Roma familiei Borgia (5)

Guillaume Apollinaire

Cezar sosi în Franţa, unde fu primit cu mare pompă. Fu lăudat la curtea ,.Regelui foarte creştin" fastul lui Cezar, care venise cu o suită orbitoare, îmbrăcaţi toţi cu veste scurte eu mîneci, mărginite cu fir de aur. Chiar caii era potcoviţi cu aur, producînd o puternică impresie. Un istoric scrise, referitor
la'acest subiect, că „niciodată nu s-a gîndit cineva ca acest aur, cu care sînt onorate capetele regilor, să fie călcat în picioare de cai."
în timpul şederii lui Cezar în Franţa, copleşit de onoruri şi. făcut duce de Valentinois, Lucreţia, la rîndu-i, nu fusese uitată de papă, pe care o numise guvernatoare permanentă a oraşului Spolete. Don Joseph d'Aragon, al doilea soţ al ei, o părăsise. Ajunse deci în funcţia de guvernatoare cu o pompă şi un fast nemaiîntâlnite pînă atunci. în cortegiul său fraurau o mulţime de căruţe în care se aflau mobilele sale «eopefite cu cavoare scumpe şi somptuoase. Lucreţia era că*are.

Un catîr, însă, ducea un pat „întins, din care nu lipsea nimic : saltele, o pătură cazonă de un roşu-înehis, acoperită toată cu flori, două perne şi un baldachin frumos, pe care tre­buia să-1 susţină cîţiva bărbaţi, atunci cînd Lucreţia voia să se simtă mai bine, mersul pe cal obosind-o." Un alt catîr ducea o măsuţă, tot atît de confortabilă, ca o „catedră". Urmau două sute de cai, încălecaţi de curteni, prelaţi şi doamne romane. Veneau şi .paji frumoşi, machiaţi, cu părul ondulat, favoriţii Lucreţiei, cu degetele grele de inele, cu braţele încercuite de brăţări, cu coliere orbitoare. Erau însoţiţi de curtezane de vază, menite să dea viaţă întrunirilor şi petrecerilor.
Cezar şi Lucreţia aveau dreptul ca, de acum înainte, să nu mai pomenească despre pompă, fără ca „fastul borgian" să se impună imaginaţiei.
Cezar, la înapoierea lui din Franţa, se război în Italia, în-cereînd, rînd pe rînd, cînd succese, cînd înfrîngeri : învingător la Imola şi ţinut la respect la Forli, unde Catherina Sforza luptă mult timp contra lui, înainte de a fi fost obligată să se predea şi să fi fost trimisă în închisoare la Roma, unde străbătu oraşul încărcată cu lanţuri de aur.
In epoca aceasta îşi asasină Cezar nepotul, cardinalul Borgia, căruia nu-i ierta afecţiunea ce-o avusese pentru ducele de-Gandia.
Cardinalul Borgia, care ajungea la Roma cu o suită mo­destă, fu invitat la cină de ducele de Valentinois. Or, în timpul mesei, cardinalul fu chemat să i se spună că-i moare calul. Pe cînd se întorcea şi dădea unele ordine, paharul îi fu înlocuit cu altul identic, pe care Micheletto, care cina la masa lor, îl stre­cură cu perfidie în faţa cardinalului Borgia. Paharul conţinea otrava.
Ducele de Valentinois îl îndemnă să mănînce mai repede şi cardinalul sorbi băutura servită de Micheletto, „sufletul bles­temat" al lui Cezar.

Cezar se îndrăgostise de o femeie frumoasă, căsătorită cu don Cerviglion, căpitan din garda Sfinţiei sale. Intr-o seară, cînd acesta se duse să cineze şi să petreacă la don Elisée Pigna­

