Cacealmaua (9)

Colin Forbes

Porvoo este un oraş mic şi vechi, aflat la cincizeci-şaizeci kilometri la est de Helsinki. Poţi ajunge acolo pe o autostradă modernă, care continuă spre est, până când traversează graniţa cu URSS, şi apoi până la Vyborg, aflat acum în Rusia, conform acordului încheiat între cele două ţări în 1945.
Newman conduse Ford-ul pe care îl închiriase de la Hertz peste podul care trecea râul care se vărsa în apropiere în mare. Găsi un loc de parcare pentru maşină, băgă monezile în aparatul de taxare şi începu să se plimbe, explorând locul ca un turist.
O luă în sus pe o stradă pietruită – pietrele fiind atât de inegale, încât riscai să-ţi rupi glezna – şi ajunse în piaţa primăriei. Acesta era cartierul vechi, o colecţie de case de lemn cu un singur etaj, pictate într-un roşu ruginiu, strălucitor.
Aceste case nu erau însă piese de muzeu, precum cele din Turku, în vestul capitalei. Oamenii locuiau în ele, aşa cum stătuseră şi strămoşii lor, atunci când Porvoo făcea parte din Marele Ducat al Rusiei Ţariste. În timp ce mergea, Newman se uită în jurul şi în spatele său, dar nu văzu niciun semn că ar fi fost urmărit.
Continuându-şi drumul, urmă aceeaşi rută, paralelă cu râul, la fel ca la ultima sa vizită în Finlanda, până când ajunse în zona în care erau ancorate vasele de pescuit.
Înainte de a pleca de la Hesperia, după ce Laila ieşise din clădire – schimbase cecuri americane într-o mare sumă de mărci finlandeze, în special bancnote mari. O luă în jos pe o stradă lăturalnică, ceva mai mică decât o alee şi ajunse la alte clădiri vechi de pe malul râului. Câţiva pescari stăteau pe butoaie de lemn, întinzându-şi plasele.
Nările sale recepţionară un amestec de mirosuri – peşte în putrefacţie, motorină şi aroma mării venind din invizibilul Golf Finic. Petrecu câteva minute plimbându-se pe malul râului, studiindu-i pe pescari, până când văzu unul de vârstă mijlocie, la fel ca şi ceilalţi, dar care stătea singur.
— Vorbiţi cumva engleza? îl întrebă el pe bărbatul bronzat.
— Puţin.
— Este barca dumneavoastră?
Era o barcă din lemn, trecută prin multe furtuni, cu o cabină mică, în mijlocul punţii, dar care părea foarte solidă. Iar bărbatul cu care vorbea părea să fie un pescar priceput.
— Da, răspunse pescarul. Doriţi ceva?
Newman făcu o pauză. Finlandezii erau un popor aspru şi foarte direct. Nu se târguiau ca levantinii. Spui ce vrei, spui preţul şi el va spune „Da” sau „Nu”. Nu ocoli problema. Nu în Finlanda.
— Ai putea să mă duci pe mare? Vreau să ajung la Tallinn. După căderea nopţii. Poţi să mă laşi undeva într-un loc liniştit al coastei esto niene, aşa încât să nu mă vadă nimeni?
— Ruşii au nave de patrulare. Şi navele de patrulare au radar.
— Ştiu asta. Poţi totuşi să mă duci? Pentru şapte mii de mărci finlandeze?
Newman scoase un teanc de bancnote împăturite şi le numără, în timp ce pescarul se uita la el, având încă plasa în mâinile sale noduroase. Tocmai terminase de numărat, când o mână se aşeză uşor pe umărul său drept. Se întoarse brusc. Mauno Sarin se mişca asemenea unei pisici.
— Aşteaptă, te rog, Bob. Maşina mea este Saab-ul albastru, parcat în capătul aleii pe care tocmai ai coborât-o. Vrei, te rog, să-mi dai cheile Ford-ului tău închiriat? Unul din oamenii mei se află lângă el. Îl va duce înapoi la Helsinki, mergând în spatele nostru.
— Şi dacă refuz?
— Nu poţi. Eşti arestat şi te duc înapoi la Ratakatu pentru interogatoriu.
— Sub ce acuzaţie?
— Chiar vrei să-ţi spun?
— Da, vreau.
— Pentru tentativă de trecere frauduloasă a graniţei în scopul intrării ilegale în Uniunea Sovietică.
— Ilegal?
— Ai viză pentru Rusia?
Mauno îşi mângâie barba în timp ce îl privea pe Newman fără niciun semn de prietenie în ochii săi albaştri. Era într-adevăr şeful Poliţiei de Protecţie din Helsinki.
— Te aştept în maşina ta, spuse Newman.

— Eşti nebun, Bob, nebun de legat, să încerci să mituieşti un finlandez pentru a te duce în Rusia.
Mergeau spre Helsinki, pe acelaşi drum pe care Newman venise la Porvoo. În spatele lor, un bărbat în civil conducea Ford-ul închiriat. Mauno conducea cu viteză pe autostradă, apoi încetini scurt, înainte de a accelera din nou.
— Cât i-ai oferit pescarului? întrebă el.
— Şapte mii de markkaa.
— Poate vrei să-mi dai mie banii ca să te duc la Tallinn?
Newman se întoarse şi se holbă la Mauno care râdea ştrengăreşte. Finlandezul îi făcu cu ochiul şi apoi coti, când un camion mare veni spre ei.
— Şi tu eşti cam nebun, după felul în care conduci, observă Newman în timp ce se gândea la ceea ce îi spusese Sarin. De ce ai încetinit cu câţiva kilometri în urmă? Nu era nicio maşină prin preajmă.
— Poliţia îşi amplasează deseori radarul acolo. Închipuieşte-ţi! Şeful Poliţiei de Protecţie amendat pentru depăşirea vitezei legale. Ar fi o acuzaţie pentru ziarul Lailei. Şi ea l-ar scrie! Mă întreb ce face acum? Se uită la Newman. Te-ai întâlnit cu ea?
— Oricum nu ţi-aş spune.
Asta nu schimbă nimic, se gândi Mauno cu satisfacţie, fiindcă astfel Laila era protejată de suspiciunile lui Newman.
— Cum m-ai găsit la Porvoo? întrebă Newman. Sau este un secret de stat?
— Erai supravegheat! Bineînţeles! Având în vedere dispoziţia în care te afli. Vocea lui Mauno se schimbă, devenind caldă. Dacă ar fi fost soţia mea, probabil că aş proceda la fel – dar încercarea de a ajunge în Estonia pe acea rută a fost o nebunie.
