentru o mai bunã consolidare a situatiei, acestia se stabileau în România si depuneau jurãmântul de credintã fatã de statul român.
Obiectivele urmãrite de Budapesta prin aceste actiuni erau: culegerea de informatii cu caracter militar, politic, economic si diplomatic; propaganda si agitatia revizionistã în rândurile populatiei maghiare; organizarea de actiuni teroriste si de sabotaj pe teritoriul României; pregãtirea unei eventuale agresiuni militare; descoperirea si contracararea actiunilor antirevizioniste ale statului român pe plan international.
Cele mai mari eforturi au fost întreprinse în directia culegerii de informatii privind efectivele si dislocarea unitãtilor militare române, armamentul din dotare, sistemul de pregãtire si planurile de luptã, fortificatiile militare la granita româno-ungarã si sustragerea unor documente secrete.
În acelasi timp, s-a acordat o atentie deosebitã industriei de apãrare, identificarea pozitiilor strategice si monumentelor istorice si de artã din România, cunoasterea stãrii de spirit a populatiei românesti si a celei maghiare, evolutia relatiilor diplomatice si economice ale guvernului de la Bucuresti cu alte state.
În acest rãzboi nevãzut, purtat departe de ochii mass-media, serviciile contrainformative autohtone au reusit sã descopere si sã anihileze numeroase actiuni ale spionajului ungar, sã aducã în fata justitiei militare o serie de persoane care au desfãsurat actiuni subversive. Printre persoanele care au fost dovedite cã au lucrat în favoarea Ungariei s-a numãrat ofiterii Antonescu si Stavrescu. De asemenea, au fost identificaþi o serie de curieri si au fost interceptate unele canale ale spionajului ungar, printre care si organizatia de la postã si telegraf. Totodatã, o serie de personalitãti au atras atentia public asupra pericolului existent la granita de vest, unde provocãrile propagandistice si eludarea hotãrârilor tratatelor de pace nu prevesteau nimic bun.
Activitatea teroristã a constituit una din laturile deosebit de agresive ale serviciilor secrete si ale organizatiilor paramilitare, care au vizat declansarea unor actiuni de gherilã pe teritoriul statelor vecine, cu scopul de a pregãti o eventualã actiune militarã a armatei ungare în zonele revendicate. Initial, actiunea teroristã a apãrut în anii 1918-1919, în timpul situatiei tulburi din Ungaria, prin acte întreprinse de centrul contrarevolutionar de la Seghedin si a culminat cu marile comploturi din anii 1934-1940, îndreptate contra României si Cehoslovaciei. În perioada destrãmãrii statului cehoslovac, 1938-1939, serviciul de informatii ungar a primit ordin ca, în colaborare cu tehnicienii Marelui Stat Major, sã organizeze în România o retea teroristã care sã serveascã drept avangardã fortelor ce urmau sã intre în Transilvania.
Organizatia teroristã a luat fiintã, creindu-se nuclee la Satu-Mare, Oradea, Cluj, Odorhei, Baia-Mare, Marghita, Miercurea-Ciuc, Zalãu, Homorod, Cehul-Silvaniei, Târgu-Mures si alte centre urbane. Au fost instalate posturi de radio clandestine, linii de curiei care, trecând ilegal granita, au transportat fonduri, explozivi si alte materiale necesare atentatorilor. Planul a prevãzut ca, în momentul începerii operatiilor militare, postul de radio Budapesta sã transmitã teroristilor, prin limbaj conventional, ordinele necesare pentru începerea actiunii pe întreg teritoriul Transilvaniei.
Obiectivele principale erau distrugerea podurilor de cale feratã si a drumurilor, depozitele de munitii, aeroporturile, uzinele militare sau pentru utilitãti, lucrãrile de artã etc. Reteaua teroristã a inclus 130 de persoane, din cele mai diverse categorii sociale si profesionale, sub conducerea unui nucleu format din Karoly Köpf, preot din Satu-Mare, Zoltan Göbl, medic, Gabor Sarkady, farmacist, Ferencz Linzembold, preot, Victor Heinrich, droghist, Zoltan Simon, muncitor, Sandor Szekely, frizer, Bela Roth, fabricant.
Alcãtuirea nucleului a fost realizatã de Gabor Orosz, bibliotecar la Universitatea din Budapesta si fost preot din Satu-Mare, recrutor al serviciului de informatii ungar si unul din îndrumãtorii secreti ai minoritãtii maghiare din România. Actiunea a fost zãdãrnicitã de organele contrainformative române, care au monitorizat activitatea celor implicati si, la momentul oportun, în octombrie 1939, au arestat pe toti cei implicati si au confiscat întregul arsenal adus de peste granitã. Alte echipe teroriste cu intentii similare, anihilate de serviciile specializate române, au mai fost descoperite la Sighet (ianuarie 1940), Valea lui Mihai (februarie 1940), Andrid si Sãcãseni (iunie 1940).
