ORBITOR (57)

MIRCEA CĂRTĂRESCU

Cînd ieşi, lipindu-se de perete ca să fie cît mai departe de Po­rumbel, lui Mircea nu-i veni să creadă cînd se auzi strigat. Nu mai avusese de-a face cu golanii. O singură dată îl scuipase unul drept în faţă, iarna, cînd se-nghesuiau să iasă în curte pe uşa deschisă doar pe jumătate. "Bă, ia vino aici, la tac-tu", auzi, şi-o clipă-i trecu prin minte s-o ia la fugă. Mort de frică, se-ntoarse şi se apropie de derbedeu. Era de două ori cît el, umplea parcă tot cadrul uşii. Curtea din faţă, pe unde era ieşirea, era goală, dincolo de gard blocurile erau întunecate şi posace. La parter, geamurile şcolii erau acoperite cu plasă de sîrmă. "Hai încoa, că nu-ţi fac nimic. Ce clasă eşti?" Porumbel avea o mutră foarte plictisită. Vorbea cu ţigara prinsă-n buze. Duhnea tot a ţigări. De după uşa de tablă dată la perete venea şi miros de urină, o baltă de-acolo-şi împinsese o dungă udă şi neagră pe asfalt. "A doua", spuse Mircea. "Şi te-au şi făcut prizonier? Mamă, ce cra­vată nouă ai! Păi meriţi tu, bă, să ai aşa o cravată nouă? Ia să văd dacă meriţi. Ştii «Am cravata mea, sînt pionier»?" Mircea nu zise nimic. Tot trupul, înăuntru, parcă i se zgîrcise de frică. "Bă, ştii sau nu ştii? Că dacă nu ştii, te trimit după mă-ta să-mi cînte ea!" "Ştiu", zisese Mircea şi se ferise brusc, căci golanul se prefăcuse că-l pocneşte, dar se scărpinase doar în cap. "Hai, zi, să te-aud." Mircea începu să cînte aproape plîngînd, pe cînd Porumbel, grozav de plictisit, se uita peste blocuri, la cerul al­bastru. Cînd copilul ajunse la "Ţara mi-o iubesc,/ Sînt pionier,/ Şi drag mi-e să muncesc,/ Sînt pionier", Porumbel îl întrerupse:» Şi drag mi-e să cordesc, nu să muncesc. Ia zi aşa." Mircea nu mai auzise niciodată cuvîntul acela care semăna cu corcodelele?J coarda pe care-o săreau fetele, dar repetă după Porumbel, care-şi aruncă ţigara din colţul gurii şi pufni-n rîs aşa tare, că-l stropi de salivă pe obraz şi chiar pe buză. "Aşa, băi, guguştiucule. Şi să nu mai zici pionier, să zici mereu prizonier. Am cra­vata mea, sînt prizonier", lălăi el către acelaşi cer de peste blo­curi. Se-ndreptă deodată şi-l apucă de capetele cravatei. "Ia dă cîrpa asta-ncoa'." Mircea-ncepu să plîngă. Porumbel îi dezle­gă cravata şi-o desfăcu, triunghi mare de mătase purpurie, în faţa ochilor. "Ai pupat-o, bă, cînd ţi-a pus-o la gît? Ia uite-te la tac-tu!" Mototoli cravata în mîinile lui mari şi vinete şi se frecă cu ghemotocul între picioare. "Mai pup-o şi acum..." Băieţelul vru să fugă, dar Porumbel îl prinse de ghiozdan. "Stai, bă, pros­tule, că nu-ţi fac nimic. Am vrut aşa, să ne rîdem. Na cravata şi nu mai bîzîi. Spune-i Iu' mă-ta să mă caute, că am să-i spun ceva. Da' să fie-n curul gol, că altfel nu-i spun. Hai, cară-te de-aici!" Mircea-nşfăcă cravata şi-o luă la fugă din toate puterile, plîn-gînd în hohote şi cu fîşia de mătase strînsă la piept ca un mic animal ghemuit. Abia la ţîşnitoarea din capătul aleii se opri, bău puţină apă şi se spălă pe ochi. În capătul aleii, Circul de Stat, cu cupola lui vălurită, albastră palid, părea pictat pe o pînză