LORYSS
In timp ce Europa democratica si libera se integra, Europa comunista si nelibera se dezintegra incet dar sigur. Acest proces de dezintegrare a fost benefic in dublu sens si anume a insemnat disparitia Tratatului de la Varsovia si a Consiliului de Ajutor Economic Reciproc si, odata cu caderea comunismului, a deschis drumul spre integrarea europeana deplina. De fapt, partizanii sinceri ai Europei Unite au dorit ca ea sa cuprinda toate statele europene, bogate si sarace, intrucat in formatia veche si partiala Europa Unita a fost comparata cu un om in plina crestere (si dezvoltare), dar care merge inca „in scutece de copil”. Europa urma deci sa cuprinda si statele europene din Centrul si Rasaritul continentului, dar acestea trebuiau sa se dezica de traditiile totalitarismului, nationalismului si imperialismului.
Cea mai trista perioada a statelor comuniste - cea stalinista din 1945 - 1953, a luat sfarsit odata cu moartea marelui dictator si a facut loc fazei destalinizarii din anii 1953-1964, dominata de figura lui Hrusciov, urmata si ea de „epoca stagnarii” din 1964-1985 reprezentata de Leonid Ilici Brejnev. Unii specialisti au folosit pentru anii de dupa 1953 termenul de „epoca post-terorista”. Este drept ca Gulagurile au disparut, procesele politice s-au redus, s-a trecut chiar la eliberarea detinutilor politici, la reabilitarea unor victime ale stalinismului, dar regimul comunist ramanea totalitar iar epoca post-terorista n-a fost totusi lipsita de teroarea tancurilor rusesti ce se miscau rapid in spatiul Europei Centrale si Rasaritene, acolo unde Moscova credea ca regimul rosu era in pericol sau ca partidele comuniste erau pe punctul de a pierde controlul asupra tuturor institutiilor centrale si locale. National-comunismul si o uriasa propaganda in mass-media au fost alte arme care tineau in fiinta regimurile comuniste si chiar daca sefii partidelor comuniste si-au subordonat serviciile speciale de securitate acestea au controlat sever societatile din Europa Centrala si Rasariteana in continuare.
Dar setea de libertate a omului n-a putut fi stinsa de fortele de represiune comunista si ea lega intr-un fel din strafunduri Europa Centrala si Rasariteana de cea Occidentala. Lupta pentru libertate a subminat regimurile comuniste din interior, asa cum succesele Europei Unite le nega din exterior. La 17 iunie 1953 muncitorii din Berlinul de Est ies pe strada si declanseaza o revolta, repede reprimata de tancurile rusesti care lasa in urma lor 51 de morti. Printre ei s-au aflat si cativa securisti ucisi de muncitori iar in saptamanile urmatoare sunt operate mii de arestari pentru a baga groaza in clasa muncitoare in numele careia se guverna. Alte miscari si revolte de strada s-au declansat la Plsen si Brno in Cehoslovacia. In Polonia rezistenta era surda, subterana si aproape continua. Biserica poloneza catolica rezista demn contra ateismului rosu prin prelatii si preotii ei si declara in scris ca nu exista si nu va exista vreodata o putere laica in tara care sa reuseasca sa-i desparta pe polonezi de Iisus Christos si de biserica atasata atat patriei cat si Sfantului Parinte de la Roma. Episcopii in scrisori pastorale apara autonomia individuala si personalitatea fiecarui crestin polonez, libertatea lui de gandire interioara si de manifestare exterioara, condamnand implicit fortarile artificiale ale comunistilor de a crea oameni de alt tip decat acela al Marelui Creator. In atmosfera mincinoasa a totalitarismului rosu, care trambita deschiderea drumului spre o asa-zisa „lume mare si noua” a comunistilor, biserica polona si-a facut datoria aparand cu voce tare si in enciclice si pastorale scrise adevarurile perene ale crestinismului, demnitatea si libertatea umana.
Tot biserica polona a intretinut viu si unit spiritul natiunii poloneze, privata de statul sau de catre rusi, prusaci si austrieci intre 1794-1918 si a mentinut treaza in inimi si suflete speranta de a invinge nazismul ce i-a distrus patria - impreuna si cu complicitatea initiala a rusilor - in cadrul celei de a patra impartire a Poloniei in 1939 care a durat pana in 1945. Atacand „completa reconstructie a constiintei umane” propusa de comunisti, in „Scrisoarea Episcopatului catre Tineretul Catolic Polonez din 1948” se dadeau asigurari ca tinerii polonezi nu vor fi privati de nimeni si nici despartiti de Dumnezeu si de religie, de invataturile si comandamentele sale. Biserica ii va creste, ii va educa si ii va apara in spiritul demnitatii supreme ca fii liberi si rationali ai lui Dumnezeu, conectati si la destinul laic al lumii si al societatii dar si la salvarea eterna prin Biserica lui Christos. Coplesiti de reprosurile ministrilor responsabili cu relatiile Stat-Biserica, care-i acuza de activitati intense contra guvernului si a statului democrat-popular, prelatii resping cu demnitate toate invinuirile si raspund ca tocmai in acele vremuri si imprejurari impuse de regimul comunist din Polonia cel mai periculos lucru pentru natiune ar fi despartirea ei de Biserica, lucru ce nu se va intampla niciodata in Polonia. Clericii proveneau si ei din natiune, din taranii de la sate si muncitorii de la orase. In trecut ei au ridicat primele scoli, au fondat biblioteci, spitale, orfelinate, au propagat iubirea fata de Dumnezeu fara sa uite de iubirea fata de aproape. Episcopii le scriau clar ministrilor comunisti ca daca cineva a iubit intr-adevar Polonia si natiunea, aceia erau in primul rand preotii care si-au dat viata pentru libertatea si fericirea lor de-a lungul secolelor, asa ca era un non-sens sa-i desprinda de la altare si sa-i trimita in inchisori.
