Amendamentul Dowson (4)

Ciprian Mitoceanu

Politistul începu sa geama. Îsi revenea de pe urma loviturii. John îl lovi cu piciorul în vintre apoi îl lega cu propriile lui catuse de picioarele lui Tim, care bocea disperat.
— Da dovada de ceva mai multa barbatie, nu ti s-a parut prea greu cînd era vorba s-o ceri de la altii, îl îndemna, pocnindu-l în tîmpla.
Tim se pravali greoi, ca un sac plin de carbuni.
John se holba la cei doi oameni, legati unul de altul. Pîna acum, exceptînd episodul din urma cu cîteva ore, nu mai lovise pe nimeni. Lovise într-un politist… Pentru el legea era lege si politistii meritau la fel de mult respect cît si legea în sine.
O durere violenta îi strabatu tîmplele. Tim îi mai adaugase vreun ingredient secret în bautura? Un drog, care sa-l faca inofensiv? Probabil ca nu. Din cîte îsi amintea, Tim turnase din aceeasi sticla în ambele pahare. Se încrezuse prea mult în eficienta politiei, din fericire.
— Un idiot, murmura John, tragînd un sut în trupul inert. Si cînd ma gîndesc ca am crezut în el…
Nu putea sa zaboveasca prea mult în casa lui Parker. Politistul avea asupra lui un emitator care transmitea din cinci în cinci minute pozitia purtatorului la sectia de politie de care apartinea, precum si alte informatii. Daca cei care-i monitorizau activitatea miroseau ceva suspect nu stateau mult pe gînduri pîna sa trimita o echipa de interventie pentru a face verificari amanuntite.
Iesi pe scari împleticindu-se, tinînd înca în mîna arma politistului. Deocamdata nu-i era de nici un ajutor. Cît mai avea la el insigna lui Dawson arma era blocata. Din fericire, era singurul care stia acest mic secret. Se hotarî sa n-o arunce.
Îsi simtea capul din ce în ce mai greu, iar vederea îi era mai tulbure. Un junghi cumplit îl sageta în stomac si simti cum tot continutul acestuia se urca pe esofag. Varsa fara fereala, drept în strada, un delict, desigur, pe care l-ar fi dezaprobat cu vehementa cetateneasca cu chiar cîteva ore în urma. Acum prea putin îi pasa…
Tîmplele îi zvîcneau, furioase, de parca ar fi fost lovite pe dinauntru de niste ciocane neînduratoare. Si gustul amar de fiere, în gura…
Trebuia sa treaca urgent peste toate si sa-si reanalizeze situatia. Cu cîteva ore în urma crezuse ca se afla în cea mai dificila situatie din cîte existau pe lume. I se oferise sansa de a constata ca se poate si mai rau. Cel putin acum cîteva ore întrevazuse o speranta. Însa Tim nu numai ca nu-i oferise nici un ajutor, ci se gîndise ca ar fi mult mai practic sa-l vînda. Ticalosul! Cine si-ar fi închipuit?

Tim, cel care nu pierdea nici o ocazie de a demonstra tuturor cît de perfid si tiranic poate fi guvernul, cel care îsi informa soptind colegii de munca despre actiunile de protest puse la cale împotriva potentatilor zilei. Tim, cel în care îsi pusese toate sperantele, nu se dovedise a fi decît un tradator josnic, un negustor fara scrupule, care nu se gîndise decît cum ar putea profita de pe urma situatiei create. Si, culmea, mai avusese tupeul de a-l înstiinta ca o parte din recompensa o va folosi pentru a-i ajuta pe cei care luptau împotriva guvernului. Chiar avea haz, netrebnicul… Probabil ca, daca ar fi pus mîna pe bani, oamenii-sobolani nu ar fi primit nici un sfant, Tim parea mai degraba interesat sa-si cumpere cîteva tablouri sau chiar statui cu aspect oribil.
Acum însa nu-l mai avea nici pe Tim si doar printr-o minune reusise sa scape de „ajutorul” pe care acesta se grabise sa i-l ofere. Si, chiar daca ar mai fi cunoscut vreun opozant al guvernului, nu ar fi avut curajul sa-i calce pragul. În situatia lui nu mai putea avea încredere în nimeni.
Scrîsnetul unor cauciucuri îl facu sa tresara. Lasa planurile de viitor deoparte, deocamdata trebuia sa faca fata momentului. Observa la timp un gang îngust, mai degraba o nisa, în peretele unui bloc locuit, avînd în vedere aspectul, de cetateni de categoria D. Nici un cetatean dintr-o categorie superioara acesteia nu ar fi acceptat sa locuiasca într-un imobil atît de neîngrijit.
O masina de politie trecu pe lînga el, aproape ca-i simti caldura gazelor evacuate de esapamentul supradimensionat. O adevarata bijuterie a tehnicii. Cîndva, aflase asta din surse sigure, masinile de politie erau nevoite sa se strecoare în trafic atentionîndu-i pe restul participantilor cu ajutorul unor sirene stridente si al luminilor intermitente, montate pe capota. Sirena politiei îi era de ajutor si infractorului, care era informat din timp asupra pozitiei urmaritorilor. Acum, datorita tehnologiei moderne, masinile de politie reuseau sa blocheze traficul prin cîteva ordine date calculatorului de bord, lasînd liber un culoar pe care sa poate alerga nestingherite. Nu era cazul sa se întrebe ce cauta masina de politie în zona. Cumva, politistul sau Tim reusisera sa-i anunte pe colegii omului în uniforma despre cele întîmplate, daca nu cumva se sesizasera ei mai înainte. Întelese, îngrijorat, ca Tim le va oferi politistilor o pista în ceea ce-l priveste. Despre ce naiba discutase din clipa în care perfidul lui amic „acceptase ” sa-l ajute? Despre opozitia care-si ducea zilele în canalizarea orasului. Cu ajutorul lui Tim aflase în jumatate de ceas mai multe decît stiuse despre acesti indivizi timp de o viata întreaga. Si nu era greu de anticipat ca Tim, nemernicul, îi va îndruma pe politisti catre prima gura de acces în subsolurile orasului. Mai bine l-ar fi ucis pe ticalos, dar stia foarte bine ca era incapabil de o asemenea fapta. A ucide era rau, asa spunea legea, dar mai ales morala, si trebuia sa eviti a ucide o alta fiinta, oricare ar fi consecintele. Bine, daca Tim l-ar fi atacat si ar fi trebuit sa lupte pentru viata lui ar fi lasat aceste principii la o parte. Cînd lupti pentru viata ta o dai naibii de morala, dar în momentul în care-l vazuse cazut pe podeaua de marmura, milogindu-se cu lacrimi în ochi, înâelese ca nu poate sa-l zdrobeasca asemenea unui vierme.
