Batalion de mars (3)

Sven Hassel

Îi spuneam „Profesorul". Era norvegian, student la Oslo, şi se angajase voluntar în Waffen SS. Nici unul dintre noi nu-l putea suferi. Porta zicea că e un trădător scârbos, ca toţi cei care pactizaseră cu SS-ul şi că, odată revenit acasă, va fi spânzurat de primul copac de pe Gülbrandsdal, bulevardul principal din Oslo.
Bătrânul, în schimb, protesta, zicând că, înainte de a condamna pe cineva, e nevoie să cunoşti motivele pentru care a făcut ce a făcut şi că, poate, „Profesorul" avusese motivele sale.
 — În cazul ăsta, a făcut-o din tâmpenie, nu se lăsă Porta, iar tâmpenia trebuie pedepsită.
 — Ho-ho, se amestecă Micuţul, simţindu-se vizat, ia-o mai uşor!
Ciudat mai era şi acest student din Oslo! Optase pentru cauza lui Hitler şi avusese naivitatea să creadă că poate spune adevărul despre metodele celor din SS! Cât ai zice peşte, s-a şi trezit într-un KZ. iar de aici, direcţia regimentului disciplinar de PU şi batalionul de marş. Micuţul i-a propus chiar să-i împrumute pistolul ca să se poată sinucide mai comod.
M-am apropiat de el — avea ochii încercănaţi şi obrajii supţi — şi m-am apucat să-i vorbesc în daneză, limbă apropiată de norvegiana lui. S-a bucurat nespus şi mi-a mărturisit că se simte condamnat şi că scadenţa e pe undeva, pe-aproape. Am dat, nepăsător, din umeri. Erau atâţia pe care-i aştepta moartea peste o oră, peste o zi, peste o săptămână... Regimente întregi! Ce mai conta un voluntar norvegian?

ZĂPADĂ, CÂINI ŞI VODCĂ

De fiecare dată când Micuţul cădea în zăpadă, imensitatea stepei se cutremura de fioroasele sale înjurături, „Profesorul" era la capătul puterilor, chiciura aşternută pe lentilele ochelarilor îl făcea de-a dreptul orb, faţa i se prefăcuse într-un soi de fulg mare şi vineţiu, schiurile îi scăpau din legături, plângea convulsiv, cu sughiţuri.
 — Voluntar SS! îl batjocorea Porta, nu asta ţi-ai dorit? Mai ai un pic de răbdare şi vin ei, enkavediştii, să-ţi înţepe niţeluş bucile cu baioneta! Până la Kolâma sunt încă 8000 de kilometri, destul cât să înveţi cum se merge pe schiuri! Şi râsul său răutăcios se pierdea în vâjâitul furtunii.
Subofiţerul Julius Heide alerga pe lângă atelaj şi-l tot întărâta pe câinele-înaintaş, acesta, o fiară de culoare galben-ruginie, nu părea să nutrească sentimente mai tandre, mârâia, încerca să-l înhaţe de picior şi, neizbutind, îşi înfigea colţii în propriul ham.
 — Pocitanie! urla Heide. Hâr! Hâr! Muşcă! A-a, nu pricepi nemţeşte? Ciortova sabaka hâr-hâr! Acum ai priceput?
Heide lungi pasul şi reuşi să depăşească atelajul. Câinele se încordă în ham, viteza spori, acum, între oameni şi animale nu mai era nici o diferenţă: şi unii, şi alţii, la fel de îndărătnici, la fel de înrăiţi.
Heide trăgea cu coada ochiului la câinele galben:
 — Javră ticăloasă! Ţi-ar plăcea să-l muşti pe Julius. Află, cotarlă, că Julius îi urăşte pe jidani, câinii şi zăpada. Băgat la tărtăcuţă? Sunt Julius Heide, subofiţer tanchist, ucigaş cu simbrie la stat şi urăsc întreaga lume, lumea asta de căcat!
În aceeaşi clipă se împiedică şi căzu. Dulăul scoase un urlet prelung, triumfător parcă, se avântă şi mai tare, înverşunându-i şi pe ceilalţi. Sania porni ca din praştie.
Rămas o clipă în zăpadă, Heide sări în picioare şi se repezi după câinele-înaintaş.
 — Stai, potaie nenorocită, stai că-ţi vin eu de hac! Nu scapi tu de Julius Heide, Unteroffizier, coloana vertebrală a armatei!