In jurul Bisericii polone s-au concentrat multe cercuri ale societatii urbane si rurale din care unele au trecut si la lichidarea fizica a unor comunisti ca raspuns la represiunile organizate de ei contra fortelor democratice ale natiunii. Printre activistii lichidati s-au numarat si cativa evrei si guvernanti si anumite ligi legate de ei au cerut Bisericii sa condamne aceste excese fiind manifestari ale Antisemitismului.
Primatul a raspuns in 1946 ca acei evrei n-au fost ucisi din cauza antisemitismului din Polonia, ci fiindca au fost activisti comunisti de frunte. Timpul a dovedit ca Biserica polona a condamnat hotarat si antisemitismului - ca si comunismul - si tocmai guvernantii comunisti din Polonia au dat dovada de asemenea sentimente ulterior intalnindu-se in timp si spatiu cu spiritul nazist disparut dar renascut la scara mai mica desigur prin politica colegilor sau adversarilor rosii. Comunistii polonezi au fost nevoiti sa semneze mai multe acorduri cu puternica si invincibila de fapt Biserica a Poloniei incepand cu anul 1950. Bierut si subordonatii lui au contraatacat si au dorit sa-si aserveasca Biserica deoarece nu s-au putut consola cu gandul ca n-o puteau controla, subordona si folosi ca instrument al lor.
Cardinalul Wyszynski (1901-1981) le-a dovedit ca stradaniile lor erau zadarnice, ca birocratizarea si etatizarea Bisericii catolice a Poloniei erau sortite unui esec ireversibil, deoarece intre Guvernarea Eterna a lui Iisus Christos si credinciosii lui nu existau si nu vor exista nici un fel de intermediari.
Cardinalul Wyszynski
Sfanta Biserica va apara cu hotarare Guvernarea lui Christos, deoarece libertatea Guvernarii lui Christos era identica si reprezenta cel mai puternic si mai vizibil semn al libertatii de constiinta a omului. In concluzie, episcopii si preotii vor ramane liberi in raport cu regimul laic in problemele spirituale deoarece daca ei erau liberi ramaneau liberi si fii lui Dumnezeu carora li se garanta libertatea de constiinta.
Episcopii intruniti la Cracovia, in 1953, au respins in scris presiunile comuniste si au afirmat prin vocea Primatului ca Caesarul rosu nu are ce cauta la altar. Guvernul a reactionat dur, l-a arestat pe Cardinal, l-a scos din Varsovia, l-a inchis, dar, totul, a fost zadarnic. Rezistenta acestei natiuni catolice politica si civila in aceeasi masura a continuat si in subteran si la suprafata punandu-i pe ganduri pe carmuitorii comunisti.
In scurt timp acestia au fost nevoiti sa-l scoata pe Cardinal din inchisoare, sa respecte acordurile cu Biserica, universitatea si proprietatile ei, sa stopeze colectivizarea taranimii poloneze catolice, care ramane proprietara si intr-un fel libera, sa-i inlocuiasca pe consilierii sovietici foarte detestati de natiunea poloneza care operau in serviciile de specialitate comuniste din Polonia. Anumiti conducatori rosii polonezi, invitati la Congresul al XX-lea al P.C.U.R.-ului, din 1956, daca n-au crezut vocile „mincinoase” si „intrigante” din presa imperialista si „reactionara”, au avut ocazia sa auda din gura lui „tatuca” Hrusciov ca Moscova lui Stalin a ucis toata conducerea miscarii comuniste poloneze antebelice pe baza unor acuzatii false si imaginare. Chiar in sanul conducerii rosii de la Varsovia, apare un curent care dorea sa-si hotarasca singura structura fara sa consulte neaparat Moscova. In 1956 izbucnesc miscari simultane de revolta in Polonia care cer reforme si libertati iar la Poznan muncitorii, in numele carora era guvernata tara, striga cu voce tare si scriu pe pancarte ca vor „paine si libertate” dar si „rusilor, plecati acasa”. Considerand ca asemenea manifestari erau prea periculoase si pentru ei, comunistii polonezi imbina concesiile cu represiunile si dispun „foc in carne vie”, ucigand din „solidaritate de clasa” 53 de muncitori. Imbinand represiunea cu concesiunea, echipa rosie reuseste sa ramana la putere si sa controleze intr-un fel situatia generala desi cedeaza si pierde controlul total in situatii speciale. Oricum, comunistii polonezi, n-au avut de gand sa se proclame neutri, sa paraseasca pe plan diplomatic Moscova si Tratatul de la Varsovia, U.R.S.S.-ul fiind in continuare in acei ani singura garantie externa puternica si serioasa a ramanerii pe mai departe a „teritoriilor recuperate” din vest si a celei mai mari parti din fosta Prusie orientala in frontierele Poloniei.
Hrusciov, acuzat de durii din „troika” si de adeptii lor ca prin „dezghetul” dus prea departe ar primejdui si functionarea pe mai departe in timp a sistemului de securitate exterioara din „braul rosu”, este ingrijorat si soseste pe neasteptate la Varsovia spre care se indreapta si diviziile rusesti. Surprinzator pentru el, seful comunist moscovit constata ca Armata rosie poloneza blocheaza toate caile de acces spre capitala in formatii gata de lupta si de foc daca diviziile ruse nu-si stopeaza ofensiva iar liderii bolsevici polonezi se concentreaza in jurul lui Wladislaw Gomulka pe care-l doresc secretar general desi facuse puscarie sub acuzatia de deviationism de dreapta sau de nationalism sovin (sau poate tocmai pentru acest motiv). Hrusciov, dupa doua zile de discutii, este de acord sa accepte noua linie de la Varsovia si faptele implinite deja inainte de 1956 fiind convins ca drumul polonez al lui Gomulka spre socialism nu afecteaza interesele sovietice fundamentale. Pe de alta parte, U.R.S.S. nu putea sa-si permita din punct de vedere militar, nu dorea si nici nu putea sa-si permita declansarea unui conflict militar cu cea mai mare aliata a sa din Tratat si din lagarul comunist care, pe deasupra, se anunta in acel an si in anumite privinte foarte curajoasa si hotarata sa nu cedeze intru totul in fata Moscovei. Maresalul Rokosowski, desi polonez de nastere dar rus si bolsevic prin educatie si cariera in Armata rosie a lui Stalin, a trebuit sa paraseasca Polonia impreuna cu consilierii sai iar in Armata populara poloneza au fost cooptati unii ofiteri din fosta Armata a Tarii sau altora mai batrani li s-au platit pensii.