Masina de politie se opri, scrîsnind din cauciucurile late, chiar în fata vilei în care-si ducea traiul secret Tim Parker, cetatean de categoria C. C simplu, fara nici un fel de plus. Usile pneumatice se deschisera aproape fara zgomot si doi barbati zvelti, îmbracati în uniforma trupelor de interventie ale politiei se repezira spre casa, agitînd impresionantele bastoane de cauciuc. Ce noroc! Daca la apelul lui Tim ar fi raspuns cei doi atleti cu bastoanele lor si nu grasul de la politia municipala, nu ar fi avut nici cea mai mica sansa de a iesi întreg din toata afacerea. Spre deosebire de pistolul pe care îl confiscase ceva mai devreme, genul acesta de arme nu puteau fi facute inofensive cu ajutorul insignei de diamant. Pentru a le pune în functiune posesorii lor nu trebuiau decît sa miste din bratele vînjoase.
Simti o unda de satisfactie la gîndul ca politistii vor descoperi, pe lînga amanuntele legate de el, si siretlicurile folosite de Tim Parker pentru a-si însusi privilegii ce nu-i erau destinate. Mizerabilul o merita din plin.
Tocmai se pregatea sa plece, fara sa stie nici el prea bine unde, cînd îi veni ideea de a arunca o privire în masina politistilor. O idee nebuneasca, tinînd cont de împrejurari, dar daca zapacitii aparatori ai ordinii uitasera usile deschise…
Din trei salturi ajunse lînga masina. Arunca doar o privire dezgustata spre computerul care facea legatura cu baza de date a politiei. Daca ar fi stiut sa utilizeze o asemenea scula ar fi putut afla informatii care sa-l ajute sa supravietuiasca. Ar fi aflat cîte forte au fost mobilizate pentru a-l captura, care era planul de actiune al vînatorilor de capete pentru urmatoarele zile. Din pacate nu avea nici cea mai mica idee despre cum trebuia utilizata masinaria.
Descoperi însa o punga de hîrtie în care era posibil sa se gaseasca ceva de mîncare. Îi vazuse adesea pe politistii prea prinsi de obligatiile meseriei pentru a-si permite luxul de a sta la masa mîncînd exact din pungi ca aceasta, înghesuiti în spatele volanului în cîte o parcare mai ferita. Numai la vederea pungii si simti ca ameteste de foame. Nu mîncase nimic de dimineata, iar daca Tim îi oferise din belsug bautura, nu-i oferise în schimb nici o firimitura de mîncare. Observa, încîntat, ca punga era destul de grea.
Îsi însusi si lanternele pe care posesorii legitimi, neglijenti, le abandonasera între scaune, lînga frîna de mîna. Lanternele deosebit de puternice si cu o durata mare de utilizare intrasera de multa vreme în dotarea obligatorie a politiei americane. Pentru pazitorii legii exista atîtea ocazii de a-i urmari pe infractori în cel mai întunecate locuri.
Din pacate, nu mai gasi nimic bun de furat. Pentru orice eventualitate trase un sut în monitorul computerului. Era constient ca asta nu-i va încetini prea tare pe urmaritori, dar îl ajuta sa se simta mult mai bine. Se opunea sistemului cu toate puterile… Ah, daca Tim s-ar fi opus sistemului la fel de consecvent în fapta ca în vorba…
Cu lanternele în buzunare si strîngînd la piept punga cu mîncare, John se grabi s-o stearga din zona. Dupa ce-i vor vedea isprava, politistii îsi vor dori din inima sa stea de vorba cu el.
În salonul mare cît un hangar era liniste. Nu se auzea decît piuitul osciloscopului. Trei medici în halate albe imaculate îsi faceau de lucru în jurul patului pe care zacea un trup împutinat si pe chipul caruia se asternuse o paloare cadaverica, iar un infirmier cu mutra serioasa studia permanent monitoarele aparaturii.
Congresmanul Dawson îsi concedie cu un gest al mîinii cei doi agenti de paza. Nu avea nevoie de ei în interiorul spitalului.
— Vreau un raport amanuntit asupra a tot ce s-a întîmplat cu pacientul, suiera catre medicul care purta o insigna A2+. Mi s-a spus ca starea pacientului se stabilizase, acum de ce naiba spuneti ca a fost un miracol ca nu l-ati pierdut? Raspunde-mi, doctore…
Omul în alb ofta abatut. Auzise destule lucruri rele despre congresmanul Dawson, dar nu-si imaginase ca va trai ziua în care sa-i dea explicatii. Ar fi preferat sa nu-l fi cunoscut deloc…
— Raspunsuri, doctore… Raspunsuri…, îl presa Dawson, nerabdator. Nu am tot timpul din lume la dispozitie…
— Asta e situatia, raspunse resemnat medicul. Cordul pacientului s-a degradat în ultimul hal, asa ca… Ne putem astepta la ce este mai rau în urmatoarele ore.
— Adica?!… Cît de rau?…
— Daca nu intervenim prin transplant în urmatoarele trei, patru zile…
— La naiba! scrîsni congresmanul, trîntind pe podea ochelarii pe care tocmai îi pescuise din buzunarul sacoului. Acum doua zile mi s-a spus ca poate rezista fara transfer si o luna, sub supraveghere medicala, fireste… Acum de ce îmi spui asta?
— Starea pacientului a evoluat imprevizibil, dadu medicul din umeri a neputinta. Ne-am straduit cît am putut si totul parea sa se fi stabilizat, dar acum o ora a facut o criza atipica…
— O ce?!…
— O criza atipica, simptome care nu sînt specifice afectiunii pacientului. De-abia l-am putut stabiliza, dar este foarte slabit. Atît de slabit încît am renuntat sa mai facem investigatii suplimentare, deoarece exista riscul de a complica si mai mult afectiunea existenta.
— Bine, bine… Deocamdata încercati doar sa-l pastrati în viata, indiferent cît de multe eforturi umane si materiale ar însemna asta, aveti aprobarea mea. Si, daca faci vreo greseala, tu sau colaboratorii tai, sa stii ca ramîneti fara insignele de categoria A si ajungeti direct într-un centru de reeducare. Daca veti supravietui nu veti mai avea dreptul sa purtati decît insigne D. Mai aveti ceva de spus?
— Da, sari medicul, nerabdator. Indiferent cît de mult ne-am stradui, fara grefa îl vom pierde în mai putin de o saptamîna. Singura sansa e grefa…
— Stiu asta, îl opri congresmanul, nepoliticos, împungîndu-l cu aratatorul în piept. Si nu v-am cerut imposibilul, soareci de biblioteca tîmpiti, v-am cerut sa-l tineti în viata pîna vom aduce donatorul. E chiar asa de greu sa ma fac înteles?