Bătrânul, plesnea din când în când din nagaikă:
 — Ho-ho! striga el. Ho-ho! şi câinii fugeau din răsputeri, trăgând după ei sania greu încărcată.
 — M-am săturat!
Gâfâiam, alergând în rând cu Porta.
 — Atunci, culcă-te în zăpadă şi crapă! sună nemilosul său răspuns.
M-am apucat să număr paşii, fiecare făcea cam un metru, poate un metru şi ceva. Nu, mai curând un metru. O mie de paşi, un kilometru. În ritmul ăsta făceam un kilometru la fiecare opt minute. Am încercat să socotesc cât facem în douăzeci şi patru de ore. Dar în trei zile? Dar în cinci? Cădeam, mă ridicam, uitam, numărătoarea... În paisprezece zile ar trebui să ajungem la liniile germane.... dacă vor mai exista până atunci...
Din timp în timp, Bătrânul controla busola ca să ne menţinem pe direcţia nord-vest. Departe, departe de tot, era Marea Baltică, iar dincolo de ea erau Suedia şi Danemarca. Un bulevard luminat, vitrine scânteietoare, şi tu, cu o pălărie moale pe cap, te plimbi de colo până colo, cu ţigarea-n gură şi mâinile în buzunare! Numai imaginându-mi aşa ceva şi simţeam că mă umflă râsul, dar iată, privirea îmi lunecă spre camarazii mei: obrajii vineţi de ger, buze crăpate, căutături de fiare încolţite, furişate pe sub streaşina de oţel a căştilor. Şi râsul pieri înainte de a se fi născut.
Brusc, „Profesorul" scoase un ţipăt. I se rupsese legătura schiului şi fără schi era pierdut în zăpada asta afânată.
Bătrânul opri sania, se îndreptă de spate, îşi scoase mânuşile cu două degete şi se apucă să-şi îndese pipa. O făcea pe-ndelete, tacticos, grijuliu să nu risipească tutunul. Făcuse o haltă şi, pentru el, vârstnicul nostru comandant, haltă însemna o nouă pipă. Cu buricul degetului gros apăsă jăratecul din vatră, apoi zâmbi. Zâmbetul Bătrânului! Ne încălzea inimile, ne însenina privirile. De vreme ce Bătrînul zâmbea, însemna că amarul nu-i chiar atât de amar, că durerea nu-i chiar atât de dureroasă.
Micuţul se aşeză în zăpadă cu picioarele larg desfăcute. Fulgii se aşezau pe el şi semăna cu o căpiţă idioată, admiţând că există asemenea căpiţe. Istovit, Porta se sprijinea de marginea saniei. Heide se trântise cu burta în jos şi părea mort. Eu abia mă ţineam pe picioare. Legionarul se sprijinea de puşca sa mitralieră ca un cioban de bâtă şi se uita într-un fel ciudat spre răsărit. Barcelona şi Steiner urmaseră exemplul lui Heide. Ochii ne fugeau mereu spre Bătrânul, care fuma calm, rezemat şi el de sanie. Se însera. Câinii se culcaseră cu botul ascuns între labe, înghesuiţi unul într-altul, bulgări de blană pe zăpada neatinsă.
 — Luaţi-vă după câini, spuse Bătrânul, aţintind spre ei muştiucul pipei. Camarazii noştri cu patru picioare. Cunosc muzica şi ştiu ce e de făcut. Un câine de sanie nu moare niciodată de frig.
Ne-am apucat, aşadar, să scormonim zăpada ca să construim un iglu. Micuţul muncea ca un buldozer, cărând câte patru blocuri de zăpadă, când noi abia ne descurcam cu unul singur.
 — Fir-ar să fie de viaţă! izbucni el. Uite-mă şi zidar! Mânca-i-ar lupii pe ruşi! Câteva blocuri îi scăpară din mâini şi, de furie, le strivi sub picioare. Ce-şi închipuie ei? C-o să-l facă marţ pe Micuţul? Şi, în momentul imediat următor, fu cât pe-aici să-i crape capul lui Heide cu lopata Linemann11 pentru că acesta îl luase drept cretin.
Porta se porni pe râs:
 — Băi, apucaţilor, ce facem noi se cheamă sport! Cunosc barosani care ar plăti gras să se poată juca aşa în zăpadă!