Dupa ce solii lui Gomulka, Wladyslaw Bienkowski si Zenon Klisko duc tratative in inchisoare cu Primatul, acesta este eliberat, se intoarce in capitala, isi reasuma toate competentele oficiale, Biserica primeste reprezentanti in Seim si se reintroduce educatia religioasa in scolile publice pentru elevii ai caror parinti cer in scris acest lucru. In anii urmatori, insa, conducerea comunista reprima orice incercare de reintroducere a pluralismului politic real si a sindicatelor libere si speriata probabil de propriile concesii facute Bisericii incearca zadarnic sa-i reduca influenta in sanul societatii poloneze.
Dupa unii specialisti, liderii comunisti au sperat ca dezvoltarea industriei si stiintei ii va indeparta pe toti polonezii si mai ales pe muncitori de Biserica si ii va apropia de partid, dar lucrurile au evoluat exact invers in anii urmatori plini de confruntarile dintre regim si oponentii ei din societatea civila poloneza. Paralel cu cedarile partiale din Polonia, tot in 1956, Hrusciov recunoaste si drumul propriu spre socialism ales de Tito care a rupt-o cu Moscova din 1948 si s-a aliniat lumii a treia si statelor neutre.
In Ungaria, natiune catolica si partial protestanta, dar politica, civila si curajoasa, s-a declansat insa un conflict violent cu regimul comunist represiv intern si extern iar aici unii generali, ofiteri si soldati maghiari comunisti se lupta cu „Camarazii” si tovarasii militari sovietici „eliberatori”. Pe strazile Budapestei rezistenta cea mai inversunata contra armatelor Moscovei s-a inregistrat tocmai in cartierele muncitoresti. „Stalinul” unguresc Ernö Gerö, succesorul altui „Stalin” maghiar, Rakosi, a fost primul care i-a chemat pe sovietici la sfarsitul lui octombrie 1956 pentru a-l sprijini sa ramana secretar general. Totusi Andropov nu-l agreeaza si doreste sa-l puna sef pe Janos Kadar care, ca si Gomulka, fusese inchis in perioada stalinista. Acesta devine secretar general, iar Gerö este dus la Moscova pe urmele lui Rakosi. Presiunea democratica exercitata de natiunea maghiara creste in intensitate, prim-ministrul comunist Nagy Imre cheama in guvern si ministri necomunisti, anunta retragerea din Tratatul de la Varsovia si proclama neutralitatea (probabil spera sa obtina in acest sens sprijinul diplomatic international oferit Austriei in 1955). Nu este exclus ca acest prim-ministru rosu - care facuse puscarie de aceeasi culoare - sa se fi scarbit de totalitarismul comunist intern si de U.R.S.S. in care vede si o si proclama cu voce tare ca fiind cea mai periculoasa putere imperialista de pe glob. Ungurii se concentreaza si in jurul Cardinalului lor eliberat Mindszenty József (1892-1975) care fusese condamnat la inchisoare pe viata in 1948, pentru a adanci lupta impotriva ateismului comunist.
Pe moment, totul a fost insa zadarnic, deoarece, dupa cateva fente de convorbiri si promisiuni sovietice de retragere a Armatei Rosii, tancurile acesteia se prabusesc peste mica Ungarie care apeleaza in van la O.N.U. si la protectie internationala. Micii unguri insa lupta, se dovedesc mari in curaj si in spirit, iar, potrivit unor stimari niciodata certe, ei lasa pe campul de onoare al mortii pentru o viata libera, 3.000 de oameni la care se adaugau si 15.000 de raniti. Peste 200.000 de maghiari s-au refugiat in lumea libera iar in tara unii participanti la revolta comunista au fost executati (dupa unele date 293 dupa altele 2.000). Printre cei executati au fost si Nagy Imre si apropiatii lui, care n-au recunoscut nici legitimitatea interventiei ruse „salvatoare” a regimului de democratie populara, si nici pe aceea a instalarii lui Kadar la putere. Alaturi de ei au fost executati si militari, in frunte cu Pal Maleter, ministrul Apararii al lui Nagy Imre, comunisti civili ca Jozsef Szilagy care in timpul procesului s-a transformat din acuzat in acuzator la adresa comunistilor ce-l judecau spunandu-le printre altele ca inchisorile regimului fascist al lui Horthy erau sanatorii in comparatie cu cele ale regimului de democratie populara. De fapt, unii gazetari comunisti, ca, de pilda, Geza Losonczy, devenit ministru, a murit in inchisoare inainte de a apuca zilele procesului. In pofida infrangerii de moment, insotita si de 25.000-26.000 de condamnari la inchisoare a urmat un dezghet real, nu numai prin amnistierile generale de dupa 1960, dar si prin reforme economice si sociale semnificative care au dus la socialismul „gulasului”, la mica industrie privata, la fermieri unguri productivi si bine situati material, la refacerea unor sectoare ale economiei scapate de sub incidenta centralizarilor fortate, lucru pentru care pana si unii reformatori sovietici i-au invidiat pe cei de la Budapesta. Deci sangele varsat in 1956 n-a fost zadarnic, a dat roade in timp si a dus la imblanzirea Mamonei rosii.
Cat despre comunistii de tip Imre Maleter ne indoim ca mai putem folosi pe bune proverbul „singurul comunist bun este cel mort”, ci este necesar sa-l amendam cu adaosul „singur comunist bun este cel ce se dezice de comunism” sau mai ales cade in lupta contra imperialismului rosu de la Moscova.