— Nu…
Pufnind nemultumit congresmanul scoase din buzunar o tabachera de aur si îsi puse o tigara între buze. Era pe punctul de a o aprinde cînd medicul îl apuca de mîna.
— Nu e voie…
— Drept cine ma iei? izbucni Dawson, furibund. Am insigna de diamant asa ca pot face ce vreau si unde vreau… Daca vreau sa fumez aici n-o sa ma împiedici tu.
— Fumul de tigara nu-i va face bine pacientului, suspina medicul.
— Uitasem, se îmbuna Dawson, punînd tigara în buzunar. O sa fumez mai tîrziu…
— A deschis ochii, rasuna vocea infirmierului care supraveghea monitoarele. Se misca…
Dintr-un salt Dawson ajunse lînga patul bolnavului.
— Pot sa-i vorbesc? îl întreba cu voce scazuta pe medicul care-l urmase rugîndu-se în gînd sa scape mai repede de pacostea cu insigna de diamant.
— Ar trebui sa-l scutiti de orice efort, inclusiv prezenta dumneavoastra…
Dezumflat, Dawson era pe punctul de a se retrage cînd pacientul vorbi.
— Congresmanul Dawson?!…
Avea o voce slaba, ca o adiere. Încerca sa ridice mîna dreapta, dar Dawson îl opri cu blîndete.
— Brendan, odihneste-te, si asa ai trecut prin destule…
— Ma bucur sa va vad, domnule…
— Si eu ma bucur, suspina congresmanul, privind chipul desfigurat de boala.
Cît de mult îl schimbase suferinta pe nefericitul Malcom… În patul care parea si mai mare din cauza putinului trup pe care îl sustinea nu se mai afla decît o umbra palida a celui care fusese Brendan Malcom cu doar doua luni înainte. Pentru cîteva clipe Dawson se cutremura la gîndul ca toate eforturile de a-l salva pe cel mai promitator cercetator al Americii vor fi zadarnice. Mai putea face ceva medicina, cu toate progresele ei, pentru nefericitul tînar?
— Cum te mai simti?
— Destul de bine…, încerca sa zîmbeasca Malcom, dar rezulta o grimasa dureroasa. Ma mai supara „pompa” din cînd în cînd si am o durere în piept cînd respir, în rest totul este bine, abia am reusit sa-mi tin în frîu dorinta de a iesi cu o asistenta, este una a naibii de draguta si cred ca ma simpatizeaza…
— Îmi pare bine sa vad ca ai ramas un optimist incorigibil… Ai nevoie de ceva?
— Mi-as dori sa ma pot întoarce la lucru, domnule… Nu-mi place deloc sa lîncezesc si aici nu mi se da voie sa citesc nici macar carti. Ma gîndesc zi de zi la laboratorul meu…
— Asculta-i pe medici, Brendan, deocamdata stiu ei mai bine ce-ti este permis si ce nu. Si nu te mai gîndi la nimic care ar putea sa-ti faca rau. Dupa ce o sa te faci bine o sa-ti reiei cercetarile, poti conta pe sprijinul meu…
— Oare o sa-mi mai revin? ofta Malcom cu ochii înlacrimati. Nu sînt chiar asa de sigur…
Dawson se încrunta, nelinistit. În ciuda optimismului afisat cu cîteva clipe mai devreme Malcom nu era decît un biet om înspaimîntat de umbra mortii care plana în jurul lui în cercuri din ce în ce mai strînse. Era mult prea tînar ca sa moara, dar, mai ales, era mult prea necesar.
— O sa-ti revii, îl asigura Dawson strîngîndu-i mîna descarnata. Ai cuvîntul meu. Se pare ca exista un pacient în moarte clinica la un spital din Texas a carui inima este exact ce-ti trebuie.
Medicul deschise gura pentru a-l corecta, dar Dawson îl observa la timp si-i facu semn sa taca.
— Chiar exista?!
În vocea slabita se simtea o farîma de entuziasm.
— Domnule, ce veste minunata…
— Mai ai putina rabdare si încearca sa lupti, sînt necesare cîteva analize suplimentare si… Bafta!
Malcom lasa capul în piept, obosit.
— Lasati-l sa se odihneasca, îi recomanda medicul. Are nevoie de odihna…
Dawson iesi din salon, îngîndurat, urmat slugarnic de medic. Cînd ajunse la o distanta sigura îsi varsa furia asupra omului în halat alb.
— Idiotule, sa nu încerci niciodata sa ma corectezi. Malcom nu trebuie sa afle sub nici o forma de unde provine inima. Si ai grija sa-ti informezi si oamenii despre asta, cel care vorbeste mai mult decît trebuie ar fi bine sa-si faca din timp bagajele pentru sejurul de la reeducare. Ai înteles?
— Da.
— Tine-ti gura si ocupa-te de aparatura ta… Malcom este unul din putinele genii pe care le-a dat omenirea în ultimii treizeci de ani, dar este un idealist, un visator. Mai degraba ar muri decît sa accepte un organ obtinut pe baza celui de-al doilea amendament.
Un agent impunator se apropie grabit. Dawson îsi îndrepta atentia asupra lui, spre usurarea medicului care se grabi sa dispara în salon.
— Cum sta treaba, Albert? se interesa congresmanul scotocindu-se prin buzunare.
Acum putea sa fumeze linistit, fara sa se teama ca ar putea sa-i pricinuiasca vreun neajuns lui Malcom. Aceasta era deocamdata singura teama lui Dawson.
— Situatia este cam nasoala, raporta agentul dintr-o rasuflare si fara macar sa salute.
Lucra de multa vreme sub ordinele importantului om de stat, astfel ca stia prea bine ca Dawson nu da doi bani pe eticheta sau regulamente.
— Individul a fost dat direct în urmarire generala. Avînd în vedere situatia n-am mai asteptat sa treaca termenul legal.
— Prea bine… aprecie Dawson, tragînd fumul în piept; nicotina avea calitatea de a-l linisti într-o oarecare masura. Sper ca nu ai comunicat motivul real pentru care este urmarit, nu? Chiar daca e legal, nu înseamna ca nu sînt indivizi care sa conteste moralitatea Amendamentului. Nu mai pot eu de ei, dar trebuie sa tinem seama si de sentimentele multimii, nu vreau sa-l transform pe nemernicul de Barton în cel mai compatimit erou national.
— Deoarece trebuia sa punem în miscare toate departamentele am transmis la toate sectiile ca John Barton este suspectat de asasinarea cu premeditare a doi agenti A+. Cu o asemenea „recomandare” a pus pe jar toata politia. Practic toti agentii disponibili îl cauta pe Barton.
