Elena Ceausescu, confesiuni fara frontiere (8)

Violeta Nastasescu

Cu toate acestea, după cum auzisem din surse bine informate, aşa ştearsă cum părea, doamna Zia provenea dintr-o familie de bogătaşi; tatăl ei fusese un medic destul de avut încât să facă din fiica lui o mireasă suficient de eligibilă pentru un tânăr ofiţer puţin prosper în căutare de o dotă convenabilă. Potrivit aceloraşi surse, militarul în chestiune se găsea la îndemână, fiind înrudit cu familia miresei, chiar văr. La auzul acestui detaliu, Elena Ceauşescu a comentat: „Asta explică de ce au zămislit odrasle degenerate!”

Aşa stând lucrurile, la aeroport cuplul prezidenţial pakistanez era urmat de o fetiţă care se agăţa de fustele mamei, foarte speriată. M-am uitat la Elena Ceauşescu şi ea s-a uitat la mine, dar niciuna nu am spus nimic. Cuplul prezidenţial român s-a apropiat pentru a-i întâmpina pe nou-veniţi, după care a avut loc ceremonialul trecerii în revistă a trupelor, strângerea de mână a membrilor suitei pakistaneze şi a tuturor oficialităţilor în uniformă militară. Cele două soţii de preşedinţi au urcat în cea de-a doua maşină oficială, urmate de mine, gata să le ajut să comunice între ele. Elena Ceauşescu s-a străduit să înceapă o conversaţie pe temele uzuale: „Cum aţi călătorit? Veniţi direct din Pakistan?”. Răspunsul primit a fost descurajant de scurt: „Zborul a fost bun. Venim de la Roma." După acest schimb de cuvinte în chip de conversaţie şi până am ajuns la reşedinţă s-a aşternut o tăcere apăsătoare în maşină, întrucât chiar şi Elena Ceauşescu, a cărei plajă de subiecte pentru a susţine o conversaţie cu o persoană străină nu era niciodată prea întinsă, a găsit că-i este foarte greu să mai lanseze o temă care să o pună pe doamna Zia într-o dispoziţie comunicativă.

Pe tot parcursul vizitei sale în România, soţia liderului pakistanez a părut dezorientată, nedându-şi întru totul seama ce se petrecea în jurul ei, aşteptând să fie ghidată, practic împinsă de la spate de serviciul protocolar în timpul acţiunilor la care prezenţa ei era necesară. Uneori apărea cu copila sa lipsită de agerimea minţii, alteori singură, lăsându-şi odrasla în grija unei guvernante foarte tinere şi drăguţe, care deţinea acea poziţie în conformitate cu aranjamentele exprese ale generalului Zia.

Văzându-i opacitatea, Elena Ceauşescu nu a depus nicio strădanie deosebită să o întreţină, preferând să-mi destăinuie sentimentele pe care le avea, într-un limbaj foarte pragmatic şi elocvent: „Când mă gândesc ce diferenţă între săraca madam Bhutto, femeie deşteaptă şi cizelată, şi femeia asta, nici nu-mi vine să dau mâna cu ea, darămite să o mai şi sărut. Mă întreb ce o fi făcut la Roma, trăgând după ea pe biata fată, că asta nu ajută la nimic. Ţi se rupe inima când te gândeşti cum criminalul ei soţ s-a purtat cu Bhutto cu aşa cruzime, încât l-a măcelărit fără a clipi din ochi.” Am ascultat-o foarte uimită să aud astfel de sentimente din partea unei persoane cunoscută a fi mai puţin înclinată să pună la inimă asemenea evenimente. Presupunând că era sinceră, şi cred că era, considerentele ei ofereau o confirmare amplă a complexităţii naturii umane. Nimic nu este atât de simplu pe cât s-ar putea crede, mai ales când se încearcă scrutarea profunzimii sufletului cuiva.