Intre timp, altii, cazuti si ei prada inchisorilor si deportarilor comuniste, incadrati si stransi puternic in „braul rosu” si deci aflati sub impactul aceluiasi nefericit spatiu geo-politic al heartlandului moscovit, dar ortodocsi in majoritate, ce-si dormeau mai mult sau mai putin adanc „somnul cel de moarte”, s-au multumit din motive subiective sau obiective sa-si manifeste atasamentul fata de valorile europene crestine si democratice ale fostului regim monarhic parlamentar prin lupte de gherila anticomunista sustinute de haiducii frumosi la suflet si credinciosi marilor idealuri interbelice din munti.
Unii specialisti in istoria recenta au sustinut poate in mod obiectiv ca romanii n-au putut riposta altfel in anii stalinismului, deoarece aici teroarea era mai mare iar Stalin era cu ochii in primul rand pe Romania, Polonia, Germania Orientala. Nu suntem si nici nu dorim sa devenim specialisti in istoria contemporana, de care ne-am interesat in acest material doar ca fiind „fiica” sau urmasa celei moderne si in calitate aproape de „amator” ne-am permis sa ne exprimam numai cateva consideratii generale asupra evolutiei secolului al XX-lea si al sintezei 1918-1945-1947-1989 1991. In consecinta, ii intrebam tot retoric si ii lasam pe specialistii adevarati sa gaseasca explicatiile la faptul ca polonezii si est-germanii au ripostat intr-un fel, mai deschis, mai direct si in plina strada iar romanii mai ascuns, mai indirect si la adapostul codrilor ai caror frati se considera. Oricum, insa, si in Romania anului 1956, daca regimul comunist colaboreaza cu Moscova, unele cercuri intelectuale si universitare si nu numai se solidarizeaza cu miscarea anticomunista si antirusa din Ungaria iar in anii urmatori tot mai multi romani protesteaza in diferite forme contra „Stalinului” de la Bucuresti, faraonul rosu de trista amintire N. Ceausescu, militeaza pentru sindicate si gandire libera iar muncitorii organizeaza greve si manifestatii publice in Valea Jiului si Brasov. Paralel, in toate statele comuniste care vrand-nevrand, au trecut de la teroarea si lichidarea fizica la cea psihologica, ideologica si politica, au continuat miscarile de protest si de condamnare politica in numele democratiei si a libertatii omenesti pana la disparitia regimului.
In 1968, in noaptea de 20 spre 21 august, sub numele de cod „Dunarea” pe care unii europeni din secolul al XIX-lea ar fi dorit-o ca nucleul unei Mici Europe Orientale maresalul „imperial” rosu Greciko, ministrul apararii sovietice, a declansat atacul „tovarasesc” contra Cehoslovaciei, cu 27 de divizii insumand 400.000 de soldati rusi, bulgari, est-germani, polonezi si unguri si inzestrate cu 6.300 tancuri, 800 avioane si 2.000 de tunuri. Istoria n-a cunoscut atacuri ale unui grup de state N.A.T.O. contra unui singur membru N.A.T.O. ceea ce a insemnat si inseamna inca ca situatia Europei Occidentale era mai normala si mai calma decat aceea a Europei Centrale si Rasaritene. Deci, in epoca „post-terorista” teroarea tancurilor rosii se derula impetuos pe senilele lor. In 1968, Cehoslovacia avea 14.300.000 de locuitori, cu mult sub jumatatea locuitorilor francezi din 1940 care au fost atacati de nazisti cu doar 2.500 de tancuri iar in iunie 1941, U.R.S.S.-ul a fost atacata cu 3.580 de tancuri. Rezistenta cehoslovaca a fost pasnica, dar generala, publica si stradala si au cazut ucisi 90 de oameni, au fost arestati unii lideri comunisti ce au dorit sa umanizeze si sa liberalizeze regimul dar, sub presiune populara, au fost eliberati si reinstalati in posturi, spre disperarea atacatorilor care au dorit instalarea unui guvern „muncitoresc- taranesc” care sa nu le mai creeze nici un fel de probleme. Impotriva interventiei au continuat luni de zile protestele pasnice dar semnificative - oameni, patrioti adevarati, democrati si dornici de libertate s-au transformat in „torte vii si arzande” - ca, de pilda, studentul Jan Palach, care, prin sacrificiul sau a provocat alte proteste si manifestatii de strada. Mult mai tarziu, in 1987, Babes, in numele romanilor patrioti, anticomunisti si iubitori de libertate, se transforma si el in „torta vie si in flacari”, ceea ce demonstreaza ca desi cu intarzieri si cu intensitati diferite, protestele si rezistenta impotriva regimului rosu s-au generalizat in Europa Centrala si Rasariteana. In 1969, studentul Jan Zajic, l-a urmat in moartea prin ardere de viu spre viata libera pe Palach iar la Jihlava, in Moravia, impreuna cu ei ardea si comunistul de 40 de ani, Evzen Placek care, probabil, a realizat ce eroare a comis cand s-a declarat membru al partidului rosu. Incet, dar sigur, multi comunisti, scarbiti de evenimentele comise de Moscova in 1956, 1968, renunta la mesianismul ideologic rosu iar euro-comunistii italieni, francezi, spanioli etc. resping principiul dictaturii proletariatului si metodele dure de represiune folosite de lagarul socialist, declarandu-se pentru pluralismul politic si parlamentarism.