pră­fuită. Soarele era copleşitor, Mircea-şi simţea părul încins, gata să ia foc. Teii acopereau cu frunzişul lor moale faţadele blocu­rilor de patru etaje care mărgineau, de-o parte şi de alta, aleea. Parcul părea pustiu, capotele maşinilor parcate de-a lungul aleii străluceau din răsputeri, încinse de soare. Nu era aproape nimeni pe bănci. Mircea-ncepu să suspine iar. Îndreptă crava­ta, acum boţită toată, dar nu putea din picioare. Se aşeză pe o bancă şi încercă să o-ntindă pe spatele ghiozdanului, dar degea­ba, nu mai arăta ca-nainte, cînd fusese călcată cu drag de mama lui. Ţinea minte primele zile după ce se mutaseră la bloc, în Şte­fan cel Mare. Veneau din Floreasca, de la vila unde intra şi ieşea pe fereastră, unde trecea pe străduţa din faţă o maşină poate la o oră o dată, unde pînă toamna tîrziu tufele de plante ornamen­tale şi gărduleţele vii rămîneau verzi, pline de boabe negre şi roşii, otrăvitoare. Şi deodată, în octombrie, se mutaseră în blo­cul încă-n construcţie, cu schele pe faţadă, cu liftul neinstalat încă şi, în loc de balcon, doar cu o platformă de ciment întin­să afară, de-a lungul sufrageriei şi bucătăriei, fără balustrada de fier şi sticlă armată ce avea să fie montată mai tîrziu. Blocul i se păruse gigantic, nesfîrşit de lung, întins de la castelul Miliţiei pînă la Aleea Circului, cu ganguri din loc în loc, sinistre şi-ntunecoase, în care se deschideau scările. La-nceput totul i se păru­se înfricoşător. O ţinea minte pe mama lui, în prima seară, cînd acoperise geamul din camera dinspre moară cu hîrtie albastră şi stătea doar în furou pe patul fără nici un fel de aşternut, în camera altfel complet goală, cu pereţii nezugrăviţi. Şi celelalte camere erau goale şi albe. Lui Mircişor, care avea atunci cinci ani, i se păruseră neobişnuit de mari. La bucătărie abia ajungea cu creştetul pînă la marginea chiuvetei. Din primele zile ieşiseră la cumpărături, mai mult ca să tatoneze dezolantele-mprejurimi. Căzuse prima zăpadă, era ceaţă şi totul părea pustiu, amar, dureros. Şoseaua pietruită era zguduită mereu de cîte-un tram­vai ce zdrăngănea din toate geamurile şi clopoţea ca nebunul. Vizavi erau garduri negre, putrede, de după care se zăreau aco­perişuri, hornuri şi fumuri. Mergeau parcă ore-n şir de-a lungul blocului, ale cărui vitrine de la parter erau încă goale, cu cîte-un mare X de vopsea pe geamurile lor, şi deodată blocul se termina şi un spaţiu uriaş, înzăpezit, se-ntindea-n ceaţă pînă-n locul unde trebuia să fie circul, dar unde nu se zărea decît o-nsăilare de linii cenuşii. De mînă cu mama, înaintaseră prin frig şi umezeală în acea lume deschisă larg, nefiresc de tăcută, printre copaci negri, desfrunziţi, merseseră din nou foarte mult de-a lungul blocurilor de pe Alee şi se găsiseră în faţa mena­jeriei şi Circului, construcţii ce nu-ncăpeau în mintea copilu­lui, căci aveau forme pe care el nu le mai văzuse niciodată. Ori­cum, erau neclare şi ostile în acea după-amiază mîncată de ceţuri, înaintaseră apoi prin parcul nesfîrşit către lacul îngheţat din centru. Cît de curajoasă era mama! Fără să-i simtă mîna caldă