— Cu o asemenea fapta în cîrca risca sa fie ucis de vreun agent dornic sa-si razbune colegii, grohai îngrijorat Dawson, oprindu-si tigara aproape de buze. Altceva nu ai gasit?
— Am avut grija de acest amanunt, surîse Albert în spatele ochelarilor negri. Pe lînga uciderea agentilor, Barton mai este implicat si într-un complot contra vietii presedintelui, a mai furat niste secrete de stat si se recomanda sa fie prins viu. Am specificat cît se poate de clar în comunicat ca trebuie prins viu prin orice mijloace.
— Vorbeste cu seful politiei, sa faca tot posibilul pentru a trimite cît mai multi oameni pe urmele lui Barton. Si cît mai multi roboti, sa scoata din birouri pe toti cei care pierd timpul cu hîrtoage.
— Am vorbit…
— Si?!
— Deocamdata este imposibil sa mai dea si alti oameni. Au avut loc si ceva tulburari în Cartierul de Vest…
— Putin îmi pasa de ceea ce se petrece în Cartierul de Vest! Nemernicii de acolo n-au decît sa se omoare între ei, daca asta le face placere. Eu vreau sa-l prinda pe Barton, si asta cît mai repede. Au intervenit niste complicatii…
— Asta m-a spus… A trimis pe urmele lui Barton pe toti cei de care se putea lipsi.
— O sa iau chiar eu legatura cu el, o sa vezi ca se poate. S-a aflat ceva despre Barton?
— Un anume Tim Parker a sunat la politie si a declarat ca Barton se afla la el acasa. A fost trimis un agent municipal pentru a face verificari, dar Barton a reusit sa-l doboare pe politist si i-a confiscat si arma…
— Au trimis numai un agent? ochii lui Dawson iesisera din cap de iritare. De ce naiba nu au trimis o echipa operativa? Cum a fost posibil sa fie tratat ca un gainar de rînd?
— Sa stiti ca munca politistilor e mai grea decît pare, îl informa agentul, el însusi fost politist care petrecuse ani întregi în strada. De fiecare data cînd se ofera recompensa pentru informatiile necesare pentru prinderea unui criminal telefoanele de la sectiile de politie suna neîncetat, tot omul are ceva de spus, a vazut sau i s-a parut ca a vazut ceva, dar cei mai multi suna aiurea, fie din prostie, fie din speranta desarta de a pune, printr-o minune, mîna pe premiu. Unii suna doar din dorinta de a încurca si mai mult itele… Îti trebuie fler, nu gluma, sa poti tria apelurile. Parker n-a reusit sa fie suficient de credibil…
— Asta e, o sa ma ocup mai tîrziu de pedepsirea vinovatilor. Deocamdata n-am timp! Pe Parker l-ati interogat? Voi, nu tîmpitii de la politie…
— Un agent special s-a ocupat de individ si mi-a transmis chiar acum cîteva minute concluziile lui.
— Rezuma…
— Se pare ca Parker este un mic escroc care s-a cam eschivat de îndatoririle fata de patrie, a reusit sa se strecoare gratie colaborarii cu serviciile de informatii…
— Treci peste asta, nu ma intereseaza cîtusi de putin gunoiul de Parker si nici activitatea lui de spion. Ce a spus despre Barton?
— În timpul cît au stat la taifas în asteptarea politiei Parker s-a prefacut ca vrea sa-l ajute si i-a vorbit despre oamenii-sobolani…
Involuntar, Dawson tresari atît de tare încît scapa tigara din mîna. Agentul se opri, asteptînd sa-si revina.
— I-a vorbit despre oamenii-sobolan?! De ce naiba? Chiar n-a gasit alt subiect de discutie?
— Cica trebuia sa-l duca cu presul, i-a spus ca rebelii din canalizarea orasului numai pe el îl asteapta sa-i dea o mîna de ajutor. A încercat sa-i arate ca vrea sa-l ajute… Domnule, va simtiti bine?
Tenul congresmanului devenise brusc cadaveric. În ciuda stapînirii de sine de care reusea sa dea dovada în cele mai grele momente nu-si putea opri tremuratul mîinilor.
— Ma simt bine… O usoara indispozitie, ce naiba… Am si eu niste ani în spate. Continua!
— Parker acesta, desi face parte din categoria C, a fost apreciat de agentul nostru ca fiind mult mai inteligent, suspect de inteligent, chiar. Si-a dat cu presupusul si a apreciat ca Barton nu s-a dus în canalizare, nu dupa dezamagirea pe care a simtit-o cînd s-a trezit cu politia la usa. Cica Barton este un individ cu o personalitate fara prea multa independenta, dar extrem suspicios. Presupune ca nu se va refugia în canalizare…
— De cînd sfaturile unui escroc au ajuns sa calauzeasca un agent?
Dawson îsi revenise. Nu ceda usor.
— Pai… Cred ca s-ar putea sa aiba dreptate. Barton nu cunoaste mare lucru despre fauna din canalizare si suspecteaza pe toata lumea.
— Nu… O fi o apreciere înteleapta, dar personal prefer sa ma ghidez dupa instinct, întelegi?
— Da domnule…
— Parerea mea este ca Barton a patruns în canalizare. Stii de ce am ajuns la concluzia asta?
— Nu…
— Ar trebui sa-ti dai singur seama, tinînd cont de valoarea insignei de pe piept. Daca Barton mai era la suprafata ar fi fost imposibil sa se strecoare neobservat pîna acum. Cu recompensa care s-a pus pe capul lui sînt în stare sa pariez ca patura inferioara a societatii îsi petrece timpul vînîndu-l în speranta ca va pune mîna pe bani. Ori, pîna în prezent nu avem nici un fel de dovezi clare ca l-ar fi vazut cineva, nu?
— Mda… Dupa ce a fugit din casa lui Parker nu l-a mai vazut nimeni. Se pare ca a jefuit o masina de politie, cea care venise pentru a verifica ce s-a întîmplat cu agentul trimis anterior la adresa lui Parker, dar dupa aceea nu se mai stie nimic. Se pare ca a intrat în pamînt…
— Nu „se pare”, ci chiar a intrat.
— Si ce facem, domnule?
Dawson îsi aprinse o noua tigara. Era atît de agitat, încît într-un tîrziu îsi aminti ca nu-i oferise una si lui Albert. De obicei îsi permitea asemenea familiarisme cu el.
— Uitasem de tine…, se scuza, întinzîndu-i porttigaretul din care agentul lua trei tigari deodata. Ce sa facem? Daca a intrat în subteran situatia se complica rau de tot…
— Va referiti la…, presupuse agentul, facînd un semn cu capul.