— Mai există o altă rută? Sau glumeai din nou când spuneai că mă vei duce la Tallinn?
— Nu glumeam.
Mauno îşi concentră deodată toată atenţia asupra drumului. Newman se uită sceptic la finlandez. Piciorul stâng începuse să-i amorţească şi era pe cale de a şi-l mişca, când îşi aminti de cuţitul de vânătoare fixat pe gambă, pe care îl cumpărase la Helsinki, înainte de a pleca la Porvoo.
— Şi ce înseamnă asta? întrebă el.
— Este confidenţial. Nu vei tipări asta niciodată? în regulă? Bine. Comunic în secret cu colonelul GRU-ului care se ocupă de Estonia, Andrei Karlov. Punctul de comandă se află la Tallinn. Vrea să vin în Estonia cu Georg Ots pentru a mă întâlni cu el. De asemenea, a sugerat că ar fi dispus să întâlnească un ziarist occidental obiectiv şi să-l conducă prin Tallinn. Am sugerat numele tău.
— De ce eu?
— Fiindcă te-am supravegheat din momentul în care ştiam că vei sosi. Interesul manifestat pentru Estonia era foarte nesănătos, nu numai pentru tine, dar şi pentru mine.
Incidentul de la Porvoo dovedeşte asta. Ruşii ne-ar învinovăţi pe noi dacă tu ai face vreo nebunie – trecând din Finlanda în Estonia.
Asta înseamnă, se gândi Newman, că Mauno l-a interogat pe Takala, pilotul elicopterului. Nu-l învinuia pe Mauno, asta era meseria lui.
— Chiar îmi propui în mod serios să călătoresc cu tine la Tallinn? întrebă el.
— Dacă tu vrei – şi Karlov este de acord. Voi insista bineînţeles ca ei să-ţi dea o garanţie scrisă că te vei întoarce în siguranţă în aceeaşi zi, împreună cu mine, garanţia urmând să fie semnată de generalul Lisenko.
— Cine este acest Lisenko?
Mauno făcu din nou o pauză.
— Este foarte secret, dar noi avem totuşi moduri de a afla ce se petrece dincolo. Lisenko este şeful GRU-ului din republicile baltice – Letonia, Lituania şi Estonia. El i-a luat locul lui Karlov, pe care acesta spera să-l primească la întoarcerea de la Londra.
— Tot nu înţeleg de ce Karlov doreşte vizita unui ziarist occidental.
— Fiindcă există multe zvonuri despre nelinişti şi dezordini în Estonia – zvonuri care apar în special în presa occidentală şi în cea americană. Karlov se gândeşte – eu bănuiesc doar, dar ştiu că nu mă înşel – că dacă un ziarist obiectiv, renumit profesional, va vizita Tallinn-ul şi va vedea că viaţa este calmă şi liniştită, şi apoi va scrie un articol pozitiv, zvonurile vor dispărea.
— Te întreb din nou: de ce eu?
Mauno chicoti în timp ce reducea viteza, fiindcă intrau în suburbiile capitalei.
— Se pare că te-au verificat cu ajutorul calculatorului de la Moscova şi rezultatul a fost că eşti imparţial.
— Dar nu prosovietic.
— Karlov nu vrea asta – nu ar fi convingător. Tu scrii întotdeauna adevărul aşa cum îl vezi. Deci...
— Cât de curând va avea loc această călătorie – presupunând că va avea loc?
— Imposibil de spus. Karlov nu ne va avertiza înainte. Deci, Bob, fă-mi un serviciu. Rămâi, te rog, la Hesperia. Şi renunţă la aventurile marine din Golful Finic! Vei veni dacă va exista ocazia?
— Poţi să fii sigur de asta.
— Excelent! Acum, pentru a sărbători înţelegerea noastră, vom uita să mergem la Ratakatu. Opresc aici şi îi spun omului meu să-ţi ducă Ford-ul la Hesperia. Apoi mergem să bem ceva la hotelul Marski, unde sunt toţi spionii!
Mauno puse jos paharul său cu vin alb sec şi privi de-a lungul marii încăperi de la parter, unde se afla barul hotelului Marski. Se uită numai pentru câteva secunde, apoi se întoarse spre Newman.
— Extraordinar! îţi aminteşti mica glumă în care am spus că aici se află spionii?
— Da.
— Nu te uita încolo. Îl vezi pe omul cu păr închis la culoare, în costum gri, care stă singur pe bancheta din colţul opus? Cu păr negru unsuros pieptănat peste cap?
— L-am văzut de câteva minute. Se uită la noi.
— Este Oleg Poluchkin. Unul din ajutoarele lui Karlov.
— Nu prea cred că-mi place.
— Este căpitan al GRU-lui. Probabil că a fost trimis de Karlov pentru a adulmeca pe aici, înainte de a face aranjamentele finale pentru vizita mea. Are o reputaţie proastă. Este o brută.
Newman îl studie pe Oleg Poluchkin, uitându-se încet în jurul său prin bar. Barul acesta era unul din cele mai bune din oraş. Spaţios, iluminat cu discreţie, cu scaune confortabile care păreau din piele. Vineri seara era plin. Băieţi cu prietenele lor îmbrăcate elegant. Bărbaţi mai vârstnici cu prietenele lor la fel de tinere. Majoritatea fetelor aveau părul blond, cu o nuanţă specială pe care o întâlneai numai în Finlanda. Pe deasupra clinchetului paharelor se auzeau vocile care pălăvrăgeau, fără să fie totuşi zgomot. Clienţii erau serviţi de chelneriţe la fel de atrăgătoare ca şi clientele feminine.
Oleg Poluchkin avea, probabil, în jur de patruzeci de ani, bănui Newman. Rusul era solid, iar faţa era proaspăt bărbierită şi masivă. Colţurile gurii erau coborâte, fapt care nu-l făcea deloc mai simpatic. Ochii săi întunecaţi, ascunşi sub sprâncene groase, se mişcau încet. Când întâlniră privirea lui Newman, acesta avu impresia că priveşte un uliu. Rece, retrasă. Nu era un om cu care să vrei să te întâlneşti pe o alee singuratică după căderea nopţii.
Toate mişcările lui erau calculate. Îşi strânse degetele mâinii sale drepte mari în jurul paharului şi îl ridică încet la buzele sale groase. După ce bău, puse cu grijă paharul la loc, pe masă, în acelaşi loc din care îl ridicase.
Ochii săi goi îi întâlniră din nou pe ai lui Newman, se uită la el pentru câteva secunde, apoi îşi concentră atenţia asupra unei fete atrăgătoare care stătea cu patru bărbaţi la masa de alături. Ea-i întâlni privirea, îi răspunse la ea, apoi se întoarse. Nu-l plăcea.
