Ciuma (15)

Albert Camus

Astfel, cât ţinea săptămâna, prizonierii ciumei se zbăteau cum puteau. Şi unii dintre ei, ca de pildă Rambert, reuşeau chiar să-şi închipuie, după cum s-a văzut, că mai acţionau ca nişte oameni liberi, că mai puteau alege. Dar, de fapt, se pu­tea spune în acel moment, în mijlocul lunii august, că ciuma domnea. Nu mai existau atunci destine individuale, ci o isto­rie colectivă, care era ciuma, şi sentimente unice, împărtăşite de toţi. Cel mai dominant dintre ele era cel al despărţirii şi al exilului cu tot ceea ce comporta el ca frică şi revoltă. Iată de ce martorul găseşte potrivit să descrie, în acest moment de vârf al căldurii şi al bolii, situaţia noastră generală şi, cu titlu de exemplu, violenţele concetăţenilor rămaşi în viaţă, înmormântările celor morţi şi suferinţele îndrăgostiţilor des­părţiţi.
Spre mijlocul acestui an vântul se pornise şi a suflat timp de câteva zile, peste oraşul ciumat. Vântul este temut în mod deosebit de locuitorii Oranului, deoarece nu întâlneşte nici un obstacol natural pe podişul pe care este construit oraşul, şi se năpusteşte aşadar cu toată violenţa pe străzi. După aceste nesfârşite luni în care nici un strop de apă nu răcorise oraşul, Oranul se acoperise cu un soi de pastă cenuşie care s-a scorojit şi a căzut la suflarea vântului. Vântul ridica aşadar valuri de praf şi de hârtii care loveau picioarele trecătorilor deveniţi tot mai rari. Îi vedeai grăbindu-se pe străzi, aplecaţi înainte, cu o batistă sau cu mâna la gură. Seara, în locul adunărilor când oamenii încercau să prelungească cât mai mult cu putinţă aceste zile care, fiecare, putea fi ultima, întâlneai mici grupuri de inşi grăbiţi să ajungă acasă sau în cafenele, astfel că, timp de câteva zile, la ora amurgului care se lăsa mult mai repede în această perioadă, străzile erau pustii şi singur vântul şuiera prin ele neîntrerupt. Dinspre marea învolburată şi mereu nevăzută urca un miros de alge şi de săruri. Acest oraş pustiu, albit de praf, saturat de mirosuri marine, răsunând de la un capăt la altul de şuierăturile vântului, gemea atunci ca o insulă nefericită.
Până acum ciuma făcuse mult mai multe victime în car­tierele mărginaşe, mai populate şi mai puţin confortabile, decât în centrul oraşului. Dar ea părea să se apropie şi să se instaleze dintr-o dată şi în cartierele de afaceri. Locuitorii învinuiau vântul că transportă germenii infecţiei. "încurcă lucrurile vântul ăsta", spunea directorul hotelului. Dar ori­cum, cartierele din centru ştiau că le venise rândul, auzind cum vibrează în noapte foarte aproape de ele şi din ce în ce mai des sirenele ambulanţelor care făceau să răsune sub gea­murile lor chemarea posomorită şi fără pasiune a ciumei.
S-a născut ideea ca în interiorul oraşului însuşi să fie izo­late anumite cartiere deosebit de încercate şi să nu fie auto­rizaţi să le părăsească decât oamenii ale căror servicii erau indispensabile. Cei care locuiau până atunci acolo nu au pu­tut fi împiedicaţi să considere această măsură ca pe o vexaţiune îndreptată în mod special împotriva lor, şi în orice caz se gândeau, prin contrast, la locuitorii celorlalte cartiere ca la nişte oameni liberi. În schimb, aceştia din urmă, în mo­mentele lor grele, găseau o mângâiere la gândul că alţii erau şi mai puţin liberi decât ei. "Oricum, alţii sunt şi mai întem­niţaţi decât mine", era fraza care rezuma pe atunci singura speranţă posibilă.