În vara anului 1940, în timpul tratativelor dintre guvernele de la Bucuresti si Budapesta în problema Transilvaniei, autoritãtile ungare au trimis alte grupe teroriste, cu misiunea de a distruge cãi ferate si rutiere, a incendia pãduri, sate românesti si germane, a otrãvi fântânile, pentru a îngreuna evacuarea armatei, a autoritãtilor si a populatiei civile din zonele estimate a fi cedate de România. În cazul nefinalizãrii tratativelor, aceste grupe trebuiau sã declanseze o actiune de teroare asupra populatiei civile, sens în care armata Ungariei ar fi intervenit pentru restabilirea ordinei. Rezidenta pe teritoriul României a fost stabilitã la Oradea, însã si de aceastã datã, structurile de sigurantã nationalã au neutralizat cu succes aceste actiuni.
Dupã ocuparea Transilvaniei de nord-est, în urma dictatului de la Viena, activitatea serviciului de spionaj ungar în România, în conformitate cu planurile expansioniste declarate, a fost radical organizatã si extinsã, pentru a întãri dominatia asupra nationalitãtilor din teritoriile anexate si a cuceri altele. În teritoriul anexat, la Cluj, Târgu Mures, Baia Mare si în alte orase, au fost create scoli de spionaj pentru pregãtirea agentilor ce urmau sã fie infiltrati în România. Acestia erau pregãtiti atât în tehnica culegerii informatiilor, cât si în sãvârsirea actelor de sabotaj si diversiune asupra unor obiective militare si de importantã strategicã din teritoriul românesc.
Marile unitãti militare ungare din Transilvania, dotate cu peste 20 de aparate de emisie-receptie, au desfãsurat o puternicã activitate informativã asupra spatiului românesc din zona de granitã. Prin organizatiile paramilitare – Crucile cu Sãgeti, Reînnoirea Maghiarã s.a. – au fost initiate actiuni informative asupra populatiei românesti din teritoriul cedat. Obiectivul final al acestor ingerinte era realizarea unui stat ungar considerabil mãrit din punct de vedere teritorial si cu o pozitie predominantã în sud-estul Europei.
Un pretios auxiliar al serviciilor secrete din Transilvania de nord-est a fost reprezentat de organizatiile pe bazã de voluntariat patriotic, care au urmãrit si reprimat rezistenta antihorthystã, înarmarea si pregãtirea militarã a populatiei în cazul unui conflict cu România. Printre acestea se afla si “Politia civilã voluntarã”, compusã numai din cetãteni unguri verificati si care lucrau pe bazã de sentimente nationale. Aceastã politie avea si sarcini contrainformative, îndreptate împotriva miscãrilor proromânesti. Numai în judetul Somes, efectivele acestei politii s-au ridicat la aproape 3000 de persoane.
La Bucuresti, Legatia Ungariei a desfãsurat o vie activitate de culegere de date, în scopul pregãtirii informative a agresiunii militare, proiectatã a anexa prin fortã restul Transilvaniei. Agentii aflati pe teritoriul românesc au fost dotati cu circa 50 de aparate de radio emisie-receptie si au fost îndrumati a obtine, cu prioritate, date cu caracter militar. Sub conducerea Legatiei a luat fiintã si a activat “Serviciul de Autoapãrare Maghiarã din România” (SAM), finantat de cãtre Budapesta, comunitatea maghiarã din România si evreii maghiarizati, pentru a se bucura de protectia lui.
Serviciul avea misiunea oficialã de a proteja populatia maghiarã în cazul unui conflict armat ungaro-român, dar în realitate a urmãrit angrenarea minoritãtii în actiuni subversive îndreptate contra unitãtilor militare române si în sprijinirea grupurilor teroriste sosite din Ungaria. Regulamentul a prevãzut încorporarea obligatorie a tuturor cetãtenilor maghiari, indiferent de sex, de la vârsta de 18 ani, care depuneau un jurãmânt secret si erau organizati pe grupe (active si pasive). Grupele active erau destinate unei colaborãri efective cu trupele ungare, prin sãvârsirea de sabotaje, acte de teroare, spionaj, distribuirea armelor si sprijinirea parasutistilor lansati de aviatia ungarã. Un rol deosebit a revenit SAM din Bucuresti, deoarece în întreprinderile industriale lucrau circa 15.000 de muncitori maghiari, iar o bunã parte din acestia chiar în uzine de armament.