— Omul tău unde este? întrebă Newman indiferent, în timp ce ridica paharul.
— Omul meu? întrebă Mauno uimit.
— Las-o baltă! Este oraşul tău. Ai undeva pe aici un om care-l urmăreşte pe Poluchkin.
— De fapt, este o fată.
— Ar fi mai bine să fie atentă.
— Se descurcă ea. Este expertă în judo.
— Aş zice că trebuie să fie destul de bună. Am învăţat să-i recunosc pe duri. Poluchkin nu e un pisoiaş.
— Aminteşte-ţi că aici eşti în Helsinki. Comparativ cu alte ţări, aici violenţa este foarte redusă. Preşedintele nostru merge pe stradă neînsoţit – din păcate acest lucru nu este valabil pentru regina voastră. În Finlanda nu se trage cu arma. Ruşii ştiu şi ei aceste reguli. Şi le respectă.
— Există întotdeauna câte un sărit, răspunse Newman uitându-se din nou la Poluchkin.
— Sărit?
— Un singuratic care înnebuneşte.
— Te referi la tine? întrebă Mauno vesel.
— Mă refer la personajul acela neplăcut care tocmai părăseşte localul.
Poluchkin se ridicase de la masa sa şi îşi îmbrăca pardesiul uşor din păr de cămilă. Îndesându-şi mâinile în buzunar, se strecură încet printre mese spre ieşire. O fată blondă, care stătuse singură la masă, se ridică, îşi puse canadiana şi părăsi barul.
— Fata ta? întrebă Newman.
— Eşti foarte atent.
— Mai mult decât crezi, Mauno.
— Şi ce vrei să spui cu asta, prietene?
— Mă refer la comedia care tocmai s-a încheiat, nu-i aşa? M-ai adus la acest bar după ce ai aranjat cu Poluchkin să aştepte aici. Acum s-a uitat bine la mine şi poate pleca să-i raporteze lui Karlov.
— Ce imaginaţie bogată au corespondenţii străini!
— De ce a fost nevoie de asta? întrebă Newman ridicând uşor tonul. Aş fi apreciat dacă m-ai fi avertizat înainte de asta.
— Dacă aş fi făcut asta, Bob, ţi-ar fi fost greu să te porţi natural. Karlov nu a aprobat încă vizita ta la Tallinn.
— Deci toată lumea se supraveghează reciproc?
— Asta e Finlanda. Nu putem decât să sperăm că raportul lui Poluchkin va fi favorabil.

Afară, în întuneric, Poluchkin se îndreptă încet spre sud, spre zona aglomerată din vârful peninsulei. Ar fi putut lua un taxi de la staţia din apropiere, dar el preferă să meargă pe jos, pentru a se asigura că nu era urmărit.
O jumătate de oră mai târziu, ajunse la o clădire veche, foarte mare, aflată în spatele unui zid supraânălţat cu garduri. Tehtaankatu, Ambasada sovietică. Ca şi cea americană, care era situată în acelaşi cartier, dar într-o clădire mult mai nouă, şi cea rusă avea un personal foarte numeros.
Odată intrat în biroul său, Poluchkin îşi scoase pardesiul şi rugă operatorul să-i facă legătura cu Tallinn-ul. Folosi telefonul cu bruiaj pentru a vorbi cu Karlov.
— L-am văzut pe acest Robert Newman, raportă el. M-am uitat bine la el – Sarin a aranjat totul. Nu-mi place deloc cum arată englezul.
— Dumnezeule mare! explodă Karlov. Nu ai fost trimis pentru a-ţi da cu părerea. Ai fost trimis pentru a vedea dacă bărbatul este într-adevăr Robert Newman. El este?
— Din fotografiile arătate şi din secvenţele de film pe care le avem cu el aş spune că el este.
— Eşti sigur? Gândeşte-te că nu l-ai mai întâlnit până acum, spuse Karlov tăios. Bazându-te numai pe filme şi fotografii, eşti sigur că omul pe care l-ai văzut este Robert Newman?
— Sunt sigur. În vocea lui Poluchkin exista o notă de supărare. Dar voi include totuşi în raportul meu către Moscova că nu am încredere în acest om.
— Raportul tău! Căpitane Poluchkin, tu îmi raportezi mie. Este clar? Vreau un răspuns afirmativ.
— Este clar. Acum pot să mă întorc la Tallinn?
— Nu! Nu poţi! Rămâi unde te afli, şi ţine ochii deschişi. Şi acest lucru este clar?
— Am înţeles, tovarăşe.
— S-ar putea să te intereseze că, în timpul absenţei tale nu au mai fost alte asasinate.
Karlov trânti telefonul. La Helsinki, Poluchkin era palid când puse jos receptorul.

În biroul său din vechea clădire din Pikk Street, colonelul Karlov îşi frecă vârful nasului său lung în timp ce se uita la asistenta sa. Bruneta atrăgătoare era atentă, aşteptând instrucţiunile.
— Raisa, începu Karlov, conversaţia aceasta a fost înregistrată.
— După cum aţi cerut.
— Pune bobina într-un plic sigilat şi bagă-l în seif. Omul ăsta mă îmbolnăveşte. Este peste măsură de arogant. Vizitatorul meu secret mă aşteaptă?
— L-am rugat pe domnul Davidov să intre în anticamera dumneavoastră particulară.
Raisa făcu semn spre uşa închisă care ducea spre camera de alături. Karlov îi mulţumi şi o sfătui să plece acasă, după ce termină cu banda. Când Raisa închise seiful, spuse noapte bună şefului ei şi plecă.
Karlov se ridică imediat de la birou şi trecu în cealaltă cameră, descuind uşa şi intrând. Îi făcu semn lui „Davidov” să intre. Căpitanul Olaf Prii, navigatorul estonian al traulerului Saarema intră în birou şi se aşeză pe un scaun din faţa biroului lui Karlov.
— Deci, Prii, povesteşte-mi despre vizita ta în Anglia.
18
Ingrid Melin era aşezată într-un fotoliu orientat spre ascensoare, pe coridorul etajului şase al hotelului Grand din Stockolm. Purta ochelari cu ramă de corn şi se prefăcea că răsfoieşte o revistă suedeză de modă, pe care o luase de pe masă.
Ochelarii îi dădeau un alt aspect, dar îşi schimbase, de asemenea, şi îmbrăcămintea. În locul taiorului presărat cu albastru pe care îl purtase când a aşteptat-o pe Helene Stilmar să apară la Arlanda, era acum îmbrăcată într-un deux-pieces, cu fustă roşie şi bluză albă plisată.