Vizita liderului pakistanez a fost lipsită de evenimente mai interesante, desfăşurându-se conform tiparului devenit de acum familiar - discuţii oficiale şi neoficiale, recepţii, prezentarea şefilor misiunilor diplomatice, prânzuri şi dineuri oficiale. A existat totuşi un episod semnificativ. Cu ocazia unui dineu, negăsind nimic care să merite a fi discutat cu doamna Zia, Elena Ceauşescu s-a întors spre mine ca să mă întrebe, aşa cum îi era obiceiul, cine era unul sau altul dintre cei prezenţi, a cui soţie era una sau alta dintre doamne, cum oare un ministru sau altul discută la masă cu omologul său pakistanez când ea ştia sigur că nu are habar de nicio limbă străină etc. Apoi s-a întors spre soţul ei, care avea o discuţie aprinsă cu generalul Zia, şi l-a întrebat despre ce era vorba. „Discutăm filosofie: el zice că există Dumnezeu, iar eu zic că nu există!” Intrucât nu eram aşezată departe de cei doi lideri, iar ei discutau destul de tare, surprinsesem conversaţia încă înainte ca ea să întrebe. Mi s-a părut că discuţia despre dumnezeire purtată în faţa unui şalău meuniere ţine de teatrul absurdului, în care unul zice „Dumnezeu există!”, iar celălalt replică „Dumnezeu nu există!”, şi acestea spuse de mai multe ori, fiecare dintre cei doi interlocutori afirmându-şi părerea cu o convingere la fel de fermă. Dezbaterea cu privire la această problemă „filosofică” s-a încheiat cu o remiză, fiecare parte ţinând-o pe a lui şi nereuşind să îl convingă pe celălalt.

Că preşedintele Zia-ul-Haq era un om foarte religios o ştiam prea bine. Existaseră momente în timpul desfăşurării programului oficial când îşi amâna apariţia pentru că, aşa cum spuneau colaboratorii săi, îşi făcea rugăciunea. In definitiv era liderul unei ţări care se proclama islamică şi prin urmare era firesc să fie primul care să dea exemplu exprimând sentimente pioase. Invers, era mai puţin firesc ca România, o ţară creştinortodoxă prin excelenţă, să aibă drept preşedinte un ateu. Nicolae Ceauşescu nu era numai un „liber-cugetător” declarat, ca de altfel toţi ceilalţi membri ai ierarhiei comuniste, dar întreprindea toate măsurile posibile să târască întregul popor în mocirla ateismului. Este motivul pentru care sunt uimită, văzând o cruce străjuindu-i mormântul şi auzind pe unii că insistă să i se acorde ritualul datorat unuia care a crezut în Dumnezeu. Ciudat, pentru a nu spune mai mult.

Vizita s-a încheiat în acelaşi mod, oarecum haotic, în care începuse, datorită incapacităţii vizibile a doamnei Zia de a decide care îi era locul în timpul ceremoniei. Mi-a revenit mie sarcina de a alerga după ea pe pistă, de a o lua cu blândeţe de braţ pentru a o conduce la locul ce-i era destinat şi de a sta cu ochii pe ea ca să nu o ia razna pe neaşteptate în vreo direcţie greşită. Scena a amuzat-o într-atât pe Elena Ceauşescu încât, la câţiva ani când ne-am aflat din nou în Pakistan, nu omitea sâ-mi aducă aminte râzând de cursa memorabilă pe care am făcut-o la aeroportul Otopeni ca să o prind din urmă pe total dezorientata primă-doamnă a Pakistanului. Vizita de răspuns în Pakistan a constituit din nou o succesiune de activităţi cu care devenisem deja familiară - instalarea cuplului la reşedinţa oficială din Rawalpindi, care semăna cu un conac în stil colonial, probabil locuit în trecut de vreun înalt demnitar britanic, în timp ce suita şi personalul auxiliar au tras la un hotel confortabil, nu departe de reşedinţă. Pentru mine era uşor să fac naveta de la hotel la reşedinţă şi înapoi, circulaţia rutieră nefiind aglomerată, astfel încât nu mă împiedica nimic să fiu punctuală. Deşi interesant, oraşul era mic şi emana o atmosferă urbanistică destul de artificială, ca de altfel şi capitala Islamabad, ambele localităţi noi. De fapt nicio localitate din Pakistan, cel puţin cele pe care le-am vizitat, nu admitea comparaţie cu impunătoarele şi de departe prosperele oraşe din India. Este adevărat, Karachi diferă de celelalte ca metropolă activă, cu numeroasele ei magazine şi emporii, însă cine preferă calitate trebuie să caute produsele de origine indiană aduse fie prin comerţ licit, fie prin contrabandă.