— Nu, sa fiu al naibii, nu din cauza aia… Ar fi ultima mea grija, dar odata intrat în canalizare, fara experienta, îi va fi foarte greu sa supravietuiasca daca nu se întîlneste cu sobolanii. Posibilitatile de orientare în hatisul de canale sînt practic nule si mai exista si alta fauna în afara de oamenii-sobolan. I se poate întîmpla orice…
— Sa trimitem cîteva echipaje de politie sa scotoceasca toate gurile de canalizare din zona casei lui Parker? Tinînd cont de lipsa de experienta a subiectului nu cred ca a ajuns departe.
— Nici eu nu cred ca a ajuns departe, dar daca s-a întîlnit cu oamenii-sobolan… Se deschid doua posibilitati… Ori l-au ucis, considerîndu-l spion, si-n cazul acesta am pierdut orice sansa în ceea ce-l priveste pe Malcom, ori l-au acceptat, si atunci ne va veni foarte greu sa-l luam din mîinile lor. Afurisitii cunosc toate cotloanele de sub oras si au si arme…
— Trimitem oamenii?
— Cît de multi posibil… Tu o sa te deplasezi la fata locului si ma vei informa din jumatate în jumatate de ora despre ce se petrece acolo. Sa foloseasca si robotii specializati pentru scotocitul prin canalizari. Senzori, roboti de haituiala si anihilare… Sa nu vii înapoi fara nemernic…
Agentul o sterse fara o vorba. Dawson îl urmari cu privirea, clatinînd din cap. Albert se descurca aproape în orice situatie, dar de data aceasta trebuia sa reuseasca numaidecît.
Dawson ramase pe holuri si mai fuma trei tigari. Din cînd în cînd se ciocanea cu degetul peste fruntea încruntata, ca si cum ar fi încercat prin aceasta sa-si stimuleze gîndirea.
Era pe punctul de a aprinde cea de-a patra tigara cînd se lumina la fata. Scoase telefonul celular din buzunarul pantalonilor si forma numarul agentului Albert.
— Ceva noutati? mormai în clipa în care agentul raspunse. Nimic? Am avut dreptate, deci, ati gasit locul pe unde a patruns în subteran… Foarte bine! Banuiam eu ca politia nu are oameni suficient de bine pregatiti pentru a duce la bun sfîrsit o asemenea misiune. Am omis sa-ti spun, dar politistii nostri sînt grozavi doar cînd snopesc în bataie un betiv care s-a usurat pe unde nu trebuie… Albert, îti mai aduci aminte care erau cei patru vînatori de recompense care l-au capturat pe Michael Bruner? Exact, dementul care l-a asasinat pe guvernatorul Paulson si care s-a refugiat în canalizare…
* * *
Nu-si imaginase asa ceva nici în cele optimiste presupuneri. Se asteptase sa patrunda într-o lume dominata de spatii înguste si joase, întuneric, umezeala, mucegai si mirosuri insuportabile, o lume plina de spaime. Descoperi ca lucrurile nu stateau chiar asa de rau. Tunelele subterane erau suficient de largi încît sa permita trecerea unui camion de dimensiuni medii si totul era uscat, uluitor de uscat. Din loc în loc, atîrnate de tavan, lampi cu cuart raspîndeau o lumina difuza, suficienta însa pentru a înainta fara a pipai. Subteranele orasului erau mai bine întretinute decît multe zone de la suprafata.
Hotarîse sa se aventureze în canalizare dupa o matura chibzuinta. Era de presupus ca Tim le rezumase politistilor discutia avuta.
Doar un tîmpit s-ar grabi sa ajunga la o anumita destinatie cînd aceasta este cunoscuta de urmaritorii lui. Spera, din inima, ca politistii sa-l considere ceva mai inteligent si sa-l caute la suprafata. Daca ar fi stiut care sînt conditiile din subteran n-ar mai fi furat lanternele. Ce tîmpenie! Or sa-si dea seama de intentiile lui de îndata ce vor descoperi lipsa lanternelor.
La cîteva sute de metri departare de casa lui Tim descoperise gaura de canal, protejata de un grilaj metalic care nu-i ridicase mari probleme.
Se gîndi ca ar fi bine sa sparga lampile pe unde trecea, dar îsi dadu seama ca asta nu însemna decît pierdere de vreme. Urmaritorii, indiferent care ar fi fost acestia, aveau posibilitatea sa se doteze cu tot ceea ce le era necesar pentru a strapunge si întunericul cel mai cumplit. În plus, era cea mai simpla metoda de a le arata pe unde a trecut.
— Ce ticalos! striga, referindu-se la Tim. Ce canalie…
Sa-si auda propriul glas era foarte confortabil. Îl ajuta sa nu intre în panica.
Oare exista, într-adevar, o opozitie care traia în canalizare? Pîna în prezent conditiile erau mult mai bune decît la suprafata.
Dupa trei ore de mers în forta se opri sa-si traga sufletul. Era zdrobit de oboseala, nici în cele mai grele zile de santier nu se ostenise atît.
Un junghi în stomac îi atrase atentia ca era cazul sa si manînce ceva. Noroc cu punga luata de la politist. Gasi în ea o franzela, una adevarata, din grîu adevarat, nu produs din chimizarea unor substante pe care guvernul se straduia sa le tina secrete. Si o bucata de carne… Carne cu gust de carne, nu ceea ce se servea categoriilor inferioare sub denumirea de carne.
Mînca jumatate din continutul pungii, rezistînd ispitei de a înfuleca totul. Trebuia sa se gîndeasca la ziua de mîine.
Si pîinea, si carnea aveau un gust extraordinar, nu mai mîncase ceva la fel de gustos de cînd era el. Pacat ca politistul nu avea în masina un sac de merinde…
Strînse toate firmiturile si le înghiti, atent sa nu risipeasca nici una.
— Acum mi-ar prinde bine un pui de somn…, cugeta, cautînd cu privirea un loc unde sa se adaposteasca.
Durerea de cap pricinuita de alcoolul lui Parker disparuse cu totul, efortul depus ajutase la eliminarea toxinelor din organism.
Un mic trosnet îl alarma. În zona se mai afla înca cineva.
* * *
Leon Adair nu facea nici un efort sa-si ascunda furia ce-l asalta din toate partile, asemenea valurilor unei mari agitate care tabara asupra unei stînci singuratice. Alaturi de el, cu armele scoase la vedere, Andy Redmond renuntase de ceva vreme sa-l mai calmeze si astepta ca mai experimentatul sau tovaras sa revina de la sine la sentimente mai bune.