Deoparte era pardesiul ei din păr de cămilă, aşezat peste braţele fotoliului. În spate era o eşarfă de cap.
Aştepta, sperând ca Stilmar să apară. Cu picioarele încrucişate, cu o manieră relaxată, părea o fată aşteptându-şi prietenul să vină să o conducă la cină.
Mai târziu, a zărit serviciul de cameră predând o tavă la camera lui Stilmar. Tava conţinea un sandwich cu şuncă şi o ceaşcă de cafea. Faptul că a comandat o gustare – sugera că Helene Stilmar va lua masa mai târziu.
După câtva timp, a observat cu coada ochiului când Stilmar a deschis uşa camerei şi a aşezat tava în afară pe podea. Purta un capot de mătase – făcea probabil o baie înainte de a pleca. După aceea, Ingrid a auzit o uşă deschizându-se şi închizându-se pe jumătate. Americanca, purtând o rochie verde-smarald, a trecut de-a lungul holului şi a apăsat pe buton pentru a chema ascensorul. I-a aruncat o privire lui Ingrid, preocupată de destinaţia sa. Când uşile ascensorului s-au închis, Ingrid s-a agitat. Înşfăcându-şi pardesiul şi eşarfa, s-a repezit spre casa scărilor şi a început să coboare sărind din două în două trepte. Din fugă şi-a îmbrăcat pardesiul şi şi-a pus eşarfa în cap, pentru a-şi ascunde părul.
A ajuns la intrarea principală exact la timp pentru a o vedea pe Stilmar coborând scările spre uşa de ieşire. Ingrid a scos o pereche de ochelari fumurii, pe care i-a înlocuit cu ochelarii de citit.
Portarul impresionant, înalt de aproape doi metri, un gigant bărbos care aducea cu Orson welles, a chemat un taxi. A ieşit afară cu un fluier în gură şi a scos un şuierat puternic. Un taxi în trecere a întors în faţa hotelului Grand.
Ingrid s-a strecurat în spatele volanului Volvo-ului său închiriat, mulţumită că s-a răzgândit şi că nu a folosit un taxi între Uppsala şi Arlanda. A răsucit cheia, s-a aplecat pe volan concentrându-se asupra a două lucruri – să conducă maşina în siguranţă şi să urmărească taxiul care tocmai a părăsit hotelul Grand. Era ziuă, ora şase şi jumătate şi traficul era lejer. Pe partea cealaltă a apei, între vasele de pasageri ancorate, se zăreau Palatul Regal şi clădirea Parlamentului. Clădiri cu aspect solid care făceau din Stockholm unul din oraşele maiestuoase ale lumii.
Din nou a început să îşi facă griji că s-ar putea să piardă taxiul lui Stilmar. Dar niciun sentiment de teamă nu i-a afectat însă luciditatea, aşa încât a condus cu atenţie, manevrându-şi maşina prin Stockholm-ul vechi. Părea că se îndreaptă spre unul din cartierele cele mai exclusiviste, situat nu departe de centru şi ocupat cu apartamente vechi şi scumpe. A ştiut că ghicise în momentul în care taxiul a luat-o de-a lungul străzii Karlavăgen, unde nu era trafic aproape deloc. Încetinind, pentru a pune mai multă distanţă între ea şi Stilmar – tocmai oprise la un stop când a văzut taxiul trăgând la marginea bordurii.
Era evident că lui Helene Stilmar nici nu-i trecea prin minte că ar putea fi urmărită. Ieşind din taxi, a plătit şoferul. Când coborâse din maşină, în dreptul unei intrări, a făcut câţiva paşi, a introdus o cheie în broască şi a dispărut înăuntru. Ingrid lăsase acum Volvo-ul, s-a deplasat repede de-a lungul trotuarului şi a ajuns suficient de aproape ca să realizeze că Stilmar a utilizat o cheie în locul interfonului.
Cheia! Stând în fotoliul de la etajul şase al hotelului Grand, a văzut un mesager de la poartă dându-i lui Helene un plic la scurt timp după sosirea serviciului de cameră cu gustarea. Conţinea oare acel plic cheia, adresa şi un mesaj? oate.
Karlavăgen 72C. Acesta era imobilul în care a intrat americanca. Lui Ingrid îi veni un gând şi traversă grăbită strada necirculată. S-a uitat în sus spre clădire – exact la timp pentru a vedea cum se aprinde lumina la două dintre ferestrele etajului trei. În spatele draperiilor grele a zărit silueta lui Helene trecând prin faţa uneia dintre ferestre.
Ingrid fusese odinioară într-unul dintre aceste apartamente, mai jos, pe stradă. Îşi aminti că era atât de spaţios – încât ocupa toată lăţimea clădirii de la faţadă şi până în spate. Traversă din nou strada pentru a vedea cine ocupa etajul trei. B. Warren.
Numele nu îi spunea nimic. Îşi băgă ambele mâini în buzunarele pardesiului şi porni să se plimbe încet, înapoi spre locul unde îşi lăsase Volvo-ul. Erau două probleme care cereau o decizie rapidă. Helene plecase din hotel cu haine schimbate – îmbrăcăminte de seară. Asta însemna pentru Ingrid un singur lucru. Aştepta un bărbat. Era important de văzut cine era acel bărbat.
Ar fi putut fi deja în interiorul apartamentului. Domnul B. Warren. Dar Ingrid nu credea aşa ceva. Perdelele grele erau lăsate în jos. Şi dacă o aştepta, atunci de ce să îi dea o cheie? Putea să o lase să intre când ea l-ar fi chemat la interfon. Sau putea să îi spună ei numărul de cod care ar fi deschis în mod automat poarta de intrare – deasupra interfonului exista un sistem de cod cu numere de la 1 la 0.
A doua problemă era Volvo-ul. Parcarea era interzisă în această parte a oraşului. Dacă poliţia ar fi trecut pe acolo, ar fi avut probleme. Ajungând la maşină, a ridicat capota vrând să lase de înţeles că ar avea ceva stricat la motor.
Stând lângă capotă, a scos mica video-cameră pe care o folosise Tweed într-o misiune mai veche. Era foarte miniaturizată. Un Voigtlănder, model Vitoret 110. A răsucit mica bară albă în poziţia de pornire.
Exact în acel moment, un taxi s-a apropiat, a încetinit şi s-a oprit. În faţa imobilului de la numărul 72C.