Elena Ceauşescu a părut totdeauna că se simte bine în Pakistan, deoarece gazdele, inclusiv generalul Zia, au manifestat prietenie şi ospitalitate faţă de oaspeţii români. Doamna Zia a preferat să rămână în umbră. Apariţiile ei erau rare şi numai atunci când protocolul o cerea se înfăţişa privirilor, afişând o atitudine impunătoare şi oarecum distantă, la care Elena Ceauşescu a comentat: „Ia te uită la ea, acum îşi dă aere de mare cucoană, după spectacolul pe care l-a dat la noi pe aeroport. Şi bărbat-su vorbeşte de democraţie, da’ nu s-a dat înapoi să-i facă de petrecanie lui Bhutto!”

Aşa că Elenei Ceauşescu nu prea i-a păsat de absenţa sau semeţiile doamnei Zia, preferând să urmeze punctele din programul oficial al preşedintelui - tratative oficiale şi vizite la diferite unităţi economice şi sociale. Mi-a dat mână liberă să merg în oraş, la cererea mea, întotdeauna în compania unui ofiţer de securitate, pentru a selecţiona articolele tradiţionale care socoteam că ar putea-o interesa. Intr-unul din magazine am dat peste un material uimitor de fin şi delicat, ţesut din puf şi pene. Ca să-mi dovedească subţirimea mărfii şi potrivit celei mai bune tradiţii a negustorilor orientali, patronul magazinului a trecut materialul pe toată lungimea lui prin gaura îngustă a unui inel. Din toate materialele pe care le-am selecţionat, am făcut o mică expoziţie la reşedinţă, asistată de Cornelia, noua coafeză a Elenei Ceauşescu (între timp Lili, fosta coafeză, dispăruse din peisaj întrucât alesese libertatea pe undeva prin Italia). Expoziţia consta din mătăsuri fine, şaluri de caşmir, precum şi articole de marochinărie, fără ca vreunul din aceste articole să aibă aceeaşi calitate precum cele ce se vând în India. A venit, a inspectat seria de exponate, a ascultat cele câteva explicaţii pe care i le-am dat, însă a manifestat puţin interes pentru majoritatea lucrurilor, inclusiv pentru sus-menţionatul material fin, ţesut din puf.

Atât la Rawalpindi, cât şi la Karachi, cele două delegaţii, în frunte cu cei doi lideri, au purtat discuţii oficiale, la care uneori eram prezentă, însă fără a traduce. In asemenea cazuri şi la diferite alte activităţi, se rosteau discursuri pe care le auzeam, însă nu le ascultam propriu-zis, căci mintea mea rătăcea departe de subiecte care nu mă interesau absolut deloc. Mai ales că, odată cu trecerea timpului, mă obişnuisem cu formulările de o extremă banalitate, clişeele şi frazele stereotipe care sunau asemenea litaniilor ce aveau asupra mea un efect soporific.