ţinîndu-i degetele, Mircişor ar fi murit de spaimă în acel ţinut. Nu mai simţise niciodată atîta singurătate. Nu putea şti pe-a-tunci că tocmai parcul Circului avea să fie, în verile următoare, miezul fericit al vieţii lui, luminat de crîngurile de forsithia şi de magnoliile înflorite. Prima impresie fusese de o tristeţe fără margini. Nopţile, însă, după ce se stingea lumina în camera lui, singura ce dădea către şosea, copilul fugea repede din pat la ma­rea fereastră ce ocupa tot peretele ca să vadă oraşul, aglomera­re de case şi vile luminate spectral, de braţe negre de arbori, mii şi mii de clădiri încălecate pînă la orizont, uneori pierdute-n ceaţă şi frig, alteori transparente ca sticla, în nopţi limpezi cu stele reci şi lună orbitoare. Băiatul stătea ore-ntregi după per­dea, cu feţişoara abia ridicată deasupra pervazului, ca să vadă, fără să se mai sature, cel mai frumos peisaj din lume. În depăr­tare se aprindeau şi se stingeau reclame colorate. Uneori, foarte rar, un avion trecea chpindu-şi steluţa roşie printre celelalte stele, intrînd într-un nor şi ieşind după multă vreme... Semăna (doar că se mişca pe cer) cu steluţa din vîrful Casei Scînteii, pe care-o vedea de dincolo, din balcon, pîlpîind foarte departe. Acum, însă, deja se aventurase prin tot parcul, împreună cu prietenii lui, şi doar cînd cobora pînă la lac mai păstra încă un sentiment de nesiguranţă. Îşi lărgise destul de mult domeniul în ultima vreme de parcă, pe măsură ce se-nălţa (chiuveta de la bucătărie îi venea acum deja sub bărbie şi putea să se uite-n ea fără probleme ca să vadă, pe fundul ei, conturul ruginit al unei ţări fantastice), ar fi cuprins tot mai mult spaţiu cu privirea şi-ar fi luat în stăpînire bucăţi tot mai întinse de lume. Rămăsese totuşi atît de neajutorat! Anul trecut mama începuse să-l trimi­tă din cînd în cînd să ia pîine de la centrul de vizavi. Cobora scările şi ieşea în topelniţa din faţa blocului, strîngînd ochii de-atîta soare. Căldura uscată a verilor bucureştene sau frica făceau ca bluziţa să i se umple deodată de transpiraţie? Trebuia să aştepte pe trotuar pînă cînd mama lui, de sus, de la geam, îi striga că poate să treacă. Vocea ei era ca vocea unei căpriţe sau a unei păsări. Nu era o voce omenească obişnuită, căci Mircea o percepea aproape înainte s-o audă, şi o-nţelegea de la orice dis­tanţă. I se explicase că trebuia să se uite întîi în stînga, să treacă pînă la jumatea şoselei, apoi să se uite spre dreapta. Dar copilul nu ştia bine care era stînga şi care dreapta. Mai sigur era să stea pînă nu mai vedea nici o maşină şi să treacă apoi în fugă. Dar şi mai sigur era tot să-i spună mama, de la-nălţimea prestigiu­lui ei şi-a celor cinci etaje. Mircea se uita-n sus şi, plimbînd ochii pe enorma faţadă cu geamuri şi balcoane, găsea imediat capul cu păr şaten şi mîna care vălurea spre el. Făcea şi el cu mîna, îşi lua inima-n dinţi şi trecea peste şoseaua liberă, peste şinele de tramvai, silindu-se să nu fugă. Se-ntorcea cu pîinea triumfător de parcă ar fi adus mărturia preţioasă că fusese pe celălalt tărîm, limba retezată a balaurului.