In conditiile in care Nixon duce tratative cu China comunista, dinosaurul super-inarmat, dar care murea pe picioare, ce era U.R.S.S.-ul, participa impreuna cu satelitii ei la Conferinta de Securitate si Cooperare de la Helsinki din 1975. Statele maritime democratice au afirmat ca nu vor folosi forta contra dominatiei sovietice in Europa Centrala si Rasariteana, recunosc frontierele existente, exceptand schimbarile pasnice obtinute prin consimtamant mutual, extind schimbul economic cu Estul, dar obtin de la statele comuniste promisiunea ca vor garanta drepturile omului si vor promova schimburi culturale si interumane Est- Vest. Libertatile omului si ale cetateanului, proclamate diplomatic ca fiind obligatorii si necesare pentru toti europenii, au contribuit in anii urmatori la subminarea treptata dar sigura a comunismului. Comitetele Helsinki, Carta 77, Solidaritatea etc. adancesc lupta anticomunista in Europa Centrala si Rasariteana, in timp ce Sfantul Parinte de la Roma, originar din Polonia, actiona cu ardoare si cu tarie spirituala pentru faurirea unei Europe Crestine si libere, „doamna de fier”, Margaret Thatcher, de la Londra ingrijora Kremlinul cu critica ei sarcastica la adresa comunismului iar Reagan nu s-a sfiit sa denumeasca public Uniunea Sovietica drept imperiul raului sau al diavolului. In 1989, Gorbaciov si Bush au anuntat sfarsitul razboiului rece iar comunistii, ca Honnecker, Husak, Kadar, Ceausescu, Jivkov, Hodja, sunt aruncati impreuna cu regimul lor la groapa istoriei, dupa care dispare in scurt timp insusi imperiul „diavolului rosu”. A fost clar ca, din moment ce tancurile rusesti nu se mai puneau in miscare pentru apararea regimului totalitar, comunismul a murit, asa cum aceleasi tancuri l-au nascut in anii 1945-1948 in Europa Centrala si Rasariteana.
In anumite privinte anul 1918 renaste dupa disparitia imperiului sovietic prin revigorarea statelor independente Lituania, Estonia, Letonia, inghitite de Moscova in 1940, Armenia, Georgia, Azerbaidjan, Tadjikistan, Ucraina etc. incorporate in anii 1920 iar a doua jumatate a secolului al XIX-lea, care a inregistrat anumite succese prin unificarea unor state moderne din centrul continentului european, se repune in functie prin reunificarea Germaniei. „Ceea ce apartine “intregului” spunea Willy Brandt „creste si se dezvolta acum impreuna. Cand fosta R.D.G. a devenit parte a Republicii Federale ea a devenit automat, prin aceasta fericita reunificare cu puternicul stat german democratic si, deci prin el, parte a Europei Unite, fara nici o rezerva si fara comentarii. Chiar daca Bundesbank-ul a avut anumite propuneri si rezerve de ordin financiar, puternica marca germana de vest s-a schimbat la rata de 1 la 1 cu slaba marca germana orientala, germanii democrati bogati oferindu-si sprijinul pentru integrarea germanilor ex-comunisti saraci in structurile socio-economice si institutionale ale Republicii Federale. Multi au crezut ca Bonn-ul se va concentra doar spre ridicarea Germaniei Rasaritene la nivelul celei Occidentale si isi va uita sau isi va parasi vocatia europeana. Nimic mai fals, intrucat Articolul 23 al Legii Fundamentale privind reunificarea Germaniei a stipulat clar ca si in noua formula si structura, Republica Federala care recunoscuse in 1990 si frontierele Poloniei isi va concentra atentia si eforturile spre realizarea unei Europe Unite. Ex-R.D.G.-ul a avut o situatie de exceptie in raport cu celelalte state excomuniste, intrucat a intrat concomitent in propriul stat national federal si in Europa Unita.
In 1992, prin Referendum, deci printr-o autodeterminare bazata pe vointa majoritatii exprimata in aceasta forma, Slovacia se despartea pasnic si democratic de Cehia, asa cum si Norvegia se despartise de Suedia in 1905.
Chiar si in acest caz, autodeterminarea nationala a Slovaciei aminteste, ca principiu, de Anul 1918 iar prin schimbarea pasnica a frontierelor pe calea consimtamantului mutual este consfintita si Conferinta de la Helsinki, daca slovacii au considerat ca ei constituie o alta natiune cu interese specifice sau separate, lucru acceptat si de cehii democrati din 1992, comparabili cu suedezii din 1905. Slovacii n-au fost perfect multumiti de statutul lor nici in perioada interbelica iar in timpul celui de Al Doilea Razboi Mondial si-au avut un stat propriu, iar dupa aceea, simtindu-se probabil un fel de vioara a doua in comparatie cu Praga, au actionat pentru reactivarea unui stat independent. Tot asa s-au simtit si croatii si slovenii catolici, civilizati, harnici, in emisfera lor occidentala din spatiul iugoslav, unde productivitatea muncii era mereu mare si natalitatea mica. Acestia, in plus, s-au simtit inselati si frustrati de punerea in aplicare a ideii mari sarbe care concentra esenta puterii in Beogradul ortodox in defavoarea Zagrebului si Ljiublianei catolice. De fapt, inca din vremea lui Ljudevit Gaj a functionat din plin in secolul al XIX-lea dar si dupa aceea dilema: croatii, sarbii, slovenii reprezinta o singura natiune cu trei nume diferite sau chiar trei natiuni diferite. In secolul trecut a existat si o anumita concurenta intre ideea mare croata si ideea mare sarba, adica intre concentrarea sperantelor de emancipare a slavilor de sud in jurul Beogradului sau al Zagrebului. Lucrurile au devenit clare si conflictele s-au adancit dupa ce la 1878 croatii si slovenii saluta intrarea Bosniei si Hertegovinei sub administratia Austro-Ungariei sperand probabil ca daca reuseau sa obtina Regatul Tripartit al Croatiei, Sloveniei si Dalmatiei vor incadra in el si Bosnia si Hertegovina pe cand sarbii din Croatia si Slovenia si, mai ales, cei din Serbia independenta isi exprima dezaprobarea.