A existat totuşi un subiect care mi-a atras atenţia în mod întâmplător, datorită faptului că cei doi lideri îl discutau la un dineu cu voce destul de tare. Atacaseră tema Afghanistanului vecin, unde avea loc un cumplit război, ca urmare a invaziei sovietice. Pakistanezii erau în mod firesc interesaţi de evoluţia ostilităţilor, conştienţi de tendinţa tradiţională a ruşilor de a ajunge la apele calde ale oceanului folosind teritoriul Afghanistanului drept coridor convenabil în direcţia subcontinentului indian. Schema le era suficient de transparentă, iar la Rawalpindi mişunau afgani, inclusiv în armata de chelneri şi servitori neîndemânateci de la reşedinţă, din hoteluri, restaurante şi case de oaspeţi. Erau instruiţi militar şi apoi expediaţi înapoi pe teritoriul afgan, pentru a organiza rezistenţa în faţa asaltului rusesc. Pe atunci, ei nu erau cunoscuţi sub numele de talibani.

Acesta era fundalul general pe care avea loc conversaţia dintre cei doi lideri. Atunci l-am auzit pe generalul Zia, care, în focul discuţiei, uitase pentru un moment cu cine stătea de vorbă: „Comuniştii trebuie să plece!”. In secunda următoare, văzând grimasa de nemulţumire a interlocutorului, s-a corectat: „Ruşii trebuie să plece!”. Preşedintele român a făcut o scurtă pauză, după care a repetat cuvintele generalului: „Ruşii trebuie să plece!”.

Inaintea fiecăreia din întâlnirile oficiale, îngrijitorii administraţiei prezidenţiale pakistaneze veneau cu mici carpete pe care le aşterneau într-un colţ al sălii de conferinţe sau pe holuri. Carpetele erau destinate rugăciunii pe care preşedintele Zia şi miniştrii săi o făceau potrivit ritualului islamic, indiferent dacă tratativele erau sau nu încheiate. în cazul în care ora de rugăciune venea în timpul convorbirilor, acestea erau întrerupte, delegaţia română părăsea sala (ca şi cum dacă manifeşti respect pentru o religie înseamnă neapărat că o şi îmbrăţişezi), până când rugăciunea se termina şi convorbirile erau reluate.

A existat o excepţie când mi s-a cerut la Rawalpindi să traduc pentru un grup de miniştri şi consilieri din sfera economică, reuniţi într-o conferinţă la masa rotundă împreună cu un număr de importanţi oameni de afaceri pakistanezi. Tema consta în găsirea căilor şi mijloacelor de intensificare a relaţiilor economice şi comerciale dintre cele două ţări. Atunci mi-am dat seama de slaba calitate a specialiştilor economişti ai lui Ceauşescu, de lipsa lor de expertiză şi de ignoranţa crasă a celor mai elementare concepte şi terminologii privitoare la activitatea de afaceri. Nu erau în stare să priceapă aserţiunile, schemele de lucru şi aspectele tehnice inerente temei discutate, aşa cum erau ele expuse de cealaltă parte. Imbrăcaţi impecabil în costume de culoare închisă, în stil european, cu mintea asemenea unui tăiş de brici şi stăpânindu-şi fără cusur profesia, oamenilor de afaceri pakistanezi nu le-a trebuit mult să-şi dea seama că dialogul lor cu oficialităţile române era unul al surzilor. Aceştia din urmă erau incapabili să cuprindă sensul discuţiilor, necum să mai ia vreo decizie. In cele din urmă, unul dintre oamenii de afaceri şi-a pierdut răbdarea şi, folosind cuvinte pe care le-am tradus cu exactitate şi cu cea mai mare plăcere, le-a spus domnilor aşezaţi de cealaltă parte a mesei că nu avea niciun sens să continue discuţiile, că ar fi mai bine ca domnii să plece să-şi facă temele mai conştiincios şi numai după aceea să revină la discuţii de substanţă. Nu ştiu ce au raportat acei domni preşedintelui lor despre felul în care s-au desfăşurat discuţiile şi cum s-au încheiat. îmi pot însă imagina că trebuie să fi prezentat un tablou acceptabil al eşecului convorbirilor. La astfel de lucruri se pricepeau foarte bine - nimeni nu îi întrecea în arta falsificării şi a amăgirii.