Un bărbat a coborât şi a plătit şoferului. Atenţia îi era atrasă acum către el. A ridicat camera şi a luat trei imagini scurte într-o succesiune rapidă. A aşteptat până când el a intrat în clădire şi s-a deplasat înapoi de-a lungul trotuarului. A traversat din nou strada şi s-a uitat în sus către ferestrele celui de-al treilea etaj.
Helene tocmai se întorcea de la fereastră – după ce se uitase afară când a auzit taxiul oprindu-se, a presupus Ingrid. A apărut un bărbat, şi-a încolăcit mâinile în jurul ei şi s-au îmbrăţişat pasional. Apoi, pe când Ingrid traversa deja strada, el şi-a amintit de draperii şi le-a tras.
Ingrid s-a grăbit înapoi la Volvo şi tocmai închidea capota, când o maşină de patrulă s-a oprit în lateralul ei. A trecut la volan când un poliţist a ieşit afară din maşină.
— Parcatul este interzis aici.
— Nu am parcat. Am avut o defecţiune.
Îi trimise cel mai frumos zâmbet pe care îl avea şi porni motorul. El stătea cu mâinile în şold, nesigur ce decizie să ia.
— E în regulă acum, spuse el.
— Mulţumesc Domnului. Am întârziat la o întâlnire.
— E un băiat norocos.
— Mulţumesc, domnule ofiţer...
— Data viitoare când se mai strică, verificaţi dacă nu sunt pe aproape.
— Promit. Pot să plec?
— Distracţie plăcută. Puteţi.
La scurt timp după sosirea la hotelul Grand, pe Ingrid o aştepta o surpriză.
Aşezat confortabil pe scaunul din faţa mesei colonelului Karlov, căpitanul Olaf Prii şi-a scos vechea sa pipă şi a cerut permisiunea să fumeze.
— Bineînţeles, a fost de acord Karlov, luând loc în scaunul său. Acum te ascult. Am recepţionat mesajul tău codificat. Să deduc că totul este în regulă!
Discutau în germană, limba în care se înţelegeau. Prii şi-a căpătat fluenţa pe vremea ocupaţiei de către Wehrmacht a Estoniei, în 1942. A cooperat cu germanii: Prii fusese supraveghetor. Pufăia din pipă, rezemat de spătarul scaunului.
— Am intrat în portul Harwick. Pretinzând că avem o problemă la motor.
— Excelent. Cine a venit să te întâlnească?
— Un om numit Tweed.
— Aa, Tweed! Un om deştept – un om periculos. A căzut în cursa mea?
— Nu ştiu. Nu a furnizat niciun indiciu că va vizita Baltica. Aşa cum ai sugerat, i-am spus despre uciderea ofiţerilor noştri GRU. I-am spus, de asemenea, că ai fost însărcinat cu investigaţia în Tallinn.
— Buun! buun! Şi mai ce altceva?
— I-am spus despre Finn, Mauno Sarin şi de vizitele pe care le-au făcut ca să te vadă la Tallinn.
— Spune-mi altceva. Karlov ridică o riglă rotundă ca un baston şi o răsuci încet între degetele lungi. A pomenit ceva de un englez, un reporter la un ziar, numit Robert Newman?
— Nu, niciun cuvânt. A menţionat totuşi, aproape de sfârşitul conversaţiei, pe un american numit Procane. Prii pronunţă numele literă cu literă. A fost o întrebare întâmplătoare.
— Şi tu ce ai răspuns?
— Adevărul. Nu am auzit niciodată de nimeni cu acest nume.
— Nu contează. Acest Tweed care te-a interogat – a părut el cumva tensionat, atent să prindă orice fel de informaţie – cât de mică – pe care o putea extrage de la tine? Care a fost atitudinea sa generală?
— Foarte calm. Ca şi când interogarea mea ar fi fost o sarcină de rutină, ceva care se întâmplă în fiecare zi. Ca şi când nu l-ar fi interesat şi s-ar fi putut descurca şi fără.
— Deştept. Foarte deştept.
— M-am gândit că era mai degrabă stupid. Prii utiliză încheietura unui deget pătat de nicotină pentru a-şi îndesa pipa. Am altceva pentru tine, colonele, ceva ce am obţinut ilegal în Estonia clandestină. Trei fotografii luate cu aparatul special pe care mi l-ai dat.
— Luate când?
— Nu aşa de mult.
Scoţând o învelitoare ieftină din jacheta sa groasă de marinar, Prii a extras trei fotografii şi le-a aruncat pe masă. Karlov le-a ridicat şi le-a aşezat una lângă cealaltă. Le-a privit fix mult timp, cu expresia sa absorbită şi mohorâtă.
— Omul, care le-a făcut pe astea – îşi va ţine el gura?
— Poţi să contezi pe asta – e mai mult decât viaţa sa în joc, ca să mai vorbim despre asta.
— Le voi păstra. Karlov a aruncat în jur o privire prudentă şi apoi s-a răzgândit. Scoţându-şi portofelul, a introdus cele trei fotografii în interior şi portofelul în buzunar. Aceste fotografii nu există. Nu au fost făcute niciodată. Înţelegi, Prii?
— Perfect. Pot să plec acum? Pe acelaşi drum pe care am venit?
— Da. Trebuie să fii prudent.
Prii şi-a stins pipa cu degetul, a curăţat-o şi a introdus-o în buzunar şi a părăsit camera prin uşa laterală. Părăsind camera secretă de aşteptare, a coborât pe o scară în spirală. Era foarte veche şi sutele de paşi care o călcaseră lăsaseră urme în centrul fiecărei trepte. Curios, oamenii calcă întotdeauna pe mijlocul scărilor. La bordul traulerului său era obişnuit să coboare pe o latură a scării tambuchiului – în special pe vreme rea – aşa că putea să stea în echilibru la balustradă.
A ieşit prudent în Pikk Street, a privit în ambele direcţii şi a văzut că era goală. Înainte de a-şi începe drumul înapoi către locuinţa unde stătea în gazdă, s-a întors şi a scuipat urâcios pe scările de la intrarea clădirii lui Karlov.

Patru sute de kilometri mai departe, dincolo de Marea Baltică, Ingrid stătea pe marginea patului din camera sa de la hotelul Grand, terminând o înregistrare codificată a ultimelor evenimente în mica sa agendă, operaţia incluzând şi orele exacte. A închis carnetul, a căscat, şi-a frecat pântecul, simţind că îi era foarte foame.
Îi plăcea această cameră dublă cocoţată sus, sub acoperiş. Erau acolo două mari lucarne – pentru a avea o vedere panoramică asupra Stockholm-ului noaptea, trebuia să te deplasezi în interiorul unui alcov. Era confortabil şi foarte liniştit. Gândul tocmai îi trecuse prin minte când a auzit o bătaie în uşă.