— Tîmpenia care mi s-a întîmplat azi dimineata le întrece pe toate… De ce naiba a trebuit sa mi se întîmple tocmai mie? De ce ni se întîmpla numai noua? Sandoval si Bonner… Nenorocire mai mare decît asta nu cred ca exista… Tu de ce naiba nu spui nimic?
— Ar ajuta la ceva? rînji Andy, consultîndu-si arsenalul din dotare. Ai auzit cum stau ordinele, nu? Trebuie sa facem echipa cu cei doi rahati, fie ca ne place, fie ca nu…
— Sa le ia naiba de ordine! As fi preferat sa plecam doar noi doi în cautarea tembelului, reusim sa ne descurcam si singuri, n-avem nevoie de idioti care sa ni se încurce printre picioare. Si înca ce idioti…
— Si eu preferam misiunea pe cont propriu, dar sînt multumit ca am primit-o si în conditiile astea.
— Ce dracu’ vrei sa spui?
— Mai nimic…
De fapt ar fi vrut sa-i spuna ca se puteau considera foarte norocosi ca cineva îi recomandase pentru misiune, recompensa pusa pe capul fugarului era cea mai mare de care auzise vreodata.
— Stiu ce naiba gîndesti, mugi Adair, furibund. Asculta la mine, nu noi sîntem cei norocosi ca am fost trimisi dupa „pestele cel mare”, ci Bonner si Sandoval. Noi sîntem adevaratii profesionisti pe cînd ei nu sînt decît niste amatori plini de noroc ca o potaie rîioasa de paduchi. Nu e nimic de capul lor, sa stii asta!
— Cum doriti, rîse Andy, plecîndu-se slugarnic. Mai degraba ti-ai conserva energia în loc sa urli degeaba…
— N-am nevoie de sfaturile tale, asa cum nu am nevoie nici de tîmpitii în plus, tu îmi esti de ajuns…
Andy socoti ca este mai cuminte sa ignore aluzia rautacioasa. La cît era de turbat, Leon avea nevoie sa-si descarce nervii pe cineva si nu simtea nevoia de a fi folosit drept tampon.
Nu era un secret pentru nimeni din bransa vînatorilor de recompense faptul ca Leon Adair îi ura de moarte pe Ryan Bonner si pe Roney Sandoval. Personal, Andy îi dadea dreptate partenerului sau, dar era de parere ca Leon prea punea la suflet niste chestii care se întîmplasera cu mult timp în urma. N-avea nici un rost sa dezgroape cai morti, în loc sa-i înjure pe rivalii lui de moarte ar fi fost mai bine sa-si concentreze toate eforturile pentru a pune mîna pe fugar. Cu recompensa promisa îsi puteau permite sa se retraga si chiar sa se refugieze într-o tara în care legislatia era mai blînda, iar o jumatate de milion de dolari valora cît un milion întreg în S.U.A. Sau mai mult. Ramînea doar partea mai interesanta, aceea de a pune mîna pe parale.
Pentru Leon Adair, Sandoval si ucenicul lui reprezentau o piaza rea, indivizii care se iveau tot timpul la locul nepotrivit si umflau potul pentru care el se spetise. Asa se întîmplase si cu primul mare peste din cariera lor, Michael Bruner.
Desi în general nu-l interesa viata personala a celor pe care îi vîna, în cazul lui Bruner facuse o exceptie si se documentase putin, un semn de recunoastere pentru recompensa încasata.
Bruner nu era decît un biet amarît care, înainte de intrarea în vigoare a legislatiei privitoare la categoriile sociale si drepturile care se cuveneau fiecareia dintre ele, îsi cîstigase existenta reparînd ceasuri si jucarii mecanice. Evaluarea îl plasase în categoria E, penultima pe scara valorii si în ceea ce priveste drepturile acordate. Un individ din categoria E era considerat din start redus mintal si, prin urmare, nu avea dreptul de a ocupa functii de raspundere (lucru interzis si celor din C si D). Li se puteau încredinta doar munci fizice foarte grele, în care mintea nu era aproape deloc solicitata (al naibii guvern, cum se gîndea el la toate!). De primit, nu primea mare lucru pentru munca lui, hrana doar cît sa-si duca zilele si un adapost în care locatarii stateau înghesuiti ca sardelele. Cu alte cuvinte, Bruner traise incomparabil mai bine pe vremea cînd cei care-i aduceau ceasuri si jucarii la reparat nu se interesau atît de nivelul de inteligenta cît de priceperea lui de meserias. În decursul anilor acumulase suficienta ura în el fata de sistemul care-l obliga sa munceasca pîna la epuizare la constructia de autostrazi, carînd cu spinarea bolovani de piatra si saci de ciment, oferindu-i în schimb hrana cea mai proasta si doar atîtea haine cît putea toci pe santier.
Într-o zi, în cursul unui discurs public al guvernatorului prilejuit de realegerea acestuia, Michael Bruner se razbunase pe sistem în felul lui. Se strecurase pîna aproape de cel mai important personaj politic din stat cu un buchet mare de garoafe pe care-l obtinuse în schimbul unui lantisor de aur cu medalion, o chestie pe care o pastrase ascunsa de-a lungul anilor si nu se îndurase sa-l schimbe pe o bucata de pîine. În buchet avea ascuns un pumnal, confectionat artizanal. Îi oferise guvernatorului buchetul de flori si apoi, înainte ca agentii de paza sa realizeze ce se petrece, îi sectionase carotida.
Cam asta era povestea vietii lui Michael Bruner. Uluitor nu era atît faptul ca reusise sa-si duca la bun sfîrsit planul criminal, ci mai ales ca reusise sa scape din busculada ulterioara nevatamat si sa se refugieze în canalizarea orasului unde rezistase mai bine de o luna înainte de a fi încoltit de vînatorii de recompense.
În tot acest rastimp Leon, însotit de Andy, îl haituisera fara ragaz prin cele mai ascunse cotloane, adulmecînd fiecare urma. O luna de zile petrecuta în subteran, de marsuri fara sfîrsit si de dormit pe apucate, pazindu-si unul altuia somnul învolburat.
Pîna la urma îi luasera urma, Bruner era si el la capatul puterilor, dar cînd ridicasera armele pentru a-l soma sa se predea, ca un facut, naiba stie de unde, aparuse nemernicul de Sandoval însotit de diavolul ala mic, pe atunci un pustan cu cas la gura si, la rîndul lor, atintisera pustile asupra fugarului pentru care ei se spetisera.
O jigodie de reporter, sosit împreuna cu Sandoval îi fotografiase cu promptitudine si, cu toata cearta care se iscase pe chestiunea arestarii, din presa reiesise ca arestarea era rezultatul colaborarii dintre cei patru vînatori de recompense si nu a istovitorului efort depus de Adair si asistentul lui. O adevarata porcarie! De voie, de nevoie, au împartit recompensa în patru, cu cei doi ticalosi care sustineau tot timpul ca ei facusera toata treaba. Solutie de compromis deoarece, daca ar fi apelat la judecator, cea mai mare parte a recompensei s-ar fi dus pe taxe.
Ba se putea termina si mai rau… În toiul altercatiei care urmase dupa încoltirea lui Bruner, pret de cîteva minute nu mai interesase pe nimeni soarta arestatului, nici chiar pe Sandoval, care trecea drept un campion al prudentei. Probabil era prea ocupat pentru a face fata acuzelor aruncate cu verva de Adair.
Chiar Leon platise lipsa de prevedere; cu acelasi pumnal cu care-l asasinase pe guvernator Bruner reusise sa-i sfîsie obrazul înainte de a cadea gramada la pamînt, naucit de pumnii lui Bonner.
Si acum, culmea ironiei, li se cerea sa lucreze împreuna pentru a prinde un alt fugar periculos, care lichidase doi agenti guvernamentali si furase niste secrete de stat. Înca nu-si revenisera din socul resimtit în clipa în care întelesesera cine este la telefon. Congresmanul Dawson în persoana le vorbise si le recomandase sa-l captureze pe fugar intact. Încasarea recompensei depindea total de acest amanunt. Daca fugarul patea ceva iremediabil, adio bani! Era cel mai mare peste pe care aveau ocazia sa-l pescuiasca si nu puteau accepta ca purcoiul de bani avea sa ajunga pe tava lui Sandoval.
— Daca Sandoval si maimuta lui sînt asa de grozavi, de ce nu s-au dus sa-l aresteze pe Erin chiar în vizuina lui? Nu-s decît niste oportunisti dati naibii… Ne-au tras o data pe sfoara, de data asta n-o sa le mai mearga… Ma jur pe tot ceea ce iubesc mai mult pe lumea asta. Daca se întîmpla sa mai apara si de data asta ca atunci… Ei bine, o sa am ac de cojocul lor. Unul al naibii de ascutit si bine calibrat.
— Ce naiba… Doar nu ai de gînd sa…
— Ba bine ca nu, hohoti Adair, armîndu-si cu zgomot arma care-l facuse celebru. Si înca cum… Sita o sa-i fac, numai sa îndrazneasca sa-si arate meclele cretine.
— Ai fi în stare sa tragi în niste colegi de-ai tai?
Andy arata de-a dreptul socat. În ciuda concurentei existase tot timpul în rîndul vînatorilor de recompense o anumita solidaritate de breasla. Nu de putine ori se întîmplase ca vînatori care nu puteau sta mai mult de cinci minute în aceeasi încapere fara sa se ia la bataie sa lase totul deoparte si sa-si acorde sprijin reciproc atunci cînd viata unuia era amenintata. Cum sa tragi într-un om pe capul caruia nu exista nici un premiu?
— Asculta-ma cu atentie, baiete, suiera Adair, turbat. Sansa care ni s-a oferit astazi e atît de mare si de incredibila încît e imposibil sa ti se mai ofere înca o data în viata. Atîtia bani nu poti face nici daca prinzi jumatate din tipii pentru care exista mandat si daca pui mîna pe malai ai sansa sa renunti pentru totdeauna la nenorocita viata de haitas, pricepi? Daca placinta e împartita în prea multe portii banii o sa ti se termine înainte de a-ti da seama ca i-ai avut. Eu unul as face orice sa iau tot potul si, daca îti cunosti interesul, ai face la fel… Întelegi? Daca ceva nu merge cum ne-am dori sper c-o sa stii în ce directie sa tragi.
Usurat, Adair începu explorarea unui tunel lateral, instinctul lui de colectionar de capete îi spunea ca zona trebuie numaidecît cercetata. Andy îl urma, posomorît. Îl stia de prea multa vreme pe Leon ca sa nu-si dea seama ca individul vorbea serios, nu era numai o chestie spusa asa, la nervi… Banii oferiti pe capul lui Barton îi înfierbîntasera imaginatia, îl înnebunisera de-a dreptul si nu s-ar fi dat în laturi nici chiar de la crima, principala infractiune a celor pe care îi vînase fara crutare o viata întreaga.
— Aici nu-i nimic, îl anunta Adair, dezamagit. Nimic care sa ne foloseasca.
Andy nu raspunse. Era preocupat sa analizeze datele afisate pe un calculator mare cît jumatate din palma lui.
— Vreo veste, ceva? se interesa Adair, sceptic. Pun pariu ca porcariile alea nu sînt bune de nimic… Auzi la ei! Ne-au pus la dispozitie aparatura necesara pentru a îndeplini misiunea. Asculta-ma pe mine, timp de mii de ani oamenii au vînat animale sau alti oameni fara nici un fel de aparatura ajutatoare, bazîndu-se numai pe instinct si priceperea proprie. Instinctul! Asta este tot ceea ce-i trebuie unui vînator de capete, si un dram de noroc, nu smecherii electronice…
— Unul dintre senzori transmite ca a detectat miscare la vreo doi kilometri de aici, îl informa Andy, ignorîndu-i aprecierile. A detectat o fiinta mare…
— La naiba, mormai Leon, sa vedem totusi daca e ceva interesant…
— Sa stii ca sînt înarmat, striga John, atintind asupra peretilor goi revolverul confiscat de la politist.
Nici un raspuns. Începu sa creada ca nervii încordati îi jucasera o festa. Doar i se paruse ca auzise ceva.
Era pe punctul de a-si baga arma în buzunar cînd se trezi îmbrîncit cu putere. Înainte sa-si dea seama ce se petrece ateriza pe spate, lovindu-se la coaste în cadere. Pistolul îi zbura din mîna, dar chiar daca ar fi reusit sa-l pastreze nu l-ar fi ajutat prea mult. O arma blocata nu valora mai mult decît un bolovan zdravan. Tinea pistolul prea aproape de insigna pentru ca acesta sa functioneze.
— O miscare si te-ai dus naibii, man…, tuna o voce ragusita.
Abia acum reusi sa-l identifice pe cel care-l atacase. Un tip subtirel, alb, cu o barba uriasa, îmbracat în niste haine jegoase, care atintea asupra lui o ghioaga cu tinte de metal. Nu mai încapea nici o îndoiala, se afla fata în fata cu un om-sobolan.
— Calmeaza-te… Nu vreau sa fac nici un rau, nimanui…
— Nici nu prea mai ai cum, hohoti barbosul. Daca mi se pare ceva dubios la tine te turtesc cu bîta. Cine esti si ce cauti aici? Nu pari deloc genul care are chef sa faca o plimbare pe sub oras înainte de culcare.