Nu era mare lucru de făcut în Pakistan. Când cuplul prezidenţial avea un program liber de activităţi oficiale, prefera să facă plimbări pe pajiştea prezidenţială bine întreţinută, numai ei doi, în timp ce colaboratorii stăteau la o distanţă respectuoasă, contemplând extaziaţi cuplul care se deplasa încet de colo până colo pe pajişte. Ridicolul scenei era amplificat de melodiile nostalgice pe care o formaţie de muzicieni pakistanezi le executa într-un colţ al parcului pentru a încânta sensibilele urechi ale celor mai puternice personalităţi politice din România.

In programele oficiale erau întotdeauna incluse vizite la Karachi. Delegaţia şi personalul auxiliar, în compania demnitarilor pakistanezi, reprezentanţii Protocolului şi ofiţerii de securitate, uneori şi preşedintele Zia, erau transportaţi cu un elicopter militar. Mă simţeam în siguranţă în acel aparat, gândind că măsurile suplimentare de securitate, cele tehnice şi de altă natură, îi confereau un înalt grad de siguranţă. Cum îmi puteam atunci imagina că peste doar câţiva ani acelaşi tip de aparat se va prăbuşi ucigând, printre alţi demnitari, pe însuşi preşedintele Zia şi pe ambasadorul american. Altă lecţie de învăţat: totul este imposibil până în momentul în care se întâmplă.

La Karachi, ca şi la Rawalpindi şi Islamabad, aveau loc prânzuri şi dineuri fastuoase oferite în cinstea oaspeţilor. La astfel de festinuri, cei doi mâncau puţin şi beau şi mai puţin. După ce se ridicau de la masă şi ajungeau la reşedinţă, Melinte îi servea cu mâncăruri şi băuturi aduse de acasă. Nici eu nu mă atingeam de mâncăruri, apă sau răcoritoare servite la hotel sau chiar la reşedinţă. Ştiam ce ştiam şi, în ciuda vaccinărilor obligatorii făcute înaintea plecării, nu puteam fi niciodată sigură de felul în care era spălată vesela, de calitatea apei de la robinet, de cea a gheţei şi de tot ce era servit, este adevărat, pe tăvi de argint şi în pahare de cristal. M-am mulţumit să consum fructe, ouă fierte şi uneori conserve de import. Rămâne de imaginat cât de precauţi erau Nicolae şi Elena Ceauşescu când era vorba de mesele servite în străinătate, având în vedere temerile perpetue de a nu fi otrăviţi sau vătămaţi într-un fel sau altul de „agenturili” inamice. In jurul lor se crea întotdeauna un ambient aseptic, menit să combată germenii nocivi.

Uneori, Elena Ceauşescu mă invita să stau cu ea în salonul din reşedinţă unde serveam ceai, cafea, biscuiţi şi alte bunătăţi din ţară. Era ceva excepţional, întrucât, după cunoştinţa mea, nimeni altcineva nu beneficia de generozitatea ei. Cu acele prilejuri, serveam destul de puţin, în ciuda faptului că mă îndemna: „Hai, Violeta, mai ia, ai prea multă grijă de siluetă!”. Mă mulţumeam să iau câte un biscuit şi câteva înghiţituri din ceaşca de ceai. In acest fel îmi salvam reputaţia de a fi o persoană frugală şi, pe deasupra, evitam să o vexez profitând prea mult de invitaţie.

Mai aveau loc plimbări cu maşina prin Karachi, Elena Ceauşescu şi cu mine stând în spate, iar generalul Iulian Vlad în faţă, lângă şoferul îmbrăcat în uniformă. După plecarea generalului Pacepa, în fruntea serviciilor de securitate se afla un nou şef, care, în timpul călătoriilor în străinătate, primise misiunea de a se îngriji în mod special de soţia preşedintelui. 


va urma