telli, cavaler de Saint-Jean, Cezar intră peste soţia lui, fa,pt pre­văzut de La Vespa, dar ea nu vru să-i cedeze, cu toate insisten­ţele acestuia. Atunci hotărî s-o ia cu forţa. Asedie aşadar casa, în timp ce Micheletto pândea înapoierea soţului. Dar tinăra femeie se baricadase, crezând că are de a face cu nişte vaga­bonzi. Văzlndu-şi planul dejucat, Cezar găsi o soluţie mai sim­plă. Aşteptă, împreună cu Micheletto, pe don Cerviglion şi, cînd acesta apăru, îl omoriră. Cezar îmbrăcă atunci hainele calde încă" ale victimei şi, în aceste haine pline de sînge, se duse la tânăra femeie care, recunoscând costumul soţului său la lumina torţelor, se destăinui simulantului. îl recunoscu de în­dată pe Cezar şi se apără contra încercărilor îndrăgostitului, cu pumnalul în mînă. Micheletto muie torţele în apă şi, în întu­neric, îl ajută pe Cezar în planurile lui.
Or oamenii care îl însoţeau pe Cerviglion îi preveniseră pe aceia ai lui Pignatelli şi cele două oşti rivale începură să se' încaiere, atacând zbirii lui Cezar, care se încinseseră în vestibul. Micheletto aprinse o torţă. La lumina ei, soţia lui Pignatelli recunoscu pe învingător îmbrăcat în hainele soţului ei, mînjite de sânge. Scoase un strigăt şi leşină.
Micheletto îl împinse repede pe Cezar către fereastră. La lumina torţelor şi, în depărtare, soldaţii avură impresia că recu­nosc, viu şi nevătămat, pe Pignatelli însuşi.
Cezar putu deci să se înapoieze şi să-şi petreacă liniştit noaptea. Se apropie de tinăra femeie, care încă nu-şi venise în fire. Cînd, în zori, Micheletto se duse să-1 trezească, Cezar epuizat, dormea pe trupul aceleia care nu se mai trezi.

Ducele de Valentinois nu ,permite ca Cezar Borgia să fie uitat. Victimele sale nu se pot număra. Rând pe rând, cardinalul Orsini, cardinalul de Modena, cardinalul Mechiel, cardinalul de Monreale, cardinalul d'Aragon mor otrăviţi sau asasinaţi la col­ţul vreunei străzi. Nemulţumiţi numai de a omorî, familia Borgia şantajează pe părinţii victimelor, martoră mama cardi­nalului Orsini : cardinalul sorbise deja cantarella, cînd Cezar trimise un mesager la mama sa, propunîndu-i ca, în schimbul salvării fiului ei, să-i ofere două mii de ducaţi.
Iată amănuntele acestei afaceri :
Alexandru arestase pe cardinal chiar la Vatican, ţinând sea­ma de originea sa înaltă, în realitate, le frica de a nu-i fi ridi­cat, în fiecare noapte, el se culca în altă cameră ; apoi îl instala în apartamentul de deasupra capelei papale ... şi ... în sfârşit, chiar în castel, lîngă el. Alexandru acceptă să i se aducă mîncarea şi lucrurile, de un oarecare Antoine de Pistoye.
Cezar îl bănuia pe cardinalul Orsini ca avînd mulţi bani ascunşi. Promise amantei cardinalului că i-1 va reda, dacă este de acord să se culce cu el. Trasă pe sfoară, ea • -consimţi, însă Cezar obţinu de la ea, crezînd că astfel a scăpat ieftin, lămuriri asupra averii familiei Orsini.
în felul acesta află el că mama lui Orsini avea puse deoparte două mii de monede şi o perlă, de o mărime şi frumuseţe extra­ordinare, nici un suveran din lume neavînd aşa ceva."
I se propuse atunci nenorocitei mame a cardinalului că i se va reda fiul dacă va consimţi să-i ofere papei cele două mii de monede pe care le avea, precum şi faimoasa perlă.
Mama acceptă şi dădu cele două mii de monede. Cît despre perlă, amanta cardinalului, care îi era foarte devotată, încercă s-o înghită, de teama de a nu fi prădată, înainte de sosirea ei alături de Sfinţia sa.
Nu reuşi, perla fiind voluminoasă. Recurse, însă, la un alt mijloc şi, deghizată în bărbat, se duce la palat.
Puseră mîna pe ea şi o dezbrăcară, rupîndu-i hainele, pen­tru a se convinge că perla nu era ascunsă. Goală cum era, o căutară în gură, apoi, cu grijă, în locul acela mai secret. Ea con­simţi fără a se revolta, prefăcîndu-se că e calmă, încercînd să-i asigure că nu se putea găsi asupra ei perla, căci nu exista. Cer­titudinea cu care vorbea derută pe aceşti examinatori, atît de puţin pudici.
îmbrăcată din nou cu alte haine, ea ajunse astfel la papă, căruia îi remise, în faţa lui Cezar, a ecleziaştilor şi a prietenilor devotaţi familiei Orsini, faimoasa, perlă.
„Examinatorii, spune cu sinceritate un istoric al timpului, gândiseră bine să supravegheze uşile de la intrare, dar negli­jaseră pe cea de la ieşire."
Alexandru intră astfel în posesia perlei împreună cu cei două mii de ducaţi şi, respectîndu-şi cuvîntul dat, puse în liber­tate pe cardinalul Orsini, pe care cantarella îl omorî după cîteva zile.