In Primul Razboi Mondial croatul Trumbic s-a apropiat de sarbul Pasic, nu atat de frica ungurilor si austriecilor pe cale de a fi invinsi si de a-si pierde regatele si imperiile multinationale, cat mai ales de frica italienilor victoriosi care-si doreau coasta dalmatiana. Dar prezumtia si dorinta fierbinte a slavilor de sud catolici a fost si a ramas clara si anume Zagrebul si Ljubliana urmau si trebuiau sa fie egale cu Beogradul, asa cum promitea nominal si titulatura noului stat din 1918 Regatul Sarbo-Croato-Sloven. Dar Beogradul ortodox impune ideea mare sarba, destituie, pensioneaza fortat sau chiar aresteaza membrii ai elitei militare croate, jigneste si inlatura functionarii de stat si magistratii deosebit de competenti croati care si-au avut statul lor autonom si inainte de 1918 pus in functie de Nagobda din 1868 dar si sloveni care au dobandit dexteritati si abilitati politice parlamentare la si de la Viena si multe competente locale in administratie si justitie. In conditiile in care se impune centralismul de stat sarb si ortodox, croatii se revolta, Radic Stephan apeleaza la Consiliul Suprem Aliat cu petitii semnate de sute de mii de croati si, din pacate, chiar la Stalin, pentru a obtine independenta. Croatii si slovenii acestia doar partial si intr-un stil mai moderat continua lupta contra Beogradului, inclusiv prin boicot parlamentar, dupa care se incearca repetate si numeroase compromisuri, se reiau activitatile parlamentare, dar, in mod bizar, sarbii fundamentalisti in sustinerea ideii mari sarbe, aplica parlamentarismul cu pistolul si-l ucid pe Stjepan Radic si pe cativa din colaboratorii lui.
Urmeaza dictatura regala a lui Alexandru Karagheorghevici care interzice toate steagurile nationale, in frunte cu cel sarbesc, imparte tara numita acum Iugoslavia, in 9 banovine (provincii) botezate dupa munti, rauri si vai, incercand sa opreasca varsarile de sange si sa domoleasca spiritele agitate pana la proxism. Cand incearca sa reintroduca regimul monarhic parlamentar si sa puna in functie si impacarea cu slavii catolici, regele Alexandru este ucis la Paris de teroristii macedoneni aliati cu ustasii croati. A fost o istorie a sanselor pierdute de si pentru Iugoslavia si functionarea ei asa cum s-a intamplat anterior si cu ocazia ratata spre sfarsitul vietii lui Pasic care, inainte de a muri, a realizat cand era insa „tarziu si era toamna” ca trebuia facut ceva serios pentru inlaturarea conflictului sarbo-croat si instituirea unui modus vivendi in tara. O ultima licarire de speranta a fost elaborarea acelui Sporazum mult mai consistent decat Ngodba croato-maghiara din 1868 contract de stat incheiat sub egida Printului-regent Paul si a croatilor moderati concentrati in jurul lui Vladko Macek care a instituit o Croatie puternica si intr-adevar egala cu Serbia ce avea 4.800.000 de cetateni dar, totul s-a petrecut spre marea nemultumire a sarbilor din Croatia care s-au considerat tradati de Beograd.
Insa si din aceasta incercare n-a rezultat decat o alta nereusita, deoarece sangele varsat pana atunci a dat nastere la resentimente adanci si la pofte de despartiri totale si ireversibile care s-au manifestat din plin in timpul celui de Al Doilea Razboi Mondial ce revitalizeaza ideea Croatiei independente si o pune in functie. Masacrele balcanice se deruleaza in anii celui de Al Doilea Razboi Mondial si in primii ani de pace, incepand cu cele dintre ustasi si cetnicii sau comunistii sarbi, apoi intre acestia din urma la care s-au adaugat luptele contra ocupantilor germani si dupa infrangerea lor s-au comis crime contra populatiei civile germane si maghiare. Comunismul domoleste spiritele si mentine Federatia iar croatul Tito care si-a permis sa dea cu „barda” si in Stalin la 1848 s-a autointitulat spre sfarsitul vietii si dictaturii sale „ultimul” iugoslav. Nemultumirile erup in 1991-1992, croatii si slovenii se considera natiuni diferite de cea sarba care, ramasa tributara vechii idei mari sarbe care o nega de iure si de facto pe cea iugoslava, se opune independentei slavilor catolici si conflictul degenereaza in razboaie nationale sangeroase, insotite de genociduri si de crime contra civililor, cand luptele se extind in Bosnia, Hertegovina, Kosovo. Interventia fortelor militare N.A.T.O. devine inevitabila pentru domolirea crimelor si pasiunilor sangeroase, prin eradicarea acestui focar local de razboi fierbinte si pe harta Europei apar noi state ca Slovenia, Croatia, Bosnia-Hertegovina, Macedonia.
In concluzie, asa-numitele destramari ale Federatiilor Cehoslovacia si Iugoslavia in anii 1992 care dupa unii ar pune sub semnul intrebarii sau ar distruge spiritul si ordinea europeana instituita de Anul 1918 o confirma prin dreptul de autodeterminare pana la despartirea de stat exprimat pasnic sau sangeros de slovaci, croati, sloveni care repetam s-au considerat si era atat treaba lor cat si dreptul lor sa se considere natiuni diferite de cehi sau sarbi.