Îşi găsise repede prieteni, deşi iarna care urmase nu prea ieşi­se din casă. Nici n-avea unde. Singurul loc posibil de joacă, spa­tele blocului, era un şantier în toată regula: săpături adînci, ţevi uriaşe, excavatoare şi compresoare robotind în zăpadă. Noap­tea cădea repede, la patru şi jumătate aprindeau lumina. Ieşind pe seară cu părinţii, uneori greşeau la-ntoarcere scara, căci gan­gurile erau identice, şi se pomeneau la etajul cinci în faţa unei uşi străine. Se aventurau uneori toţi trei, pe sub nori de păcură incendiată, dincolo de Direcţia Generală a Miliţiei, spre Barbu Văcărescu. Acolo asfaltul era spart şi se făcea o groapă adîncă, plină de ţevi, peste care trebuia să treci peste nişte scînduri ce se tot clătinau. Erai apoi într-o ţară străină. Pe Barbu Văcărescu treceau ca nişte năluci troleibuzele. Mircea nu le mai văzuse niciodată. Se agăţau de fire cu nişte antene lungi, şi nu făceau aproape nici un zgomot. Luaseră şi ei de cîteva ori troleibuzul, pe seară, ca să se-nfunde într-un oraş feeric, cel pe care-l vedea de la geam, cel pe care-avea să-l viseze de-atîtea ori. Erau acolo clădiri cu coloane groase, străvezii în lumina scăzută, cupole ridicate la înălţimi nemaipomenite, statui înălţînd în cer capete-ngîndurate... Dacă traversau Barbu Văcărescu, ajungeau la stadionul "Dinamo", apoi treceau şi de alte străzi... Amurgul se-ntindea, portocaliu, pe tot cerul, vizavi sclipeau roşietice gea­murile unei bodegi care toamna se-nvelea-n papură şi devenea mustărie... În cele din urmă ajungeau la marginea marginii lumii dinspre partea aceea, acolo unde se aflau cinematograful Volga şi apoi librăria. Fuseseră la cinema chiar în iarna aceea şi-aveau să se mai ducă destul de des de atunci. În sală mirosea a petrosin. De-o parte şi de alta a ecranului erau două mari femei de ipsos, aproape goale, ţinînd în mîini un fel de vase cu flăcări. În vase erau ascunse becuri care lăsau dîre de lumină pe perete. Văzuse un film din care nu-nţelesese nimic, dar din care-i rămăsese-n minte titlul: Veneţia, luna şi tu. Mama-l ţinuse-n braţe şi-i citise la ureche scrisul de pe ecran. Cînd ieşiseră era lună plină şi totul se vedea neînchipuit de frumos. Mergea între mama şi tata, direct către lună, şi i se părea că luna se mişcă în ritmul paşilor lui.

Acum era a treia vară de-atunci, mersese-ntre timp la şcoală, îi ştia pe toţi copiii de la bloc, pe toţi vecinii de pe scară, pînă şi pe hamalii de la mobilă. Făcea cumpărături singur destul de des şi să ajungă pînă la lac nu i se mai părea o aventură. Îl făcuseră, iată, în fine şi pionier, chiar dacă-n seria a doua, oricum, nu printre ultimii. Era băiat mare. Tot netezită cu palmele, pe ghioz­dan, cravata nu mai arăta aşa de boţită. Mircea se mai liniştise. Porumbel nu era decît un vagabond. La ce să te-aştepţi de la el? De unde să ştie el că frumoasa cravată de pionier era o bucăţică din marele steag roşu ca sîngele vărsat de muncitori? Şi-o puse la loc, trecîndu-şi-o pe sub epoleţi, apoi îşi scoase bascul din buzunar, unde-l îndesase încă din clasă, şi privi multă vreme insigna prinsă cu ac de alamă pe el. Mai avea acasă insigne, o maşină, una pe care era un cap de om şi nişte litere chinezeşti, o paletă de tenis, toate frumos smălţuite peste metalul auriu sau argintiu. Dar cea de pe basc era diferită, era o flacără roşie cu trei vîrfuri avînd sub ea steagul tricolor. Asta reprezenta pionie­rii. Şi el era pionier. Tatăl lui era membru de partid. Nu ştia ce-nseamnă asta, dar era bine aşa. La şcoală-i întrebase dacă