Familia Borgia este mai de temut acum ca niciodată. Ducele de Valentinois este numit de popor, tiranul. El merge cu mare pompă la curtezane şi rămîne acolo, în timp ce uşile sînt păzite de însoţitorii credincioşi şi devotaţi.
Când oastea lui Cezar era văzută la uşa vreunei case, se ştiau preocupările tiranului. Uneori se ducea acolo, îmbrăcat, în bătaie de joc. ca pentru marile ceremonii, cu o haină din bro­cart scump ce-i atîrna pînă la genunchi, şi purta o tocă din catifea roşu-închis, împodobită cu hermină, cu un cordon bro­dat, avînd în cele patru părţi patru nasturi mari din perle de o mare valoare. Un porumbel din perle, reprezentînd pe Sfîntul Duh şi ale cărui raze erau tot din perle, tremura în vârful tocii.

In acel moment muri „Domnul Gaëtan" care, pentru a-1 jefui, fusese otrăvit.
Părinţii, alergând la căpătîiul său, lui Cezar îi fu frică să nu fie descoperite efectele otrăvii. Fu înmormîntat, astfel, în biserica Saint-Barthélemy, cînd încă trăgea să moară. Sub dala cea mare de deasupra cavoului, mult timp s-au auzit văicărelile acestui nenorocit. Cînd mama şi surorile lui sosiră, scoaseră cadavrul din cavou. Expus în plină zi, se putea dezvălui, prin prezenţa petelor violacee şi a buhăielilor, existenţa otrăvii.