Ideea unor domni bine, picaţi printre noi, îl înveseli, pe dată, pe Barcelona, dar intervenţia Legionarului îl potoli imediat.
 — Nu auziţi nimic? spuse acesta, uitându-se mereu spre răsărit.
 — Ce-i de auzit? întrebă Porta, răsucindu-se în aceeaşi direcţie, cu un aer năuc pe mutră.
 — Ar trebui să auziţi, mârâi Legionarul.
Brusc, câinii îşi săltară capetele şi ciuliră urechile. Simţiseră şi ei acel ceva perceput de omul dunelor şi al nisipurilor.
Tăcuţi şi încordaţi, cu nervii întinşi ca nişte strune, ne întoarserăm cu toţii, scrutând, pe cât era posibil, stepa.
 — N-aud nimic, făcu Barcelona. Ţi se năzare.
Neînvrednicindu-se să-i răspundă, Legionarul armă puşca-mitralieră, ca şi cum, dintr-o clipă într-alta, înaintea noastră avea să se materializeze primejdia. Câinii începură, şi ei, să scâncească. Săriseră în picioare şi se uitau în aceeaşi direcţie ca şi Legionarul. Acum, nu mai încăpea îndoială. Undeva, departe în stepă, se petrecea ceva deosebit.
„Profesorul" îşi mijea ochii săi de miop, ascunşi în dosul lentilelor bulbucate.
 — Măcar de ţi-ai pune nişte pâlnii în urechi, poate aşa o să fii şi tu bun de ceva, şuieră veninos Steiner.
Norvegianul nu-i răspunse, se obişnuise, de când era la noi, să fie veşnicul ţap ispăşitor.
Privirea Bătrânului se aprinse deodată:
 — Câini, spuse el în surdină. Băieţi, în trăgători, la douăzeci de metri în faţă. Tu, „Profesore", rămâi pe loc, dar să te ferească sfântul s-aud un câine lătrând. Voi, îngropaţi-vă în zăpadă, gata de luptă. Nu trage nimeni fără ordinul meu!
În câteva minute, eram perfect camuflaţi, cu armele pregătite. Fulgii care se cerneau de sus făceau camuflajul nostru perfect. Ca să fim descoperiţi, ar fi fost nevoie ca cineva să se împiedice de noi.
Acum îi puteam auzi. Lătrături de câini, strigăte. Apărură ca aduse de furtună, două sănii cu câte trei soldaţi pe fiecare şi douăzeci de câini în ham. Veseli, furioşi, sau poate doar beţi, surugii zăpezii scoteau răcnete prelungi, îmboldind câinii, care şi aşa fugeau din răsputeri. Ca nişte năluci, cele două atelaje trecură la numai patruzeci de metri de locul unde, necutezând nici măcar să respirăm, terorizaţi de gândul că javrele noastre s-ar putea porni pe lătrat, ne adăpostiserăm noi, gata să ucidem şi să fim ucişi.
Nu s-a întâmplat însă nimic, săniile dispărură — viziune fugară — tot aşa de brusc precum apăruseră.
 — Dumnezeule, şopti Heide, scuturându-se.
 — Îi rădeam cât ai zice peşte, mârâi Micuţul. Nu erau decât şase.
 — Da, interveni, acid, Barcelona, dar fiecare din ei face cât cinci de-alde tine! E de-ajuns să zbiere „stoi!" şi-ai şi făcut în pantaloni!
 — Ba, mie nu-mi e frică de nimeni şi nimic! se împieptoşă huiduma. Să încerce numai careva să mă împiedice să revin acasă! Am promis o cafteală straşnică la doi gagii şi, aplecându-se spre Barcelona, zise ameninţător: Micuţul nu-şi uită niciodată făgăduielile, înţelesu-m-ai, băi Suge-Portocale?
 — Păi, nu ţi-am făcut nimic, tâmpitule! exclamă Barcelona.
 — Ăsta-i norocul tău! Altminteri, adio livadă de portocali!
Viscolul se înteţea, acum nu mai sufla, ci urla, părând că se înverşu­nea­ză împotriva noastră, a veneticilor. „Eu sunt însăşi Rusia, şuiera şi scrâşnea el, sunt Rusia şi o să vă nimicesc!"