pă­rinţii lor erau membri de partid, şi doar destul de puţini erau, iar învăţătoarea scria atunci ceva în plus în carnetul ei. Mama lui Mircea însă nu era. Nu era nimic, nu avea nici meserie, era casnică, adică stătea acasă, făcea mîncare, spăla, călca... Multe alte mame erau casnice. Dar mama lui Pena era profesoară de fran­ceză la altă şcoală. Mircea nu fusese niciodată-n stare să-nţeleagă ce însemna "membru de partid" şi, în general, ce era par­tidul acela despre care toţi vorbeau cu atîta veneraţie. Partidul se scria cu P mare, avea steagul roşu (pe cînd al ţării era roşu, galben şi albastru, adică sîngele vărsat de muncitori, holdele de grîu şi cerul senin, iar pe galben era stema ţăru: cununa de spice, sonda, munţii şi steaua roşie deasupra) şi apărea-ntr-o mulţime de poezii, numite toate "Partidului", "Slavă Partidului" şi aşa mai departe. Dar nicăieri nu se spunea ce era, de fapt, partidul, căci dacă te luai după poezii, puteai zice că orice, şi banca asta, şi Circul de Stat sau castanu-ăsta puteau să fie partidul: "Par­tidul e-n toate", începea o poezie, "e-n cele ce sînt/ Şi-n cele ce mîine vor rîde la soare,/ E-n holda întreagă şi-n bobul mă­runt,/ E-n pruncul din leagăn şi-n omul cărunt,/ E-n viaţa ce veşnic nu moare." Şi în cîntece se spunea că ar trebui să fie toţi recunoscători partidului şi să-i mulţumească, dar nu puteai în­ţelege pentru ce, decît aşa-n general, pentru viaţa cea bună: "Par­tid iubit, îţi mulţumim/ Şi-ţi mulţumeşte ţara toată,/ Stegarii tăi noi vrem să fim/ Sub flamura-ţi înflăcărată." Toate cîntecele de la cor erau aşa. Unele erau foarte frumoase, doar cuvin­tele lor, dacă te gîndeai la ele mult, ajungeau de neînţeles, ca atunci cînd spuneai des şi repede lapte-lapte-lapte-lapte, şi-ţi dădeai seama că de la un timp spuneai lap-telap-telap-telap, fără să mai ştii ce spui. Oricum, era bine că tatăl lui era membru de partid şi că era ziarist. Măcar la şcoală se ştia că ziarist cu ade­vărat era cel care scria ziarele, nu cel care le vindea. Copiilor de la bloc încă trebuia să le explice diferenţa asta, fiindcă "zia­rişti" erau pentru ei doar cei care, neraşi şi cu şepcile trase pe ochi, umblau brambura prin tot cartierul, cu tolba lor, strigînd "Informaţia! Informaţia!", exact ca toţi prăpădiţii ăia care te trezeau în zori cu "Coada la topor!", "Haini-vechi, haini vechi!" sau "Pămînt de floooori!" Tatăl lui, însă, scria la ziar. Ziarul lui se numea Steagul roşu şi era ziarul regiunii Bucureşti. Lu­cra la Casa Scînteii, a cărei steluţă se vedea de la ei din balcon, înainte, lucrase la Atelierele I.T.B., fusese acolo lăcătuş, ceea ce lui Mircea îi suna ca spiriduş, ghiduş, jucăuş. Îşi aducea aminte cînd fusese acolo cu mama lui. Era o hală foarte mare cu strunguri galbene, murdare de păcură. Pe strungul la care lucra tatăl lui scria ceva, iar Mircişor, care avea ceva mai mult de un an şi jumătate pe-atunci, se smucise din braţele mamei şi-ntinsese mînuţa către scris: "Aicea chie ate paf!", spusese el în gura mare, în mijlocul colegilor tatii, toţi mînjiţi ca vai de ei cu aceeaşi păcură. Asta credea el că scrie peste tot, ca pe cutii­le lui de lapte praf de acasă. Toţi rîseseră atunci, şi ai lui rîdeau încă şi cînd îşi mai aduceau aminte. Acum, însă, tatăl lui era foarte chinuit. Seara, la masă, stătea pe scaun în felul lui ciudat, cu un picior (dacă nu cu amîndouă) pe scaun, lîngă fund, şi-i arăta mamei nişte foi bătute la maşină, cu mari X-uri roşii peste ele. "Iar mi-a tăiat Dunăreanu jumate de articol", aproape că striga