Aceste doua cazuri specifice nu se pot si nici nu se vor putea extinde vreodata asupra altor state din zona, intrucat nimeni nu auzit vreodata de mai multe „natiuni” polone, mai multe „natiuni” letone, lituaniene, estone si romane. In cazul romanilor, insa, sovieticii au reusit prin persuasiune si presiune malefica exercitata in viata, mintile si mentalitatile mai multor generatii, sa creeze falsa impresie a unei natiuni „moldovene” cu statul ei Moldova dintre Prut si Nistru cu o prelungire rusofona funesta si peste fluviu. Dupa caderea comunismului, romanii devastati material si spiritual de comunism, dezorientati, saraci si nehotarati, nu-si sorb cel de la doilea Milcov, Prutul si marsaluiesc in Europa cu doua state romane, dintre care cel de-al doilea, botezat Republica Moldova, n-ar trebui sa fie decat partea rasariteana a primului. Dar, desi Pactul Ribentrop- Molotov a fost declarat caduc, romanii „mici” de peste Prut nu se pot exprima sau nu vor sa se exprime prin Referendum pentru refacerea unitatii nationale, in sensul hotarator de la Helsinki care a prevazut schimbarea pasnica a frontierelor prin consimtamantul mutual al partilor interesate si nici romanii „mari” nu intreprind nimic serios pentru a transforma „podul de flori” in pod de piatra si de contact solid si continuu cu fratii lor rasariteni. Dimpotriva, se semneaza tratate cu imperiul „diavolului rosu” cu putin timp inaintea disparitiei lui speram definitiva si ireversibila de pe scena unei istorii triste si disperate ce-i poarta pecetea peste timpuri. Dar Baritiu spunea ca istoria nu sta ci curge ca Dunarea si daca vreodata se va dori unificarea ea se va putea exprima democratic si pasnic, concomitent, de ambele parti interesate si conectate impreuna nu separat la Europa Unita unde, daca nu exista doua Germanii si nici nu trebuie sa existe vreodata "nu trebuie sa fiinteze nici doua Romanii" care, in conditii normale de pace si de securitate internationala democratica, n-ar fi fost niciodata despartite.
Este clar ca rezistenta adanca, tacuta sau publica, efectuata de popoarele din Europa Centrala si Rasariteana impotriva comunismului a fost completata in mod fericit de criticile si presiunile exercitate din afara de statele democratice occidentale iar succesele certe de ordin economic si tehnologic accelerate si de mobilitatea si libertatea generala a cetatenilor, de conexiunea prompta a informatiilor, de asigurarea unor venituri solide pe cap de locuitor in spatiul Comunitatii Europene, au contribuit si ele in felul si cu greutatea argumentelor lor la caderea Blocului sovietic european in totalitatea si intregul lui. Mostenirea rosie inregistrata in 1992 de statele excomuniste din Europa Centrala si Rasariteana este semnificativa in privinta ramanerii in urma a venitului pe cap de locuitor in comparatie cu statele Comunitatii Europene: Romania 1.089 dolari contra sau versus Portugalia 8.521, Bulgaria 1.329 contra Grecia 7.689, Cehia 2.437 contra Belgia 21.815, Ungaria 3.009 contra Danemarca 27.485, Polonia 1.963 contra Germania 22.032, Slovacia 1.908 contra Irlanda 13.758 etc.
Dupa unii oameni de stat si ganditori sau comentatori politici, revolutia anticomunista din 1989-1991 a lasat in urma ei trei Europe: Europa nr. 1 a democratiilor stabile si dezvoltate din Occident, Europa nr. 2 supranumita Triunghiul de la Visegrad cu Polonia, Ungaria, Cehia, dar care trage cu ochiul la sau spre care se uita si Slovenia si Slovacia si Europa nr. 3 cuprinzand celelalte state din fostul Bloc sovietic. Din punct de vedere militar, Polonia, Ungaria, Cehia, unde societatile civile au ramas destul de puternice, sunt incluse ca membri in N.A.T.O. si, in general, s-a afirmat ca statele din Europa nr. 2 vor putea fi integrate in Comunitatea Europeana fara greutati excesive, asa cum au fost acceptate anterior statele postfasciste, Spania si Portugalia sau Grecia. Consideram ca abia acum, dupa caderea dictaturilor comuniste si extinderea in spatiile europene a regimurilor democratice, s-au creat conditii mai favorabile pentru completarea pe etape sau pe faze a unei adevarate Europe Unite in limitele ei firesti si naturale. Ea se poate realiza in pofida tuturor greutatilor inca existente daca ne gandim ca anchilozarile, traumele si dezastrele create de totalitarismul rosu decenii de-a randul au fost totusi inlaturate pana la urma. Victoria finala impotriva ramasitelor rosii din Europa Centrala si Rasariteana, fie ele de ordin material sau mental, nu va fi posibila fara realizarea integrala a Europei Unite pe plan economic, politic si militar. Aceasta mareata opera se poate efectua treptat pe zone sau regiuni prin apropierea Europei nr. 3 de Europa Visegradului ca treapta de urcare in structurile europene comune si un anumit rol in procesul continuu de faurire a acestora l-ar putea avea ca grup regional si Consiliul Baltic sau alte forme ale unor cluburi din statele post-comuniste care sa actioneze ca mici motoare spre implinirea destinului european general.
Extinderea structurilor europene va depinde si de consolidarea democratiilor in Europa Orientala, de garantarea proprietatii ca baza a libertatii cetatenilor nationali si europeni in sau cu aceeasi masura, de intarirea graduala a unor economii libere si prospere de piata si, nu in ultima instanta, de compatibilitatea constitutiilor, a structurilor si legislatiilor interne cu cele internationale. Patrunderea sau interpatrunderea capitalului si tehnologiei occidentale cu resursele umane si materiale europene orientale ar accelera fara indoiala procesul integrarii europene. Dupa unii Europa avansata si unita deja ar trebui sa integreze mai departe toate statele daca vrea sa evite „catastrofa externa”, deci revitalizarea intr-un viitor mai mult sau mai putin apropiat a unor scene de genocid, a migratiilor de mase, saracite, pauperizate, care, pravalite peste Occident, devin devastatoare de bunastare si de stabilitate, castigate si realizate in vest cu multa munca, pricepere si truda sau chiar aparitia unor noi razboaie. Acesti ganditori, pesimisti la prima vedere, dar realisti prin concluziile stabilite, au fot totusi prea speriati probabil de teoria desfasurarii ciclurilor in evolutia istoriei generale care readuc la ordinea zilei si reactiveaza si asa numitele cicluri ale raului deci, razboaie, emigrari masive, dictaturi etc. Au existat si alte genuri de sceptici si mentalitati pesimiste, dar uniunea monetara s-a facut prin inlaturarea voluntara a vechilor monede, insa fara sa prabuseasca pe nimeni in neant, iar uniunea politica este in plin avant prin excluderea oricaror forme de politici inguste si izolationiste, ca sa nu mai vorbim de falimentul manifest al oricaror genuri de „clauze politice”, batute in cuie. In fond, s-a considerat ca „Prima Europa” va putea fi convinsa sau determinata sa accepte „A Doua Europa”, daca „A Treia” se intoarce la apartenenta si conturul ei european, validate prin structurile, formele si continuturile generale bine cunoscute, respectate si definite in acest spatiu.