Deschise cu prudenţă – cu lanţul de siguranţă montat – şi privi afară, apoi trase de lanţ ca să îl elibereze. Discretă, nu a spus nimic până ce vizitatorul nu a păşit înăuntru şi nu a închis şi încuiat uşa de la intrare şi pe cea de la vestibul.
— Tweed! Oh! Ce bucuroasă sunt să te văd din nou.
Îşi încolăci braţele în jurul gâtului lui şi îl îmbrăţişă călduros. În mod normal ar fi fost şi ea îmbrăţişată, dar în loc să îi strângă talia zveltă şi să îi întoarcă îmbrăţişarea, el încă îşi mai ţinea pălăria veche şi ponosită şi îşi strân gea servieta.
— Probleme? se nelinişti el atunci când au terminat îmbrăţişarea şi când ea l-a lăsat să intre în dormitor, apoi l-a ajutat să-şi dezbrace pardesiul şi să îşi scoată pălăria.
Pardesiul a fost aşezat cu grijă pe un cuier şi ea i-a spus să stea jos.
— Când ai sosit, Tweed? Ai venit direct aici? De unde ştiai unde sunt?
Era tipic pentru Ingrid – valul exuberant de întrebări, aerul de excitare şi reală plăcere la sosirea sa. Obosit de zborul nonstop de la Londra şi de lungul condus de la Arlanda, deja se simţea înviorat datorită căldurosului ei bun-venit.
— Mai bine aş da drumul la radio, şopti ea. Sunt sigură că nu m-a urmărit nimeni – dar totuşi am să dau drumul radioului.
El a privit-o dansând de-a lungul camerei şi a deschis radioul pe un post care transmitea muzică pop. În eventualitatea neplăcută că în cameră ar fi fost microfoane, muzica le-ar fi acoperit conversaţia. Ea nu avusese nicio experienţă asupra unor astfel de lucruri, atunci când o întâlnise pentru prima dată la o petrecere în Stockholm – dar a „ciupit” toate trucurile mai repede decât orice agent profesionist pe care îl ştia.
— Când ai luat ultima masă? a întrebat-o el.
— Nu de mult, dar...
— Niciun dar – vom folosi serviciul de cameră şi vom comanda un adevărat ospăţ.
— E în regulă. Nu te ridica. Ştiu unde este meniul. Au somon afumat. Îmi place somonul afumat.
Au studiat lista împreună, apoi ea a ridicat receptorul şi a comandat masa, incluzând o sticlă de vin bun aleasă de Tweed. În timp ce ei aşteptau masa, ea i-a relatat tot ce s-a întâmplat de când a sosit în Arlanda.
Tweed era tăcut, privind-o relaxat în scaunul pe care ea l-a apropiat de el cu picioarele îndoite sub ea. El era un bun ascultător, iar ea avea o uimitoare facilitate în prezentarea faptelor în mod ordonat şi concis. Când a ajuns la incidentul cu Volvo-ul parcat şi cu poliţistul, ea a râs de ceea ce a înregistrat camera.
— Cred că poliţaiul ar fi dorit să mă invite la masă.
— Ghinionul lui a fost norocul meu. Acum ca să-ţi răspund la întrebări. Am sosit la Arlanda şi am luat un taxi până aici. Ştiam că erai la hotel Grand datorită Monicăi. I-ai spus ei la telefon şi eu am sunat-o de la aeroport. Am rezervat o cameră la hotelul Diplomat, dar am decis imediat să mă mut aici, chiar dacă ar trebui să dorm în holul de la intrare.
— Asta e minunat. Dar nu trebuie să stai cumva în altă parte, faţă de cei care te ajută?
— Hotelul Grand este mai central.
Adevărul era că el îşi amintea de avertismentul Monicăi cum că prezenţa lui Ingrid ar fi un pericol. Şi acesta nu era întregul adevăr pe care îl admitea. El încălcase una din cele mai stricte reguli de procedură în domeniu, din cauză că dorea să fie lângă Ingrid.
— Acest om pe care l-ai zărit intrând în Karlavăgen 72C, a spus el rezumând afacerea. Am câteva fotografii aici. Vezi dacă poţi să îl dibui sau pe oricine altcineva din aceste poze.
— Să dibui?
— Să recunoşti. „Să dibui” e un limbaj mai colorat.
— Acum cunosc un nou cuvânt!
El şi-a deschis valiza şi a scos un plic cartonat. Din plic a extras câteva fotografii şi le-a împrăştiat pe măsuţa joasă de cafea.
Ingrid le-a ridicat şi şi-a luat o mină caracteristică, pe care Tweed şi-o amintea bine. Ea avea un facies mobil şi foarte expresiv. Şi-a ridicat faţa într-o parte şi a privit în mod serios la fotografii. Structura fină a oaselor feţei sale devenise rigidă, aproape ca o mască îngheţată.
— Asta este doamna Stilmar, pe care am întâlnit-o şi pe care am urmărit-o de la aeroport.
Ea i-a întins lui poza pe care omul lui Tweed i-o făcuse lui Helene, ţinând un buchet de flori în holul de la intrarea hotelului Dorchester din Londra. O mână suplă căuta cartea de vizită.
— Asta e ea, consimţi Tweed. Altcineva?
Existau poze cu soţul lui Helene amestecate cu alte poze, pe care Tweed le alesese la întâmplare. Ingrid a iscodit amănunţit toată colecţia şi deodată s-a oprit. Ea s-a aplecat în faţă astfel încât Tweed putea să vadă numai coroana de păr întunecat ţinând o poză sub lampă pentru a vedea mai bine.
— Acesta este bărbatul cu care am trei imagini în camera mea video, cel care a venit la Karlavăgen să o întâlnească şi a îmbrăţişat-o pasional în faţa ferestrei, aşa cum ţi-am povestit.
— Lasă-mă să văd.
Tweed a privit fix la fotografia pe care ea o alesese. Aproape că a vrut să o întrebe dacă era sigură, dar şi-a reamintit că Ingrid era cea cu care vorbea. Era o foarte bună asemănare. Omul care sosise la Karlavăgen era Cord Dillon, director adjunct al CIA.
19
— Asta este acum zona la vedere, a spus Tweed.
— Şi ce înseamnă asta? întrebă Gunnar Hornberg, şeful Poliţiei Secrete Suedeze – SAPO.
— Acest moment suedez este ultima etapă dinaintea trecerii lui Adam Procane peste „No mans land – Finlanda. Trebuie să îl oprim pe el sau pe ea.