Dupã aprecierile Serviciului Special de Informatii, formulate în 1943, actiunile ungare desfãsurate pe teritoriul românesc reprezentau “fatã de amploarea si obiectivele sale imperialiste, precum si fatã de rezultatele obtinute pânã în prezent în diferite domenii, perspectivele de viitor ale iredentismului maghiar apar ca un pericol real în primul rând pentru România”. Pe mãsurã ce se contura tot mai evident înfrângerea pe câmpul de luptã, agresivitatea serviciilor secrete ungare s-a înãsprit.
O atentie deosebitã a fost acordatã participãrii armatei române pe frontul de est, pierderile suferite de aceasta, moralul în rândul militarilor, precum si efectivele existente în apropierea granitei comune. S-a încercat agravarea relatiilor dintre România si Germania, acuzând de mai multe ori, pe baza unor informatii false sau inventate, cã unitãtile militare române saboteazã rãzboiul, iar înfrângerile de la Stalingrad si Cotul Donului se datoreazã neangajãrii serioase a trupelor române. În acelasi timp, serviciul de spionaj ungar nu a scãpat din atentie miscarea de rezistentã existentã în România, care promova iesirea din alianta cu Germania si, evident, redobândirea teritoriului cedat prin Dictatul de la Viena.
Arbitrajul de la Viena nu a mulþumit pe deplin cercurile conducãtoare ungare, care au cãutat noi pretexte pentru a mentine deschis litigiul teritorial, menit a aduce noi concesii din partea României. Aceeasi linie obstructionistã a fost imprimatã de cãtre oficialitãtile de la Budapesta si forurilor politice conducãtoare ale minoritãtii maghiare din România. Centrul actiunii revizioniste maghiare din România a fost instalat la Aiud, sub forma camuflatã a unui “cerc cultural”, condus de Pall Szasz, fost deputat în Parlamentul român si vicepresedinte al Comunitãtii maghiare.
Pentru consolidarea si extinderea influentei maghiare în cadrul statului român, liderii minoritari au examinat si modalitatea de a cere protectia Germaniei, demersurile în acest sens fiind conduse de contele Adam Teleky. În scop de propagandã, manualele de geografie si istorie din Ungaria au prezentat Transilvania de sud drept un teritoriu în curs de eliberare si “revenire” la regatul Sfântului Stefan. Dupã intrarea Ungariei în rãzboiul antisovietic, o delegatie condusã de mosierul Gabor Pal, fost deputat în Parlamentul român din judetul Ciuc, s-a prezentat cu un memoriu la Budapesta si a cerut ocuparea Transilvaniei, concomitent cu interventii diplomatice la Berlin si Roma pentru a sprijini aceastã idee.
Ocuparea Ungariei de cãtre armata germanã (martie 1944) a redus amploarea actiunilor informative si subversive împotriva României, care au continuat, mai ales, printr-o propagandã sustinutã destinatã sustinerii moralului populatiei maghiare. Prin actul de la 23 august 1944, când România a întors armele împotriva Germaniei si Ungariei, planurile expansioniste ale guvernului de la Budapesta au fost lichidate, iar prin conventia de armistitiu dintre România si Natiunile Unite, semnatã la Moscova (12 septembrie 1944), au fost declarate “nule si inexistente” hotãrârile Dictatului de la Viena.
În perioada urmãtoare, actiunile au fost directionate cãtre planul diplomatic, în vederea elaborãrii tratatelor de pace, acolo unde reprezentanþii revizionismului au cerut ca Transilvania sã fie, mãcar, independentã, dar în nici un caz redatã României. Discutiile privind proiectul Tratatului de Pace cu România au debutat la 7 mai 1946, în aceeasi zi Consiliul ministrilor de externe ai Marilor Puteri declarând nul si neavenit Dictatul de la Viena. În cadrul discuþiilor ulterioare, delegatul Cehoslovaciei a propus asimilarea propagandei revizioniste ungare cu cele ale organizatiilor de tip fascist, iar reprezentantul Iugoslaviei a constatat cã politica guvernului ungar este identicã cu cea a regimului horthyst, care a fost “izvorul permanent al revizionismului ungar si a tuturor tendintelor antidemocratice posibile”. Tratatul de Pace, semnat la 10 februarie 1947, a adus reparatia cuvenitã Statului român, prin care justetea cauzei nationale si, implicit, adevãrul istoric, au triumfat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu