Ce s-a întâmplat cu adevărat când Pământul a fost lovit de asteroidul ucigaş?

Elena Mitrovici

Istoria evoluţiei ar fi fost total diferită dacă un asteroid uriaş nu ar fi lovit Pământul în urmă cu 66 de milioane de ani. Studierea fenomenului, în special ce a urmat după impact şi cum au reuşit unele forme de viaţă să supravieţuiască, a fost o adevărată provocare pentru cercetători. Unii dintre ei susțin că omenirea nu ar fi existat în prezent dacă acest corp ceresc nu lovea planeta.

Peste trei sferturi dintre animalele de pe Pământ au dispărut atunci când a lovit asteroidul, între care şi dinozaurii, care au evoluat apoi în păsări. Căldura intensă de la impact a generat o activitate hidrotermală în craterul care s-a format, activitate care ar fi putut dura peste 100.000 de ani. Asta ar fi permis unor organisme care trăiesc în mediu foarte fierbinte să-şi facă locuinţa în interiorul craterului. Săpăturile în locul unde s-a prăbuşit asteroidul vor arăta dacă această teorie se susţine sau nu.

Descoperirea craterului

Geologii au descoperit, în 1991, locul în care s-a prăbuşit asteroidul: un crater de 180 de km diametru, aflat în Peninsula Yucatan, Mexic. L-au numit Chicxulub, după cel mai apropiat oraş. Cum craterul avea jumătatea nordică îngropată sub ocean, la peste 600 m adâncime, cercetătorii au început să sape pentru a ajunge la el.

Astfel, luna aceasta, au reuşit să ajungă la peste 1,6 km adâncime în secţiunea externă a craterului, de unde au extras mostre de miez de trei metri lungime. Echipa va analiza aceste mostre pentru a vedea ce schimbări a suferit roca, ce fosile se găsesc acolo şi speră chiar să găsească urme de ADN. 

Şi înainte de a săpa în crater, cercetătorii au putut face unele constatări. Spre exemplu, în funcţie de dimensiunea craterului, au calculat câtă energie a generat impactul. Pe baza acestei informaţii, cercetătorul român Daniel Durda, împreună cu alţi specialişti de la Institutul de Cercetări din Colorado, a simulat în detaliu coliziunea şi a enunţat evenimentele care ar fi putut s-o declanşeze. Cercetătorii au comparat, apoi, acest scenariu cu fosilele descoperite până acum pentru a vedea dacă s-ar fi putut întâmpla aşa.

Povestea este cataclismică

Asteroidul a străpuns cerul cu o viteză de 40 de ori mai mare decât cea a sunetului şi s-a izbit de scoarţa terestră. A produs o explozie echivalentă cu cea a 100 de trilioane de tone de TNT (trinitrotoluen), de peste şapte milioane de ori mai puternică decât bomba de la Hiroshima. Practic, spun cercetătorii, am putea privi asteroidul ca pe un glonţ cu diametrul de zece kilometri.

Impactul cu scoarţa terestră a generat unde de şoc în toate direcţiile. S-au produs tsunami-uri cu înălţimi cuprinse între 100 şi 300 de m, de-a lungul Golfului Mexic, cutremure cu o magnitudine de 10 grade au distrus coastele, iar o ploaie de roci a îngropat toate vietățile. 

Aceste efecte regionale nu puteau, totuşi, cauza extincţia în masă pe tot globul

Când asteroidul a lovit Pământul, a distrus o mare bucată din planeta noastră. Resturile s-au ridicat deasupra locului impactului, străpungând atmosfera şi ieşind în spaţiu. Apoi, s-au răspândit în toate direcţiile, îmbrăcând, practic, întreg globul. Ulterior, atrase de gravitaţie, au reintrat în atmosferă şi pe măsură ce coborau spre scoarţă cu viteză foarte mare, particulele s-au răcit şi s-au transformat în miliarde de picături de sticlă cu diametru de un sfert de milimetru. În drumul lor pe pământ au făcut găuri uriaşe în atmosferă, ceea ce a permis razelor solare să ardă tot ce era la sol. Funinginea rezultată din aceste incendii, combinată cu praful generat de impact, a creat, practic, un înveliş gros în jurul Pământului, care a blocat razele solare şi a cufundat planeta într-o lungă perioadă de întuneric total. De-a lungul următoarelor luni, particule mici s-au desprins treptat din acest înveliş şi au ajuns înapoi pe pământ, acoperind întreaga planetă cu un strat de praf de asteroid, moment în care cercetătorii consideră că a început Cretacicul. Acest strat s-a conservat în fosilele găsite descoperite în zilele noastre.

În 2015, cercetătorul Kirk Johnson, directorul Muzeului Naţional de Istorie Naturală Smithsonian, a cercetat fosilele găsite de-a lungul celor 180 de kilometri de crater şi a constatat că sub stratul de praf de asteroid sunt numeroase dovezi ale existenţei dinozaurilor, în timp ce deasupra nu mai sunt. Studiind fosilele, cercetătorii au ajuns la concluzia că înainte de impact, în America de Nord era un adevărat paradis de păduri luxuriante. Clima era mult mai caldă decât în prezent, polii nu erau acoperiţi deloc de gheaţă, iar dinozaurii populau întreaga planetă, din Alaska până în Antarctica.

Ce ne spune stratul de praf stelar

Oamenii de ştiinţă au dedus efectele impactului asteroidului, studiind acest strat de praf stelar, descoperit în 300 de locuri diferite de pe Pământ. Aproape de locul impactului, animalele şi plantele au fost ucise fie de temperaturile şocant de mari, fie de suflul exploziei, de cutremure, de tsunami sau de bolovanii care au căzut din cer. Mai departe de impact, chiar şi pe cealaltă parte a planetei, vietăţile au suferit din cauza efectelor secundare, cum ar fi lipsa luminii solare.

În locurile în care habitatul natural nu a fost complet ars, temperaturile extrem de ridicate au distrus hrana animalelor, iar ploaia acidă a poluat apele. Iar când praful stelar a blocat lumina solară, nu a mai fost posibilă fotosinteza, ceea ce a dus la dispariţia plantelor. În consecinţă, ierbivorele au fost extinse din lipsă de hrană, iar lanţul a continuat cu dispariţia carnivorelor mari care nu au mai avut ce mânca. Studiile au demonstrat că speciile mai mici decât un raton au avut mai multe şanse de supravieţuire pentru că erau mai numeroase, mâncau mai puţin şi se reproduceau mai repede.

Specialiştii spun că pagubele au fost mai mari în zonele în care era primăvară la momentul impactului, iar plantele şi animalele se aflau în perioada de reproducere sau erau la începutul vieţii. America de Nord şi Europa par să fie zonele care s-au descurcat cel mai bine, ceea ce sugerează că emisfera nordică intrase deja în perioada de iarnă.

Dar cine a supravieţuit impactului?

Recuperarea planetei după această catastrofă a durat mult timp. Ecosistemele au avut nevoie de sute, dacă nu chiar mii de ani, ca să se refacă, iar cercetătorii spun că în oceane procesul a durat trei milioane de ani. Exact cum se întâmplă şi astăzi după arderea unei păduri, primele care au apărut atunci au fost ferigile. În zonele care au scăpat de frenezia ferigilor, au dominat florile de alge şi muşchii.

În regiunile care nu au fost total devastate, au supravieţuit unele specii care au repopulat ulterior planeta. În oceane au reuşit să supravieţuiască rechinii, crocodilii şi o serie de specii de peşti. Dispariţia dinozaurilor a permis apariţia unei noi nişe ecologice, care a fost ocupată de specii de mamifere modificate.

Cercetările continuă

Primăvara aceasta, săpăturile în crater vor continua, iar cercetătorii speră să afle mai multe despre modul în care s-a format. În plus, vor examina urmele de minerale şi crăpăturile din pietre pentru a vedea ce ar fi putut trăi acolo. Astfel, săpăturile viitoare vor ajuta specialiştii să înţeleagă cum a reapărut viaţa, ce specii au fost primele, cum au evoluat şi cum s-au diversificat şi în cât timp. Dispariţia multor specii şi organisme individuale a dus la apariţia altor forme de viaţă. Acelaşi model dezastru/oportunitate s-a repetat după mai multe astfel de ciocniri din istoria Pământului.

De la formarea sa, Pământul a fost bombardat de asteroizi şi alte resturi stelare, iar unii specialişti susţin că aceste lovituri au creat sisteme hidrotermale subterane, din care s-ar fi putut naşte primele forme de viaţă.