Tot în acest moment moare şi Alfonso d'Aragon, soţul Lucreţiei. Cînd Jean Sforza nu mai fu socotit prea bun pentru Lucreţia, i se decretă moartea. De asemenea, astăzi, Alfonso d'Aragon nu mai făcea faţă ambiţiilor familiei Borgia, care visa pentru Lucreţia o altă căsătorie.
Alfonso d'Aragon fu înştiinţat asupra planurilor lui Cezar, dar avu slăbiciunea de a se lăsa sedus de linguşirile sale.
Cezar aresta cîteva curtezane, cărora le reproşa că au par­ticipat la diferite crime. Fură condamnate să moară prin spîn-zurare ; totuşi ar fi trebuit să fie iertate acelea care ar înfăţişat statuia Voluptăţii în arenele în care vor avea loc întrecerile de tauri.
Ele acceptară, preferind morţii sigure toate riscurile. Apărură în arenă, imobile, pe un piedestal, acoperite în între­gime cu un lac aurit. Seniorii înşişi coborîră în arenă, pentru a omorî taurii, ciuruiţi de săgeţi. Două din aceste statui de aur, strălucitoare, care, probabil, tremuraseră de frică, fură sfâşiate şi călcate în pifeioare de aîiimalele furioase. Celelalte trei femei plecară neatinse : fură plimbate, triumfătoare, pe carele ce duceau taurii omorîţi, pe străzile Romei, dar, o dată cu căderea nopţii, ele intrară în agonie şi cu toate eforturile făcute de părinţii lor pentru a înlătura acest leac, muriră, totuşi, în nişte suferinţe îngrozitoare.
în timpul acesta, Alfonso d'Aragon, care le aplaudase, era atacat de oamenii ducelui de Valentinois, chiar pe treptele bise­ricii Saint-Pierre, unde îl lăsară ca mort, şi fugiră pe poarta Portese.
Dus în palatul său din Tour-Neuve, în grădina cea mare, fu încredinţat unor medici străini, la hotărîrea familiei Borgia.
Cezar simula că-1 bănuieşte pe unchiul lui Alfonso drept autorul atentatului şi îi tăie capul, cu toate că, din contra, acesta îl salvase şi-1 adăpostise.
Nemulţumit, şi temîndu-se că Alfonso şi-ar putea vindeca rănile, după cîteva zile, pătrunse cu forţa în apartamentul său din Tour-Neuve şi, sub pretextul că stă de vorbă, în taină cu rănitul, ducele de Valentinois izgoni din cameră pe toţi cei pre­zenţi, femei şi medici.
Cînd Cezar ieşi, urmat de Micheletto, oamenii şi prie­tenii lui Alfonso se repeziră în camera lui. Era culcat ca şi cum s-ar odihni ; după semnele de pe gît s-a putut recunoaşte opera şnurului lui Micheletto : Alfonso d'Aragon fusese ştran­gulat.
Scîrbită, Lucreţia nu vru să audă nimic şi se exila la Nepi, cu toate încurajările şi reproşurile lui Cezar şi ale papei.
Cezar, după cîteva înfrîngeri războinice, îşi împărţi timpul, o dată cu venirea iernii, între Cesane, Imola şi Forli, cînd cri­mele şi nelegiuirile sale i se adăugară redutabilei celebrităţi.
în acest moment află el despre răpirea fiicei. Elisabetei Gonzague, ducesă de Urbin, care, logodită cu Jean-Baptiste Ca-cacciole, căpitan general din infanteria Republicii Veneţia, se întîlnea cu acesta din urmă, pe drumul către Romagne, sub escorta a două sute de cavaleri.
Cezar o întîlni. Fu emoţionat de frumuseţea tinerei fete şi o dorea cu ardoare. Plecă deci de la Cesane, cu un important efectiv de cavalerie, în urmărirea micuţei oaste. Omorî sau îm­prăştie escorta şi duse pe tînăra fată la Cesane.
Nu izbuti din cauza rezistenţei acesteia. El recurse la nar­cotice dar ea, neavînd încredere, refuză orice tel de mîncare, hotărită să moară de foame.
La sfaturile lui Micheletto, o încredinţa Şoală unor paji goi şi unor curtezane tot goale. Ii îndemnă să-i ofere fetei spec­tacolul cu cele mai oribile orgii, ceea ce făcură cu toţii. Cum încă nu era învinsă, îi proptiră mîinile, în cruce, de perete, şi încercară s-o corupă.
Numai astfel putu Cezar să-şi atingă, victorios, scopul, fără, însă, a se lăuda. Dar cînd Cacacciole, logodnicul, 0 ceru, nimeni nu-i dezvălui felul în care ea murise.


După ce Cezar devasta întreaga ţară care se întinde dincolo şi dincoace de Vulturne pînă la Averse şi după ce luă cu asalt Capua, cu toţii, soldaţii sau ţărani, fură trecuţi prin tăişul săbiei. Cît despre călugări şi călugăriţe, lor le-a rezervat altă moarte.
Intrat cu forţa într-o mănăstire de femei, spune un istoric, „le cercetă pe toate cu toată atenţia şi precizia de care era capa­bilă pofta lui brutală şi îşi opri patruzeci pentru a-i satisface dorinţele trupeşti, lăsînd restul pradă brutalităţii soldaţilor lui.u
Cum călugăriţele întreţinuseră curajul apărătorilor oraşu­lui şi încurajaseră rezistenţa, el le condamnă să moară din mîna soldaţilor săi, dacă poate fi folosit acest eufemism. Soldaţii nu trebuia să le părăsească decît moarte. Cît despre călugări, îi spînzură. Văicărelile acestor nenorociţi fură însoţite de melo­diile flautiştilor.

Ne vine greu să credem în atîtea nelegiuiri _ şi atrocităţi. Trebuie să renunţăm a le înşira pe toate şi, mai mult chiar, a le descrie. Vom' alcătui, totuşi, un extras dintr-o scrisoare „tipărită", adresată lui Silvius Savello, care, atunci, se aña în preajma împăratului. Această scrisoare căzu în mîinile cardina­lului de Moléne, care o comunică papei şi ducelui de Valentinois.
„Strălucitului senior Silvius de SabeUi, cu foarte w*re stima şi foarte onorat pe lîngă serenismul rege al rerrtanil»r. Strălucite senior, salut...