— Pe un lucru pot să mă bazez totdeauna când apari tu, comentă Hornberg. Declanşezi activitatea şi nu ai nimic de spus.
Discuţia avea loc după ora zece noaptea. După cina în camera lui Ingrid şi-a închiriat el însuşi o cameră la hotelul Grand şi, plecând de la Diplomat, Tweed luase un taxi până la sediul poliţiei din interiorul unui nou complex din Polhemsgatan.
Clădit cu numai trei ani în urmă, noul sediu, un complex vast cu şapte nivele, era o extensie a unei vechi clădiri din Kunghoimsgatan. Intrarea la departamentul de Poliţie Criminalistică, era la nr. 30, pe Polhemsgatan, cu faţa spre un mare parc. Şeful serviciului SAPO era instalat în interiorul acestui complex, discret situat la etajul patru.
Tipic pentru omul care ocupa acest birou, nu existau niciun fel de zorzoane. Forma ovală a camerei era umbrită de tuburile fluorescente suspendate din tavan. Furniturile erau netede şi austere.
Gurinar Hornberg era un om solid construit, cu un cap mare acoperit de o coamă bogată de păr gri. Ochelarii săi erau împinşi în sus peste fruntea boltită. Ochii săi, de culoare deschisă, erau ageri dar blânzi, ochii unui om care a văzut multe în viaţa sa, şi bune şi rele. Vocea sa avea un timbru adânc.
— Ca de obicei, zise el, eşti cu trei paşi înaintea mea şi stau aici încercând să te ajung din urmă. Aşa cum ne-ai cerut, îi urmăm din umbră.
— Şi pe care dintre ei îi precizezi?
— Să începem, zâmbi Hornberg şi chipul îi străluci. Să începem jocul. Stilmar, consilier pentru Securitate Naţională al Preşedintelui. Cord Dillon, director adjunct al CIA. Şi generalul Paul Dexter. Aşa cum ai zis, trei candidaţi pentru rolul lui Adam Procane.
— Ai omis un al patrulea candidat.
— Iar o luăm de la capăt. Nu fac decât să reamintesc ce ai spus tu sau poate ea. Mai mult mister.
— Candidatul numărul patru este Helene. Nevasta lui Stilmar. Pe vremuri ofiţer de legătură între Departamentul de Stat şi Pentagon. Un post sensibil, nu recunoşti?
— De acord. Dar conduci discuţia către ceva anume. Te cunosc eu – când a intrat Helene în afacerea Procane?
— A venit de la Heathrow la Arlanda în această după-amiază. A luat o cameră la hotelul Grand, şi-a descărcat bagajele – o grămadă – în cameră. Mai târziu a făcut o vizită clandestină la Karlavăgen 72C. Cine locuieşte acolo, mă întreb? Numele de pe uşa exterioară pentru etajul al treilea este B. Warren.
— Bruce Warren, spuse Hornberg prompt. Agent-şef al CIA pentru Scandinavia. Are un post inofensiv la ambasada yankee. Numai pentru acoperire. S-ar putea să-i fi împrumutat apartamentul său lui Cord Dillon. L-am văzut pe Dillon intrând în Arlanda, a adăugat el întâmplător. Şi l-am urmărit până la Karlavăgen – adresa pe care ai menţionat-o. Ne-a intrigat – ne aşteptam să se ducă la ambasada sa din districtul Diplomatstaden – nu departe de hotelul Diplomat, cel pe care l-ai părăsit ca să te muţi la Grand.
— Deci era omul tău cel care m-a urmărit.
— Vezi Tweed, sunt acum numai cu doi paşi în urma ta. Dar am omis-o pe Helene Stilmar. Este aşa, din întâmplare, brunetă? Oamenii mei vorbeau de o fată pe care au zărit-o aproape de 72C, care zicea că nu-şi poate porni Volvo-ul.
— Descrierea este greşită, a replicat Tweed cu o faţă inexpresivă. Oamenii tăi au intrat în panică pentru o persoană neimportantă.
— Nu cred că ne-am agitat pentru nimeni. Omul meu era în uniformă de agent de circulaţie. A fost un truc util. Dacă se vor întâlni iar noaptea la Karlavăgen nu vor exista suspiciuni. Ai ceva pentru mine?
Tweed scoase plicul din geantă. A găsit fotografia lui Helene Stilmar şi i-a înmânat-o lui Hornberg. Suedezul şi-a coborât ochelarii de pe frunte, pe nasul său mare, a studiat fotografia şi a mormăit, încuviinţându-şi aprobarea.
— Aş zice că aceasta este femeia.
— A fost văzută strângându-l pe Cord Dillon în braţe – înainte de a-şi aminti de draperiile ridicate.
— Deci, îl scrută Hornberg pe Tweed peste ochelari. Are o afacere, dar este discretă – această femeie. Au venit în Suedia unde nimeni nu va şti de ei.
— Sau unul îl utilizează pe celălalt – pentru a traversa Finlanda spre Rusia.
— Ce minte încâlcită poţi să ai, dragul meu.
Lui Hornberg îi plăcea să-şi asezoneze engleza cu fraze şoc.
— Este o afacere încâlcită.
— Spionul tău şi-a aruncat un ochi şi în intimitate?
— Nu am spus asta!
— Hai să discutăm despre altceva în timp ce o să îmi amintesc un lucru important. Hornberg a apăsat un buton de la interfonul lui şi apoi a vorbit în engleză. Poţi să pofteşti înăuntru, te rog, domnul Tweed este aici.
Când uşa se deschise puţin, văzu apropiindu-se un om cu ochelari, fumând din pipă. Avea un aer luat parcă din Pickwick, iar Tweed care se întorsese îl plăcu din prima clipă.
— Acesta este Peter Persson, o persoană foarte plăcută, făcu Hornberg prezentarea omului său. Fă cunoştinţă cu domnul Tweed. Este copoiul meu favorit, a continuat Hornberg, cel mai bun urmăritor pe care l-am cunoscut vreodată. De asemenea, un bodyguard formidabil. Este al tău atâta vreme cât te afli în Suedia – trebuie doar să îmi telefonezi. Nu vreau să ţi se întâmple ceva neplăcut, Tweed. Iar ăsta – şi-a presat degetele pe partea stânga a nasului său mare – miroase a primejdie. Agenţii ruşi urmăresc pe toţi care sosesc în Arlanda. Probabil că ei ştiu că te afli deja aici, Tweed.
— Mulţumesc. Am să reţin lucrul acesta. Lucrezi cu o echipă, îl întrebă Tweed pe Persson?