— Am niste necazuri la suprafata, ofta John, straduindu-se sa para cît mai convingator.
În ciuda aspectului neîngrijit si a barbii stufoase, cel care-l imobilizase nu parea un om rau, dar asta nu însemna, neaparat, ca putea sa aiba încredere în el. Si Tim Parker parea un tip de treaba. Si nu era…
— Necazuri cu cei de la suprafata, spui… Barbosul nu parea deloc surprins: Ce fel de necazuri? Din cîte stiu eu, sub denumirea de necazuri poti gasi o încîntatoare încrengatura lexicala.
— Mi s-a cerut sa-mi donez niste organe pentru un tip din clasa A… N-am putut suporta ideea si-am sters-o…
— Amendamentul Dawson, deci…, surîse barbosul, relaxat. Nu ai deloc mutra de politist sub acoperire sau ceva de genul asta, pari un om cinstit…
— Sînt un om cinstit, accentua John, fara sa-si poata lua ochii de la bîta tintuita.
În ciuda aspectului fragil, barbosul parea sa detina o forta considerabila. Parca-l lovise un tren. Continua:
— Mi-am facut de fiecare data datoria fata de tara si natiunea americana atunci cînd am fost solicitat, dar ceea ce mi s-a cerut este prea mult…
— Esti tare, man, hohoti omul-sobolan, lasînd bîta în jos. Pe bune…
— Adica!?
Nu reusea sa înteleaga motivul veseliei subite a barbosului. Doar nu spusese nici o gluma.
— Esti simpatic, ti-am spus… Toti cei care ajung sa se refugieze în subteran nu dau doua parale pe datoria fata de natiunea americana si S.U.A. Pricepi?… Într-un fel sau altul toti au ajuns sa aiba ceva de reprosat celor care ne conduc.
— Rebeli?
— Pricepi repede.
Deja îsi rezemase bîta de coapsa, semn ca nu-l mai considera o amenintare. Îi întinse o mîna subtire si jegoasa, ajutîndu-l sa se ridice.
— Scoubaday, rosti omul-sobolan fara sa-i dea drumul la mîna.
— Poftim?!
— Scoubaday, acesta e numele meu…
— John Barton… Cetatean categoria C+. Încîntat de cunostinta. Scuza-ma…
— Pentru ce? Ca am un nume care suna cam ciudat?
— Da… N-am mai cunoscut pe nimeni care…
— Sa poarte numele asta, îi lua Scoubaday vorba din gura. Stiu, mi s-a mai spus asta. În realitate, nu este numele meu, este porecla, dar m-am obisnuit cu ea atît de mult încît daca cineva m-ar striga pe numele meu adevarat n-as reactiona mai mult decît as face-o atunci cînd trece o rabla pe strada. Si, în plus, îmi place…
— Eu, din pacate, nu am nici o porecla…
— Poate ca nimeni nu te-a considerat suficient de important pentru a-ti atribui una. Hei, baieti, puteti iesi…
John tresari surprins vazînd cîte mutre jegoase apar de dupa coloane si din cele mai surprinzatoare unghere. Cum de nu le sesizase prezenta? Erau pe putin o duzina…
— Te urmaream de vreo jumatate de ora, îl informa Scoubaday cu dezinvoltura. Cu greu ne-am abtinut sa nu rîdem cînd am vazut cum încercai sa te strecori cît mai discret. Nu ne-o lua în lume de rau, dar mai ai multe de învatat pîna sa devii om-sobolan…
— Oameni-sobolan?! Si voi va spuneti tot asa? lasa John sa-i scape.
— Pai, ce? Crezi ca numai cei de afara au dreptul sa ne spuna asa? Putina autoironie nu strica nimanui, te ajuta sa treci mai usor peste greutatile vietii.
Oamenii-sobolan se apropiasera, formînd un cerc strîns în jurul lor. John simti o stînjeneala fara margini la vederea chipurilor obosite, slabite de lipsuri, acoperite de straturi de murdarie. Aveau cu adevarat mutre de sobolani. Cetatenii de categoria C îsi permiteau sa fie mai îngrijiti decît oricare dintre prietenii lui Scoubaday.
— Baieti, el este John, îl prezenta Scoubaday, desi era putin probabil ca oamenii-sobolan sa nu fi auzit nimic din conversatia lor. S-a refugiat pe tarîmul nostru din cauza Amendamentului Dawson. Ca veni vorba, cum stau exact lucrurile? Nu ne-o lua în nume de rau, dar orice individ care ajunge pe teritoriul nostru este tratat ca un raufacator pîna la proba contrarie.
Cercul oamenilor-sobolan se strînsese amenintator, aproape atingîndu-l, le putea simti în nari rasuflarea puturoasa. Priviri rautacioase îl iscodeau, încercînd sa-i patrunda pîna în cele mai ascunse cotloane ale mintii. În afara de Scoubaday nimeni nu scosese o vorba, dar John realiza ca, de îndata ce povestea sa ar fi început sa scîrtîie, duzina de jegosi l-ar fi facut farîme.
O bubuitura înfundata îl facu sa tresara. Nu era singurul, oamenii-sobolan intrasera si ei în alerta. Un individ maruntel, cu barba încîlcita curgîndu-i pe piept, aparu dintr-o galerie laterala urlînd cît îl tineau plamînii:
— Cîrtite basinoase!… Cîrtite basinoase!…
— Sa dea toti dracii în desteptul care le-a inventat, afurisi Scoubaday. Urmati-ma!
Îl însfaca de brat pe John, care nu pricepea nimic din ce se întîmpla, urletele maruntelului nu aveau nici o relevanta pentru el. Simtea însa o mare usurare deoarece neasteptatul incident amînase interogatoriul pe alta data. Oamenii-sobolan pareau extrem de circumspecti (avînd în vedere conditiile în care-si duceau viata nici nu i-ar fi putut învinui) si ,daca ar fi banuit ca ceva nu este în regula, nu s-ar fi dat înapoi sa-l linseze. Dupa tradarea lui Tim Parker nu mai era dispus sa-si deschida sufletul prea usor. Pe Tim îl considerase un adevarat prieten, un luptator devotat cauzei celor multi si nedreptatiti, îl cunostea de ceva ani. Chiar daca, prin definitie, oamenii-sobolan erau dusmani neîmpacati ai guvernului, nu se simtea în stare sa le spuna adevarul.
Vazu la cîtiva pasi în fata lui revolverul pe care-l scapase atunci cînd Scoubaday îl atacase. Se parea ca toata lumea îl ignorase. Scoubaday îi dadu drumul la brat si urla niste ordine pe care nu reusi sa le înteleaga, dar reusi sa recupereze arma. Instinctul îi spunea ca va avea nevoie de ea.

va urma