„Trebuie să dezvălui adevăraţilor medici plaga publică a ciumei din Roma şi nenorocirile cu care acest animal mîrşav a contribuit la distrugerea credinţei creştine...
Astfel incit \se pare că timpul venirii lui Antihrist, fixat de profeţi, a sosit şi că niciodată nu se va mai naşte un altul care să fie sau să ne imaginăm că ar putea să fie duşmanul cel mai deschis al lui Hsus Hristos.
Avantajele şi înaltele funcţii ecleziastice sînt i:indute public...
Lumea merge la Palat să cumpere, cu preţul aurului, tainele credinţei; vede acolo agentul crimelor, vînzătorul Avantajelor, acest cardinal Molene.
Nu'există crimă nici viciu care să nu se înfăptuiască acum la Roma, în mod public, şi chiar în casa papii; pînă aici se poate spune că sciţii sînt depăşiţi în pungăşie, cartaginezii în perfidie, familiile lui Ca'ius şi Neron în cruzime şi barbarie, fără a mai povesti omuciderile, violurile, incestele comise şi încă pînă la Vatican. Nu e nimeni în oraş, indiferent de ce condiţh ar fi, care să nu se teamă pentru el şi ai lui.
Cîte adultere, cîte acte de violenţă, cîte inceste, cită imo­ralitate din partea copiilor şi a fetelor, cîte femei de moravuri uşoare sau, pentru 'a spune mai bine, cîte tîrfe se văd alergînd prin Palatul de la Saint-Pierre, cîte întruniri indecente, ale căror indecenţă şi neruşinare întrec în intensitate pe cele din bordelurile şi locurile cele mai infame.
S-a văzut în prima zi din noiembrie, care este sărbătoarea tuturor SS, că cinzeci de prostituate din oraş au fost invitate la Palatul de la Saint-Pierre şi, după efectuarea ceremoniilor, ele au dat acolo un spectacol extrem de ruşinos şi chiar indecent, în întregime dezgustător.
Bunul Papă, care se dedică acestor plăceri, fără a se gîndi la altceva decît la plăcerile trupeşti şi să adune pietre preţioase şi podoabe pentru a-şi arăta fiica pe care a posedat-o pe căi criminale... şi a. stabili averea copiilor săi incestuoşi.
Cit despre fiul său Cezar, fratricidul, soldaţi înarmaţi îl păzesc în mijlocul mai multor turme de tîrfe, după felul tur­cilor.
Să vină deci Episcopii în ajutorul Romei şi al Creştinătăţii, să smulgă din sinul ei această ciumă comună.

îţi scriem toate acestea, Şylvi, care sînt foarte adevărate...
.......
Aminteşte-ţi, Doamne de noi, ascultîndu-ne, si să stii că eşti roman! Doamne, încă o dată ! Dat Za Tarente, în lagărul regal, acest 25, zi de noiembrie."
Asta nu mai este poveste sau vreun comentariu de istoric indignat este redactarea unei scrisori publice, tipărite si adre­sate de contemporanii lămuriţi asupra moravurilor Vaticanului, către Silvius Savello.
în această scrisoare, numai în treacăt se vorbeşte despre unele scandaluri, pe care întreaga Romă le-a cunoscut : acela al iepei, de exemplu.
Papa Alexandru al Vl-lea, plimbîndu-se cu copiii şi suita sa, întîlni o turmă de tauri şi vaci. Or taurii se năpustiră asu­pra unei vaci, rănindu-se grav cu împunsături de coarne, în fierbinţeala „intenţiilor lor".
Papa Alexandru se amuză de asta şi, comparând acest spec­tacol cu acela ce-1 dădeau uneori bărbaţii şi femeile, chemă la palat o frumoasă curtezană, pe care a predat-o unui număr de cinci soldaţi, spunîndu-le că unul singur dintre ei, cel mai puternic, are dreptul să ia femeia şi s~o ţină cît va voi.
De îndată ce aceştia intrară, veniră' imediat în mîini, exci­taţi de mîngîierile şi dibăciile curtezanei. Cum nu aveau arme, lupta ţinu mult; bărbaţii se sfîşiarâ cu unghiile, se muşcară între ei şi decît foarte greu reuşiră să se omoare. Unul dintre ei îl amuză mult pe Alexandru : fiind cel mai slab, nu ţintea decît ochii adversarilor săi. Degetul cel mare, pătrunzînd in orbită, cu o mişcare bruscă de rotaţie, făcea să ţîşnească ochiul, care spînzura apoi pe obraz, sanghinolent. El fu declarat 'în­vingător, dar se împleticea sub loviturile primite, pe jumîitate mort. In timp ce era aplaudat căzu, în partea de sus a încă­perii, o fereastră cu zăbrele, în spatele căreia se aflau specta­torii. Ceilalţi soldaţi nu muriseră, dar fură scoşi din luptă : ei înţeleseră că nu au făcut decît să distreze pe papă şi prietenii săi.
Un strigăt de furie şi ură se înălţă ca un blestem către fereastră, în timp ce altul, îngrozitor, ţîşni din gîtul curtezanei. Saldatul învingător şi care se clătina avu puterea să se năpustească asupra ei şi, din două lovituri de deget, îi smulse ochii, pe care îi desprinse cu dinţii şi îi înghiţi.
Apoi, în timp ce <*a urla jalnic, el încerca, prin muşcături, să-i scoată inima pentru a i-o devora ; dar papa asmuţi cîihii contra lui, care îl ciopârţiră.