Cam în aceeaşi perioadă s-a înmulţit şi numărul incendii­lor, mai ales în cartierele de petreceri, în partea de vest a oraşului. Informaţiile luate au arătat că era vorba de persoane întoarse din carantină şi care, înnebunite de doliu şi de nenorocire, îşi dădeau foc caselor în iluzia că făceau astfel să ardă ciuma din ele. Aceste iniţiative, a căror frecvenţă pu­nea cartiere întregi într-un pericol continuu din pricina vântului puternic, au fost greu de stăvilit. După ce s-a de­monstrat zadarnic că dezinfectarea caselor efectuată de autorităţi era suficientă pentru a exclude orice risc de conta­minare, a trebuit să fie decretate pedepse foarte severe pen­tru aceşti incendiatori nevinovaţi. Şi, fără îndoială, nu ideea închisorii a fost aceea care i-a silit pe aceşti nefericiţi să dea înapoi, ci convingerea generală a tuturor locuitorilor că o pedeapsă cu închisoarea era echivalentă cu o pedeapsă cu moartea, ca urmare a excesivei mortalităţi ce putea fi obser­vată în temniţa municipală. Bineînţeles, această credinţă nu era lipsită de temei. Din raţiuni lesne de înţeles, ciuma părea să se înverşuneze mai ales împotriva tuturor celor care aveau obiceiul să trăiască în grupuri, soldaţi, călugări sau prizonieri. În ciuda izolării unor deţinuţi, o închisoare este o comuni­tate şi dovada grăitoare este faptul că în închisoarea noastră municipală paznicii plăteau tribut bolii în aceeaşi măsură ca şi prizonierii. Din punctul de vedere superior al ciumei, toată lumea, de la director şi până la ultimul deţinut, era condamnată, şi, pentru prima oară, poate, domnea în închi­soare o justiţie absolută.
Zadarnic au încercat autorităţile să introducă o ierarhie în această nivelare, concepând ideea de a decora paznicii de închisoare morţi în exerciţiul funcţiunii. Cum starea de asediu era decretată şi cum, dintr-un anumit punct de vedere, se putea considera că paznicii închisorii erau mobilizaţi, li s-a dat medalia militară cu titlu postum. Dar dacă deţinuţii n-au ridicat nici un protest, cercurile militare n-au văzut lucrurile cu ochi buni şi au atras pe bună dreptate atenţia că o con­fuzie regretabilă s-ar putea produce în spiritul publicului. Autorităţile au dat dreptate acestei plângeri şi s-au gândit că mai simplu era să se atribuie paznicilor care mureau medalia epidemiei. Dar pentru cei care o luaseră pe cea militară greşeala se comisese; nu era de conceput să li se retragă de­coraţiile, iar cercurile militare continuau să-şi menţină punctul lor de vedere. Pe de altă parte, în ceea ce priveşte medalia epidemiilor, ea avea inconvenientul de a nu produce efectul moral care fusese obţinut prin atribuirea unei deco­raţii militare, deoarece pe timp de epidemie era banal să obţii o decoraţie de acest gen. Toată lumea a fost nemulţu­mită.
În plus, administraţia penitenciară nu a putut să proce­deze ca autorităţile religioase sau cum procedaseră, în mai mică măsură, cele militare. Călugării singurelor două mănăstiri ale oraşului fuseseră, într-adevăr, dispersaţi şi găzduiţi provizoriu în familii cucernice. La fel, de câte ori lu­crul a fost posibil, mici companii fuseseră scoase din cazărmi şi băgate în garnizoană, în şcoli sau în imobile publice. Ast­fel boala care, aparent, îi silise pe locuitori la o solidaritate de asediaţi, distrugea în acelaşi timp asociaţiile tradiţionale şi îi retrimitea pe indivizi în singurătatea lor. Asta crea un adevărat haos.