Tăria vântului smulse de pe sanie diverse lucruri şi, cu plămânii gata, gata să plesnească, a trebuit să alergăm prin stepă ca să le adunăm. Cădeam, ne ridicam, le adunam de prin zăpadă şi iar cădeam, înjurând întregul univers.
 — Aici ne lăsăm oasele, gemu Heide.
 — Sunt istovit, istovit se văită „Profesorul".
 — Cretinule! îl apostrofă Porta. Cin-te-a pus să aterizezi la SS-işti, în loc să rămâi dracului în Norvegia ta? Ai vrut război, băiatule, ai vrut să devii erou, să fii un meterez în calea bolşevismului! Te-o fi îmbrăţişat însuşi Quisling în persoană la plecare? Aşteaptă numai să revii, şi-ai să vezi cum te vor spânzura cu capul în jos!
 — Nu vreau să revin, şopti „Profesorul".
 — Atunci, Ivan va fi acela care te va spânzura. N-ai ascultat la radio „Glasul Moscovei"?
 — Nu, ce spun? E interzis să asculţi posturi străine...
 — Sfântă Fecioară! exclamă Micuţul, plesnindu-se peste frunte. Auzi dumneata, „interzis"! Păi, nu vezi unde-am ajuns!
Norvegianul clătină trist din cap:
 — Crezi că am pierdut războiul?
 — Asta o sper încă din 1939! Uite acolo, departe de tot — şi Micuţul arătă cu degetul spre nord —, bubuie mii de tunuri, destule ca să facă praf şi pulbere toată Armata a 6-a. Ba şi alte armate, exceptând un singur soldat. Ştii care va fi acela, unicul supravieţuitor?
„Profesorul" clipea înspăimântat.
 — Nimeni altul decât Micuţul! Printre ruinele Cancelariei Reich-ului, eu voi fi acela care voi stuchi peste ciolanele înălbite ale eroilor istoviţi!
 — Nici nu m-ar mira să se întâmple aşa, mormăi Bătrânul.
Nu după mult timp, un răcnet scos de malacul nostru ne atrase atenţia. Găsise ceva în zăpadă, şi acum scormonea de zor. Legionarul îi sări în ajutor şi de sub crusta albă apăru o mână, apoi o faţă vineţie, doi ochi ca albuşul unui ou răscopt, un rânjet sinistru. Dezgropăm astfel doi infanterişti germani, dintre care unul ne ameninţa cu mâna lui, parcă învinovăţindu-ne. Micuţul dădu un şut în mâna aia moartă.
 — Să-l ia dracu'! Nu l-am văzut în viaţa mea!
 — Vedeţi dacă n-are ceva în sacul de merinde! strigă Barcelona.
 — Ba uită-te singur! Îmi dă fiori tipul ăsta care mă arată cu degetul!
Mai puţin delicat, Legionarul întoarse cadavrul cu faţa-n jos şi tăie cureluşa de care era prins un bidon. I-l întinse lui Heide, iar acesta mirosi conţinutul.
 — Pute a vodcă. N-am chef, şi-i întinse bidonul lui Barcelona care deveni brusc alergic la alcool şi-l plasă Micuţului, care nici el nu vru să-l atingă. Porta îl amuşină cu precauţie, dar Legionarul i-l smulse din mână.
 — Idioţilor! exclamă el, ducând bidonul la gură.
Fascinaţi, îi urmăream fiecare zvâcnire a omuşorului, aşteptându-ne, dintr-un moment într-altul, să-l vedem prăbuşindu-se fulgerat.
 — Nu-i rău, zise crestatul, ştergându-se la gură. Nu-i vodcă, dar e fain şi te încălzeşte.
Bătrânul trase şi el o duşcă zdravănă. Atunci, Porta şi Micuţul se năpustiră asupra bidonului prins la centironul celuilalt cadavru, mai, mai să se ia la cafteală. Steiner îi scotoci prin buzunare, luând livretele militare şi desprinzând de la gât plăcuţele de identitate.
Mai încolo, ne strecurarăm în igluul pe care-l construiserăm, şi, înde­sân­du-ne unul într-altul, după exemplul câinilor, adormirăm instantaneu, nepăsându-ne de protestele Bătrânului. Nu era nimeni dispus să vegheze.
 — De ce să mai punem sentinele când avem doisprezece câini de pază? protestă Micuţul şi se băgă sub poala mantăii lui Heide. Parcă era un urs, gata de hibernare.


va urma