Aceşti cîini jucau un mare rol la Vatican : ei erau dresaţi să sfîşie oamenii şi cei care îşi riscau noaptea în casa familiei Borgia erau sfîşiaţi fără milă. Erau atît de redutabili încît, pentru a-i băga din nou în cuşca rezervată lor, omul însăr­cinat cu această misiune era cuirasat şi serios înarmat, ca un îmblînzitor de animale sălbatice.
După spectacolul cu lupta celor cinci soldaţi care îşi dispu­tară curtezana, Alexandru şi fiii lui au emis părerea că băr­baţii sînt mai cruzi decît animalele, de îndată ce dăzmăţul intră în joc. Cezar susţinea că şi unii şi alţii sînt tot un drac, că există o lege firească atît pentru unii cît şi pentru alţii. Cită exemplul pisicilor, al cîinilor, al păsărilor de pradă şi afirmă că la război ei se amuzau uneori •— în realitate, negăsind alt spectacol indecent, care să le poată provoca torentul dez­măţurilor —, contribuind astfel la sfîşierea între ei a cailor. Şi cum patricienele se minunau, el se duse, în persoană, să aleagă o iapă, capabilă să înfierbînte nişte armăsari, aleşi tot de el, şi atunci, sub ochii papei şi ai prietenelor sale, se derula spec­tacolul pe care un istoric îl descrie astfel :
„A fost prezentată în public o iapă, de faţă fiind papa, copiii şi confidenţii săi, pentru ca armăsarii excitaţi la culme să devină furioşi, unii contra altora, ca şi cum..."
Istoria vrea ca armăsarii să se fi devorat între ei ca oamenii.
Cînd aceste atrocităţi sau dezmăţuri se terminau, Alexandru murmura cîteva cuvinte printre buzele groase şi făcea de „mai multe ori sensul crucii cu crucea."


A doua zi după sărbătoarea Sfîntului Petru, Alexandru publică în Consistoriul obişnuit planul ce-1 avea, de a ridica ele la cardinalat, nouă prelaţi, cei mai bogaţi de la curte : Jean Castellar, Valentinois, arhiepiscop de Trani ; Francois Remolino, ambasador al regelui d'Aragon ; Francois Soderini, episcop de Volterre ; Melohior Copis, Allemand, episcop de Brissine; JMicolas Fiesco, episcop de Frejus ; Francois de Sparte, episcop de Leone • Adrian Castellense, episcop de Corneto, călugăr al Camerei, vistiernic general şi secretar al Scrisorilor papale ; Francois Floris, episcop d'Elve, patriarh al Constantinopomlui şi prim-secretar al papei ; Jacques Caseneuve, arhicancelar şi ecle-zist secret al Sfinţiei sale.
Toţi aceşti viitori cardinali, aleşi dintre cei mai bogaţi, erau hărăziţi, se zicea, unei morţi sigure, dar fiecare credea că precauţiile iui sînt mai bune ca ale celorlalţi. Precauţiile erau acceptate de papa. Astfel, ia masă, pîinea, fructele erau oferite tuturor, înainte de a-i fi oferit papei, care, abia după aceea, îşi alegea el din ceea ce rămînea de la oaspeţi. Consuma din ace­leaşi mîncăruri, din aceleaşi vinuri. Mai greu era însă să supra­vegheze vinurile, pentru că înşişi valeţii serveau băutura.
Din prea puţină încredere cerură toţi ca dineul oferit de papa să aibă loc în casa de agrement a cardinalului de Corneto.
Or acesta fusese ales, împreună cu cîţiva din viitorii săi colegi, de Alexandru şi Cezar, ca trebuind să soarbă otrava. Deci cu ocazia sărbătorii sfîntului Petru voi papa să dea acestor prelaţi bogaţi pălăria cardinalică.