Se poate presupune că toate aceste circumstanţe, adăugate la vânt, transmiseseră incendiul şi în unele spirite. Porţile oraşului au fost din nou atacate în timpul nopţii, de mai multe ori, dar de astă dată de mici grupuri înarmate. Au avut loc schimburi de focuri, răniri şi câteva evadări. Postu­rile de pază au fost întărite şi aceste tentative au încetat des­tul de repede. Ele au fost totuşi suficiente pentru a stârni în oraş un suflu de revoltă care a provocat câteva scene de vio­lenţă. Case, incendiate sau încuiate din motive sanitare, au fost jefuite. La drept vorbind, este greu de presupus că aceste acte ar fi fost premeditate. Cel mai adesea o ocazie neaşteptată împingea oamenii, până atunci onorabili, la acţiuni blamabile care au fost imitate imediat. Se găsiseră astfel smintiţi care să se năpustească într-o casă încă în flăcări, în prezenţa proprietarului însuşi, năucit de durere. În faţa nepăsării acestuia, exemplul celor dintâi a fost urmat de mulţi dintre spectatori şi, pe această stradă întunecoasă, la lumina incendiului, s-au văzut fugind în toate părţile umbre deformate de flăcările care pâlpâiau şi de obiectele sau mobi­lele pe care le duceau pe umeri. Tocmai aceste incidente au silit autorităţile să asimileze starea de ciumă cu starea de asediu şi să aplice legile care decurgeau de aici. Au fost împuşcaţi doi hoţi, dar e îndoielnic ca asta să fi făcut vreo impresie asupra celorlalţi, căci în mijlocul atâtor morţi aceste două execuţii au trecut neobservate: era o picătură de apă într-un ocean! Şi, într-adevăr, scene asemănătoare s-au repetat destul de des, fără ca autorităţile să schiţeze gestul de a interveni. Singura măsură care a părut să-i impre­sioneze pe toţi locuitorii a fost interzicerea circulaţiei şi stin­gerea luminilor pe străzi. Începând de la orele unsprezece, cufundat într-un întuneric complet, oraşul era împietrit.
Sub nopţile cu lună, el îşi alinia zidurile albicioase şi străzile drepte, nepătate vreodată de masa neagră a unui ar­bore, netulburate vreodată de pasul unui trecător sau de lătratul unui câine. Marele oraş tăcut nu mai era atunci decât o adunare de cuburi masive şi inerte, în mijlocul cărora nu­mai efigiile încremenite ale binefăcătorilor uitaţi sau ale oa­menilor mari din vechime, înăbuşiţi pentru totdeauna în bronz, încercau, cu falsele lor obrazuri de piatră sau de fier, să evoce o imagine degradată a ceea ce fusese omul. Aceşti idoli mediocri tronau sub un cer dens, la încrucişările străzilor fără viaţă, brute insensibile care întruchipau destul de bine domnia nemişcării în care intrasem, sau cel puţin ordinea ei ultimă, aceea a unui mare cimitir în care ciuma, piatra şi întunericul, făcuseră să tacă în cele din urmă orice glas.


Dar întunericul era şi în inimi şi atât lucrurile adevărate cât şi legendele care se povesteau în legătură cu înmormântările nu erau menite să-i liniştească pe concetăţenii noştri. Naratorul se scuză, dar trebuie totuşi să vorbească despre înmormântări. El înţelege reproşul care i s-ar putea face în această privinţă, dar singura lui justificare este că înmormântări au fost în tot timpul acestei perioade şi că, într-un anume fel, a fost obligat, la fel cum au fost obligaţi toţi concetăţenii noştri, să se preocupe de înmormântări. În orice caz, nu că ar avea gustul acestui gen de ceremonii, el preferând dimpotrivă societatea celor vii, şi pentru a da un exemplu, băile în mare. Dar, de fapt, băile în mare fuseseră suprimate şi societatea celor vii se temea tot timpul să nu fie obligată să cedeze pasul societăţii morţilor. Asta era un lucru evident. Bineînţeles, puteai totuşi să te forţezi să nu vezi această evidenţă, să-ţi acoperi ochii şi s-o refuzi, dar evi­denţa are o putere teribilă care sfârşeşte totdeauna prin a învinge orice. Există, de pildă, vreun mijloc de a refuza înmormântările, în ziua în care cei pe care îi iubeşti au nevoie de înmormântări ?
Ei bine, ceea ce caracteriza la început ceremoniile noas­tre era rapiditatea! Toate formalităţile fuseseră simplificate şi, în general, pompa funebră fusese suprimată. Bolnavii mu­reau departe de familiile lor, iar vechile rituale fuseseră in­terzise, în aşa fel încât cel care murise seara petrecea noaptea singur, iar cel care murea în timpul zilei era înmormântat fără întârziere. Familia era, bineînţeles, înştiinţată, dar în majoritatea cazurilor nu se putea deplasa, fiind in carantină dacă locuise laolaltă cu bolnavul. În cazul în care familia nu trăise împreună cu cel mort, ea se prezenta la ora indi­cată, adică a plecării spre cimitir, trupul fiind de mai înainte spălat şi pus in sicriu.