el, cu şuviţele negre de păr căzîndu-i peste frunte. "Ce naiba vrea? Ce vrea? Să mă-nnebunească?" "Lasă, Costele, lasă că-i bine. O să se potolească şi el. Nu ţii minte cum trebuia să le scrii înainte din nou? E mai bine acum", îngăima şi mama, încercînd să-l potolească. "Dar ce-are, dragă, articolu-ăsta? Uite, spune şi tu", şi i-l citea literă cu literă, cîteodată şi de două ori la rînd, şi asta făcea-n fiecare seară. Şi articolele care-i apăreau le decupa cu foarfecă din ziar şi le punea într-un plic mare. Mir-cişor era foarte mîndru de tatăl lui. Şi el vroia să scrie cînd avea să se facă mare. Citea tot ce găsea scris, chiar şi la veceu, chiar şi ce scria pe ziarele cu care se ştergea la fund. Cînd îi tăiaseră moţul, îi puseseră-n faţă o tavă cu mai multe lucruşoare: bani, un pachet de cărţi de joc, un stilou, un pahar cu vin, un patent... Asta ca să vadă ce-o să-i placă copilului în viaţă. El se repezise, cică, din prima clipă la stilou, şi nici că-i mai dăduse drumul. Dar compunerea cu copiii murdari ai muncitorilor din trecut îl cam dezumf lase: dacă nu era bun la compuneri, cum avea să scrie articole mai tîrziu? Unul ca Dunăreanu avea să-i facă nu­mai X-un roşu de sus pînă jos.

Se ridică de pe bancă, îşi puse ghiozdanu-n spate şi-o luă spre casă, dar înainte trecu iar pe la ţîşnitoarea de sub castan. Cîteva crengi ale castanului, aplecate mai spre pămînt, îşi lăsau umbra ciudat de precisă pe asfalt: puteai vedea acolo fiecare frunză, mare şi zimţată, ca şi nodulii cu ţepişori moi din care-aveau să se facă, spre toamnă, castanele. Puse piciorul pe mica adăpă­toare de jos, de unde beau cîinii, şi ajunse astfel la jetul subţire de apă, pe care-l făcu şi mai subţire cu degetul. Bău stropindu-se pe toată faţa. Cînd alerga şi era foarte încins nu trebuia niciodată să bea apă de la ţîşnitoare, pentru că "faci aprindere la plămîni şi mori", zicea mama. Copiii aveau altă vorbă: "Cald cu rece nu se combină." Cînd era mic avusese "bronco-plomonie", fusese gata să moară. "Ce mai fugeam, iarna, peste nămeţi, cu tine-n braţe pînă la spital", îi spusese tot mama lui o dată, şi-apoi o podidise plînsul şi-l strînsese mult în braţe. Părinţii însă pentru asta erau făcuţi: să aibă grijă ca lui să-i fie bine, să aibă ce mînca, să nu se-mbolnăvească, să aibă cărţi şi caiete. Chiar în faţa aleii se afla, colorat strident sub cerurile albas­tre prăfuit, un mare panou de reclamă pentru noul spectacol de circ ce avea să vină în cîteva zile, cam pe cînd terminau şi ei şcoala. Panourile astea erau cam în fiecare an la fel: arătau multe animale sălbatice desenate astfel încît să pară cît mai fioroase: leii răgeau, urşii, chiar pe bicicletă, rînjeau înfiorător, maimuţele-şi arătau şi ele caninii puternici. În prim-plan era însă de obicei o acrobată aproape goală, ale cărei picioare în ciorapi de plasă ocupau aproape jumătate din panou. Mai apăreau şi cîte­va figuri de clovni, vopsiţi pe toată faţa şi cu părul roşu, zbîrlit. Doar anul trecut totul fusese altfel, pentru că spectacolul fusese pe apă. Toată arena Circului fusese umplută cu apă, şi toate numerele, jonglerii, dresuri de căţei şi maimuţe, clovne­rii şi acrobaţii, se petrecuseră-n bărci şi pe plute minunat îm­podobite, care apăreau de sub un pod, aflat la intrare, şi avansau încet, numai purpură, indigo şi sclipiri, pînă în faţa spectato­rilor, sub cupola plină de reflectoare, funii şi accesorii. Sub re­flectoare apa scînteia-n toate culorile, iar dacă priveai drept în ea vedeai, foarte adînc, un oraş scufundat.