— Niciodată! Totdeauna de unul singur. În felul acesta nu trebuie să mă îngrijorez din cauza altora, ci numai de cursele în care aş cădea eu singur.
Asta este interesant, gândi Tweed. Acest om era un profesionist. Ochii lui Persson nu l-au părăsit din momentul în care intrase în cameră. Tweed realiză că acesta îşi întipărise imaginea sa în cap.
— Asta trebuie să fie dificil, a observat el. Să presupunem că ai avea de urmărit pe cineva într-un magazin cu câteva ieşiri – şi nu pleacă repede.
Cumpăr ceva, a replicat Persson imediat. Plătesc. Îi spun fetei de la casă să-mi păstreze pachetul, întrucât voi veni mai târziu. Sunt o persoană obişnuită – am intrat în magazin cu un scop.
— Foarte bine. Cu o excepţie, că mai devreme sau mai târziu aparenţa te va elimina – lucrând de unul singur.
— Credeţi, domnule Tweed? De ce credeţi că fumez pipă? Pipa dispare, îmi înlocuiesc ochelarii.
I-a dat jos, a pus pipa în suportul biroului lui Hornberg, a scos o pălărioară mototolită din buzunar şi şi-a pus-o pe cap. Ce uluit a fost Tweed de schimbarea din faţa sa, părea a fi de cauciuc. Şi-a luat o expresie diferită şi era dificil să recunoşti în el pe omul care intrase mai devreme în cameră.
— Sunt impresionat, a spus Tweed.
— Deci, domnule Tweed, în caz că aveţi nevoie de mine, unde staţi? Care este numărul camerei? La ce oră vă sculaţi? Luaţi micul dejun în cameră?
— Hotelul Grand. Camera 632. Şapte dimineaţa. Micul dejun în sufragerie. Altceva, domnulepersson?
— Va fi o mare plăcere. Vă mulţumesc.
Persson şi-a îndesat pălăria înapoi în buzunar, şi-a reluat pipa şi a părăsit camera.
— Îmi place de el, îi spuse Tweed lui Hornberg. Încă un lucru înainte de a pleca. Dacă părăseşti Suedia în mod secret, pentru a te duce în Finlanda, care ar fi ruta pe care ai alege-o?
— Arhipelagul. Aş traversa marea cu o mică barcă plecând de pe una din multele insule din arhipelagul suedez – aş alege insula Orno – aproape de marginea Balticii. De acolo ai de făcut doar câteva ore până în arhipelagul Abo din Finlanda. Unica problemă este că ei urmăresc această zonă foarte îndeaproape – din cauza minisubmarinelor ruseşti care verifică sistemele noastre de autoapărare. Dumnezeu ştie că aceste minisubmarine au făcut ocolul lumii în presă.
— Nu există nicio altă cale? Una mai rapidă?
— Aeroportul Bromma – aici în mijlocul oraşului, sugeră Hornberg. Un zbor de zi – o afacere particulară – ar putea să zboare afară şi să aterizeze pe aeroportul de lângă Abo – Turku cum o numesc finlandezii.
— Deci, urmăreşti tu desfăşurarea acţiunii? a remarcat Tweed, ridicându-se în picioare.
— Supravegherea lui Dillon şi a Helenei. Verificări continue asupra tuturor punctelor de intrare pentru Stilmar şi pentru generalul Dexter.
Cu corpul său impresionant şi claia lui de păr, Hornberg se ridică şi înaintă înspre Tweed, strângându-i mâna. Tweed s-a oprit la uşă. Şi-a păstrat remarca cea mai importantă pentru atunci când urma să plece – deoarece ultimul lucru pe care îl zici este cel care se fixează în mintea omului.
— Ţi s-a întâmplat, oare, să gândeşti că această afacere a minisubmarinelor are şi un alt scop decât să vă testeze autoapărarea?
— Ce alt scop?
— Pentru a avea pregătit un mini cu care să îl ia pe Procane. Mi-ar place să îmi arunc un ochi la această insulă Orno, dacă poţi aranja asta pentru mine.
— Cred că a sosit vremea să trimitem călăul în Suedia, anunţă Lisenko privind în gol pe fereastra biroului lui Karlov de pe Pikk Street.
— Căpitanul Oleg Poluchkin? De ce?
Karlov se înfricoşă de modul brutal de exprimare a acestuia. Lisenko picase în Tallinn fără nicio încunoştiinţare de la Leningrad. Era unul din trucurile favorite ale generalului – să sosească pe neaşteptate, ca să îşi verifice subordonaţii. Suspicios cu toată lumea, neavând încredere în niciun bărbat şi nicio femeie – îi plăcea să se deplaseze în secret. Nici chiar Rebet din Leningrad nu fusese informat. Se învârtea legănându-se şi privea ţintă la colonel.
— Comentezi ordinele mele?
— Da, spuse Karlov ridicându-se de la birou. Avem de rezolvat o operaţiune delicată – să îl aducem pe Procane în siguranţă peste graniţă. Violenţa ar putea să distrugă totul.
— Poluchkin este pregătit pentru munca sa, a continuat Lisenko. O va contacta pe acea româncă, Magda Rupescu, care s-a stabilit în Suedia ca o refugiată din Bucureşti. Vor lucra în echipă.
— Ea este chiar mai rea decât Poluchkin, a protestat Karlov. O femeie hidoasă căreia îi place treaba asta.
— Şi este foarte bună pentru aşa ceva. De asemenea, ei vorbesc amândoi fluent suedeza. Telefonează-i lui Poluchkin în această dimineaţă la ambasada din Helsinki şi dă-i ordinul de plecare.
— De ce? Vă întreb din nou, de ce?
— Cineva trebuie să îl ajute pe Procane când va ajunge în Finlanda. Iar, „De ce?”, este tocmai ceea ce spuneai. Operaţiunea se apropie de punctul culminant. O simt în oase, tovarăşe.
— Vă referiţi la veştile pe care ni le-au adus cercetaşii noştri din Arlanda, despre sosirea lui Tweed şi a lui Cord Dillon? Este ăsta un argument suficient ca să trimiţi ucigaşi?
— Sosirea lui Tweed este. Omul este deosebit de primejdios.
— Uciderea lui ar fi şi mai primejdioasă. Chiar dacă aş presupune că poate să o facă oricine. Lucru de care mai degrabă mă îndoiesc.
— Oh, nu ştiu dacă asta va fi necesar. Lisenko a trântit un pumn în palma celeilalte mâini şi apoi şi-a pus o mână pe umărul lui Karlov. Dacă toate aceste evenimente te sperie, de ce nu trimiţi un raport la Moscova să protestezi împotriva acestor ordine? Ei?

Va urma