Alexandru îşi putu aminti că, acum cîţiva ani, cu prilejul, aceleiaşi sărbători, a sfîntului Petru, oferi Romei o mare bucu­rie. Focul cuprinse cel mai înalt coş din Vatican, chiar în momentul în care Alexandru se afla, împreună cu cardinalul de Capua şi Monseniorul Poto, ecleziastul său secret, la Vatican. Sub influenţa vîntului, focul se extinse, ajuhgînd pînă la came­rele unde se găsea papa. Acoperişul rupt se prăbuşi, trăgînd după el două grinzi groase. Sub greutatea bîrnelor şi a pie­trelor, tavanul slăbi, îngropîndu-1 pe papă. Cardianul şi ecle­ziastul, eliberaţi, se repeziră la ferestre, strigînd paznicilor de la uşa palatului că papa a murit. O dată cu el mai muriră Laurens de Mariano Chigi, nobil sienez, şi alţi doi, care căzuseră sub dărîmăturile din camera superioară, unde se aflau.
Il crezuseră mort pentru că, chemîndu-1 de mai multe ori, nu primise nici un răspuns. Constatară că este destul de grav rănit, dar nu mortal. Se ştiu că vestea este falsă, referitor la moartea papei.
Acesta mulţumi public lui Dumnezeu şi Fecioarei Măria.. Se duse cu mare pompă la biserica Notre Dame du PcupSe, această biserică pe care papa o iubea, fără îndoială, pentru ci se afla o „capelă" la stînga altarului principal unde sub icoana unei sfinte, venea lumea s-o venereze pe La Vannozza.
Papa era purtat pe scaun de doi ecleziaşti, doi scutieri :i doi grăjdari, ce fură schimbaţi de douăzeci şi patru de ori pe tot parcursul. Cardinalii veneau apoi, doi cîte doi, după cruce.
Papa urcă în altarul cel mare, oferind acolo un potir mare şi preţios, în care se aflau trei sute de monede de aur, pe care cardinalul din Sienne „îi puse pe altar, la vedere".
Aşadar, a doua zi după sărbătoarea sfîntului Petru, papa sosi la cardinalul Adrian de Corneto. „Paharnicul era cumpă­rat de ducele de Valentnois, cu o sumă importantă, pentru a servi la cină cîteva sticle, în care Cezar aruncase otravă. C ir r papa sosi, copleşit de căldură, îşi dădu seama că a uitat acasă o cutiuţă din aur, de care nu se despărţea niciodată. Această cutie conţinea Foarte Sfîntul Sacrament din altar. Un astrolor îi prezisese lui Alexandru că, atîta timp cît va purta asupra lui acest Sfînt Sacrament, nu va muri. Or, în ziua aceea, îl uitase în cameră : porunci „Domnului Caraffa" care, mai tîrziu, deveni papă sub numele de Paul al IV-lea, să i-o aducă de îndată.
în timp ce Caraffa se pregătea să plece, papa, enervat, agasat de căldură şi de acest incident, ceru să i se dea de,băut