Să presupunem că această formalitate ar fi avut loc la spitalul auxiliar de care se ocupa doctorul Rieux. Şcoala avea o ieşire plasată în spatele clădirii principale. Într-o mare magazie care dădea pe culoar se aflau sicriele. Pe culoar chiar, familia găsea un singur sicriu gata închis. Se trecea de îndată la ceea ce era mai important, adică i se dădea capului familiei hârtiile la semnat. Trupul era apoi încărcat într-o maşină care era ori un adevărat furgon, ori o ambulanţă mare transformată. Rudele se urcau într-unul din taxiurile care mai erau încă autorizate să circule, şi cu toată viteza maşinile ajungeau pe străzi laterale la cimitir. La poartă, jandarmii opreau convoiul, puneau o ştampilă pe permisul oficial, fără de care era cu neputinţă să ai ceea ce concetă­ţenii noştri numesc un ultim lăcaş, se dădeau la o parte iar maşinile opreau lângă un loc pătrat în care numeroase gropi aşteptau să fie umplute. Un preot întâmpina trupul, căci serviciile religioase la biserică fuseseră suprimate. În timp ce se rosteau rugăciunile, sicriul era coborât din maşină, legat cu frânghii, tras, aluneca, se lovea de fundul gropii, preotul îşi flutura agheazmatarul iar primii bulgări de pământ se şi prăvăleau peste capac. Ambulanţa plecase puţin mai devreme ca să fie supusă unei stropiri cu dezinfectant şi, în timp ce lutul aruncat cu lopata răsuna din ce în ce mai înăbuşit, familia dispărea în taxi. Un sfert de oră mai târziu era din nou acasă.
Astfel, totul se petrecea cu maximum de rapiditate şi mi­nimum de riscuri. Şi, fără îndoială, cel puţin la început, este evident că sentimentul legitim al familiilor a fost jignit. Dar astea sunt consideraţii de care nu se poate ţine seama pe vreme de ciumă : totul fusese sacrificat eficacităţii. De altfel, dacă la început moralul populaţiei suferise din pricina aces­tor practici, căci dorinţa de a fi înmormântat în mod decent este mai răspândită decât se crede, ceva mai târziu, din feri­cire, problema aprovizionării devenise delicată şi interesul locuitorilor s-a îndreptat spre alte preocupări mai imediate. Absorbiţi de faptul că trebuiau să stea la cozi, să efectueze demersuri, să îndeplinească formalităţi dacă voiau să mănânce, oamenii nu au mai avut timp să se gândească la fe­lul în care se murea în jurul lor sau în care vor muri ei înşişi. Aşadar, aceste greutăţi materiale, care ar fi trebuit să fie un rău, s-au arătat până la urmă a fi o binefacere. Şi totul ar fi fost cum nu se poate mai bine dacă epidemia, aşa cum s-a şi văzut, nu s-ar fi extins...
Căci sicriele au devenit atunci mai rare, lipsea pânza pen­tru giulgiu, şi locul în cimitir. Trebuia făcut ceva ! Cel mai simplu, şi tot din motive de eficacitate, se pare să fi fost gru­parea ceremoniilor şi, când lucrul era necesar, sporirea numărului de drumuri făcute între spital şi cimitir. Astfel, în ceea ce priveşte secţia lui Rieux, spitalul dispunea în acel moment de cinci sicrie. O dată ocupate, ambulanţa le încărca. La cimitir, cutiile erau golite, şi trupurile de culoa­rea fierului depuse pe tărgi aşteptau într-un hangar amena­jat în acest scop. Sicriele se stropeau cu soluţie antiseptică, duse la spital, şi operaţia reîncepea de câte ori era necesar. Organizarea era prin urmare foarte bună şi prefectul se arăta satisfăcut. El îi spusese chiar lui Rieux că la urma ur­mei acest sistem era mai bun decât căruţele cu morţi conduse de negri, aşa cum erau descrise în cronicile vechilor ciume.
— Da, spune Rieux, este aceeaşi înmormântare, dar noi facem şi fişe... Progresul este incontestabil.