O luă prin spatele blocului, prin culoarul îngust, plin de tom­beroane duhnitoare, dintre bloc şi fabrica de pîine "Pionierul". Era ciudat, nepotrivit ca o fabrică de pîine să se numească aşa. Auzise, în Comoara din lacul de argint şi-n alte filme cu Winnetou, şi de pionierii din Vestul sălbatic, şi se distrase să-şi închi­puie un detaşament de pionier, cu bascuri pe cap şi cravate roşii la gît, mărşăluind prin preerie, printre bizoni şi indieni. Nu le-ar mai fi ars lor să-şi cînte cîntecele pioniereşti... Brutarii care co­ceau pîinea erau toţi îmbrăcaţi în alb şi aveau bonete pe cap. Îi chemau uneori pe copii la gard şi le dădeau chifle fierbinţi, pe cei mai mari îi trimiteau să le ia ţigări... Din clădirea străveche, cu ferestrele de mult acoperite cu făină pietrificată, înconjurată cu tot felul de ţevi şi de rampe ruginite, se ridica spre cer coşul de cărămidă, mai înalt decît blocul, pe scara de metal a căruia se căţărase, cu un an în urmă, Mendebilul. Coşul avea şi un pa-ratrăznet negru în vîrf. Terenul din spatele blocului se lărgea apoi, întinzîndu-se liber pînă departe, la clădirea Miliţiei, al cărei zid orb, galben, era plin de pete noroioase de la mingile cu care copiii trăgeau la poartă. Marile şanţuri de canalizare fu­seseră astupate, locul era pe jumătate asfaltat, către bloc, şi jumă­tate rămas ca un ogor înţelenit, plin de bolovani şi gunoaie, pe care nu puteai nici măcar să te joci. Doar cîţiva plopi subţirei fuseseră plantaţi acolo, şi deja îşi suflaseră vara aceea puful înecacios peste tot. Pe tot asfaltul erau desene cu cretă colorată căci, deşi acum era pustiu, fiind ora de somn, de obicei se jucau acolo puzderie de copii, ieşiţi din toate cele opt scări şi separîndu-se, fetele cu fetele şi băieţii cu băieţii, apoi după vîrstă şi prietenii. Doi-trei hamali în halate cenuşii moţăiau ca de obi­cei pe fotolii, printre mobilele scoase pe asfalt. De zidul blocu­lui erau sprijinite mari geamuri împachetate-n carton gofrat şi întărit cu şipci grosolane. Vreo două maşini, un Wartburg stră­vechi şi o Skodiţă galbenă, erau parcate sub umbra tăioasă a blocului. Pe balcoane fojgăiau oameni în ţinută de casă, în maie-uri şi capoate. Mircea îi ştia pe cei de la etajele de jos, fiindcă ţipau toată ziua la ei să nu mai facă gălăgie.


va urma