înainte de a se aşeza la masă. Un ecleziast se grăbi să-1 ser­vească. Se intîmplă însă ca „paharnicul" sau chelarul să lip­sească în momentul în care ecleziastul se prezentă. Acesta recurse la ajutorul de paharnic, care, neştiind nimic, turnă în flacon din vinul preparat de ducele de Valentinois. Papa, distrat, bău vinul, de altfel, ca şi cardinalul de Valentinois, care tocmai sosise.
Se aşezară la masă. Cardinalul Caraffa sosea şi el, aducînd cutia de aur, cu Sfîntul Sacrament. Era prea tîrziu. Papa se prăbuşi. Şi cardinalul Valentinois se tăvălea pe jos, în timp ce cardinalul Adrian de Corneto şi toţi prelaţii, în picioare, îi priveau murind, murmurînd rugăciuni, pe care, de fiecare dată le terminau stînd în genunchi, cu mîinile întinse în semn de binecuvîntare sau iertare, peste cele două trupuri, şi spunînd :
„Requiescat in pace !"
Cardinalul Adrian de Corneto întrebase „paharnicul" care, curînd, trăda planul ducelui de Valentinois.
Să fi fost oare doza de otravă prea puternică ? Să fi agra­vat oare căldura efectul otrăvii ? Orice s-ar spune, Alexandru intră în agonie.
Încercară să-1 facă să vomite „cantarella", îi luară sînge, dar zadarnic. Muri în a opta zi, fără să fi primit sacramentele de la Biserică, fără să fi chemat nici pe Cezar nici pe Lucreţia.
Abia muri papa că-i şi intră în putrefacţie cadavrul ; deveni negru, cu plăci mari verzui, şi umflat într-atît, încît s-ar fi crezut că e de nerecunoscut. Sînge amestecat cu puroi îi curgea din nas, din urechi. Muri cu ochii deschişi, cu pura larg deschisă, cu o expresie de groază sau spaimă, de nes> i Corpul exala un miros aşa de urît, de cînd intrase în agonie, încît şederea în cameră devenise insuportabilă. începuse să se golească dinainte de a muri, patul fiindu-i inundat cu sînge stricat si materii fetide.
Cadavrul trebuie să fi fost, într-adevăr, hidos. Marchizul de Mantaua scria soţiei sale Isabelle „Corpul i-a intrat în putrefacţie; gura a început să împrăştie spumă ca o marmită pe foc şi asta a durat pînă la înmormîntare. S-a umflat atît de monstruos încît nu mai avea formă omenească şi nu i se mai putea deosebi lungimea corpului de lăţime."'
Nimeni nu vru să atingă această grămadă de carne şi puroi. Nimeni nu vru să-1 pună în cosciug. Cei care se apropiau de el cădeau asfixiaţi.
Se găsiră în sfîrşit nişte hamali, care admiseră să-1 tîrască, folosindu-se de nişte frînghii, pe care le prinseră de picioare, din patul mortuar pînă la cavou, unde îi aruncară. Carnea i se detaşa pe drum, lăsînd o dîră de sînge descompus, de apă şi resturi putrede.
Aşa muri Alexandru al Vl-lea, papa simoniac, la vîrsta de 71 de ani, după unsprezece ani de pontificat, la 8 august
Cînd Cezar a plecat în Franţa, la 1 octombrie 1498, unde se căsători, în mai 1499, cu Charlotte d'Albret, cunoscu acolo doi bărbaţi, care au exercitat asupra lui o mare influenţă şi i-au hotărât soarta : Georges d'Amboise, arhiepiscop de Rouen, căruia îi aduse pălăria de cardinal, şi Julien Rovere.
Julien Rovere. mai întîi duşman al lui Alexandru, se alie cu familia Borgia. O căsătorie trebuie să pecetluiască împă­carea dintre cele două familii. La 2 septembrie 1500, prefectul Jean Rovere. fratele lui Julien Rovere, îşi logodi fiul, în vîrstă de 8 ani, cu tînăra Angela Borgia, fiica lui Jofre Borgia.
Cezar Borgia, care-i supravieţuise lui Alexandru al Vl-lea, pentru că s-a scufundat gol în burta unei catîrce vii, o dată cu vindecarea, îşi pierduse prestigiul şi puterea. Julie Rovere, devenit duşmanul său, era papă sub numele de Jules al II-lea, după foarte scurtul pontificat al lui Pie al III-lea, care dură douăzeci şi şase de zile ; îl aresta atunci cînd era stăpînitorul întregii Italii Centrale, după ce a zdrobit pe Varano, Vitelli, familia Orsini, familia Baglioni. Cezar rezistă un an, susţinut de nezdruncinata fidelitate a căpitanilor şi soldaţilor săi. A cedat, în sfîrşit, în 1504, fu pus în libertate, dar căzu în mîinile lui Gonzalve de Cordoue, care îl trimise în Spania.
Evadînd, intră din nou în serviciu, în calitate de condotier, alături de socrul său, regele de Navarre. Muri, în 1507, într-o luptă, străpuns de o suliţă.
O dată cu el se stinseră şi destinele familiei Borgia ; dar, lucru notabil, opera lor politică fu continuată de Jules al II-lea, papă războinic şi adeptul doctrinei lui Platon, iar Roma lui Jules al II-lea rămînea Roma familiei Borgia : Civitas meretrix.
1502.

Sfarsit