În ciuda acestor succese ale administraţiei, caracterul neplăcut pe care îl luau acum formalităţile îl obligau să îndepărteze rudele de la ceremonie. Li se tolera doar să vină la poarta cimitirului şi încă nici asta nu era oficial admis. Pentru că, în ceea ce priveşte ultima ceremonie, lucrurile se schimbaseră puţin. La marginea cimitirului, pe un spaţiu liber, acoperit cu arbuşti de fistic, fuseseră săpate două imense gropi. Exista groapa bărbaţilor şi groapa femeilor. Din acest punct de vedere, administraţia respecta conve­nienţele şi abia mult mai târziu, prin forţa lucrurilor, a dispărut şi această ultimă pudoare şi au fost îngropaţi în dez­ordine, unii peste alţii, bărbaţi şi femei, fără vreo preocupare pentru decenţă. Din fericire, această ultimă ruşine a marcat numai ultimele momente ale flagelului. În perioada de care ne ocupăm, despărţirea gropilor exista şi prefectura ţinea mult la acest lucru. În fundul fiecăreia din ele un strat gros de var nestins fumega şi clocotea. Pe marginile gropii, dintr-un morman din acelaşi var ieşeau clăbuci în aer liber. Când drumurile ambulanţei se terminau, tărgile erau aduse în şir şi de pe ele alunecau pe fundul gropii, aproximativ unele lângă altele, trupurile despuiate şi uşor strâmbe, care, în aceeaşi clipă, erau acoperite de var nestins, apoi de pământ, dar numai până la o anumită înălţime, spre a păstra loc oaspeţilor care mai urmau să vină. A doua zi rudele erau invitate să semneze într-un registru, ceea ce scotea la iveală diferenţa care poate să existe între oameni şi, de exemplu, câini: la oameni este totdeauna posibil controlul.
Pentru toate aceste operaţii era nevoie de personal şi autorităţile erau mereu pe pragul de a-i duce lipsa. Mulţi dintre aceşti infirmieri şi gropari mai întâi oficiali, apoi improvizaţi, au murit de ciumă. Oricâte precauţii se luau, într-o zi tot se producea contagiunea. Dar dacă te gândeşti bine, lu­crul cel mai uimitor a fost acela că pentru această meserie n-au lipsit niciodată oamenii în tot timpul epidemiei. Perioada critică a apărut cu puţin înainte ca ciuma să fi atins punctul maxim şi îngrijorarea doctorului Rieux era atunci înte­meiată. Nici pentru cadrele sanitare, nici pentru ceea ce el numea muncile grele, mâna de lucru nu era îndestulătoare. Dar, începând din momentul în care ciuma a pus într-adevăr stăpânire pe tot oraşul, însuşi excesul bolii a atras după sine consecinţe foarte comode, deoarece a dezorganizat întreaga viaţă economică şi a sporit considerabil numărul de şomeri, în majoritatea cazurilor, aceştia nu puteau fi recrutaţi pen­tru treburi cerând iniţiativă, dar au uşurat muncile penibile, într-adevăr, începând din acel moment mizeria s-a dovedit mai puternică decât frica, cu atât mai mult cu cât munca era plătită proporţional cu riscul. Secţiile sanitare au putut dis­pune de o listă de solicitanţi şi, de îndată ce se producea un loc vacant, erau înştiinţaţi primii de pe listă care, dacă nu lăsaseră şi ei locul vacant în urma lor între timp, se prezentau de îndată. Astfel, prefectul care ezitase multă vreme să folosească pe cei condamnaţi temporar sau pe viaţă la acest gen de munci a putut să evite să facă uz de această măsură extremă. El era de părere că atâta vreme cât vor exista şo­meri, se putea aştepta.
De bine, de rău, până la sfârşitul lunii august concetăţenii noştri au putut deci să fie duşi la ultimul lor lăcaş dacă nu în mod decent, cel puţin în suficientă ordine pentru ca adminis­traţia să aibă conştiinţa că-şi îndeplineşte datoria. Dar tre­buie anticipat puţin asupra urmării evenimentelor pentru a povesti ultimele procedee la care am fost nevoiţi să recur­gem. La nivelul la care ciuma s-a menţinut într-adevăr începând cu luna august, numărul mare al victimelor a depăşit cu mult posibilităţile pe care le putea oferi micul nostru cimitir. Zadarnic au fost dărâmate părţi din zid, za­darnic a fost făcută pentru cei morţi o ieşire în terenurile înconjurătoare, a fost curând nevoie să se găsească altceva. S-a hotărât mai întâi ca înmormântările să fie făcute noaptea, ceea ce dintr-o dată permisese autorităţilor să procedeze fără anumite menajamente. 


va urma