Dar toate aceste angoase inspirate de anumite viziuni apocaliptice ale unui trecut amar si dureros trebuiesc treptat dar sigur depasite intrucat mesajul ce-l transmite secolul al XX-lea, care a scapat si de nazism si de comunism, este credinta invederata si de nezdruncinat ca democratiile interne si democratia internationala institutionalizata, vor face si fac casa buna, se vor consolida, inclusiv prin completarea Europei Unite de azi, incadrata armonios in O.N.U. In aceasta organizatie mondiala, ca si in partea ei componenta numita Europa Unita, s-a realizat deja pe baza valorilor perene ale umanismului si crestinismului si cele ale democratiei, intelegerea, consimtamantul si armonia intre general si particular, international, zonal si national. Practica istorica sau istoria recenta a dovedit fara dubii ca din moment ce omenirea a luptat atat de mult sa scape de nazism, de comunism, de razboi, este nevoie de un control international militar, politic, economic, vigilent si capabil sa evite renasterea ciclurilor raului, a dictaturilor de orice culoare si sa inlature pentru totdeauna din istoria omenirii genocidurile, focarele locale de razboi sau reaparitia unor tirani sinistri de genul lui Hitler, Stalin, Lenin, Gotwald, Ceausescu, Honnecker etc. N.A.T.O., in numele O.N.U. si al Europei Unite poate si trebuie sa apere, impreuna si in frunte cu S.U.A., pacea si democratia europeana si, la nevoie, tot impreuna si alaturi de S.U.A., sa contribuie in numele O.N.U. si la conservarea pacii si stabilitatii mondiale impotriva oricaror pericole de orice gen. Cat despre popoarele care sunt in drum spre consolidarea democratiei interne si integrarea in structurile generale euro-atlantice, ele nu trebuie sa-si intoarca prea mult privirile si capetele spre trecut si spre relele lui, deoarece s-ar putea sa nu mai vada pericolele si gropile prezentului, sa cada si sa se ingroape in ele si sa-si piarda perspectiva unui viitor mai sigur alaturi de toti vecinii mai mult sau mai putin apropiati. Din trecut trebuiesc pastrate valorile democratiei si cele perene ale crestinatatii si inlaturate toate celelalte, prezentul trebuie abordat cu realism, in mod pragmatic, cu curaj si cu deschidere spre europeism si universalism, asa cum si alte popoare europene au fost capabile s-o faca in istoria recenta sau a zilelor noastre.
Intr-un asemenea context si cadru international armonios, de pilda, romanii si ungurii n-ar trebui sa se creada doar strict romani si unguri dar sa se considere si vecini, crestini si europeni si un asemenea model daca functioneaza si va functiona trebuie extins pe tot spatiul Europei Centrale si Rasaritene ce urmeaza sa se integreze in intregime in Europa Unita de maine. Nu este cazul sa terminam aceste modeste consideratii si „experimente istorice” de laborator, create artificial de noi, pentru a ne exprima mai clar optiunile si vederile proprii prin strigate ca: „Europa must federate or perish”, deoarece nu exista acest pericol. Dar Europa trebuie sa fie puternica si merita sa se faca in toate unitatea si diversitatea ei, deoarece nici un alt continent nu a facut mai mult pentru raspandirea crestinismului, a democratiei, a stiintei si tehnologiei in lume.
Nedorind sa incheiem cu nici un fel de consideratii preliminarii sau dorinte proprii care intotdeauna par subiective pentru altii, dorim doar sa readucem in memoria celor care au faurit partial Europa Unita si vor s-o largeasca la limitele ei firesti mesajul peste timpuri lansat de marele poet Victor Hugo care n-a fost numai francez si n-a apartinut doar Frantei ci si Europei si lumii intregi atat prin opera sa poetica cat si prin cea politica. Referindu-se la evenimentele epocii sale (1876), el a transmis in felul lui si cu talentul sau o alta chemare si un indemn calduros spre „Fiat Europa”: „Ceea ce se intampla in Serbia demonstreaza necesitatea Statelor Unite ale Europei, iar guvernelor dezunite trebuie sa le succeada popoarele unite. Sa terminam odata cu imperiile ucigase, sa distrugem fanatismele si despotismele, sa distrugem valetii sabiilor ascutite, a superstitiilor si dogmelor care doresc domnia militarimii, sa punem sfarsit razboaielor, masacrelor si carnagiilor. Sa promovam gandirea libera, schimburile libere, fraternitatea. Este pacea chiar atat de dificil de obtinut ? Republica Europei, Federatia Continentala, nu exista alta politica decat aceasta ?” Totodata adeptii de acum ai largirii Europei Unite, care au dat si savanti si scriitori de renume mondial pentru umanitate, nu trebuie sa uite nicidecum marile personalitati politice, stiintifice si culturale care, in perioada interbelica au constituit un liant intre 1918, Liga Natiunilor - O.N.U., ideea de Europa Unita si s-au concentrat in jurul Uniunii Paneuropene al lui Coudenhove-Kalergi, lasand sau lansand si ei un indemn mai proaspat sau mai la zi am putea spune spre aceeasi „Fiat Europa”. Din Franta, in jurul Uniunii Paneuropene si-au unit gandurile si sperantele politicieni ca Briand, Caillaux, Blum, Herriot, Painlevé, Paul Bancour, Daladier, Albert Thomas, din Cehoslovacia Eduard Benes si Thomas Masaryk, din Germania presedintele Reichstagului Paul Loebe, Konrad Adenauer, din Italia expresedintele Consiliului de Ministri Francesco Nitti si contele Sforza, din Grecia Nicolas Politis, ca sa nu mai vorbim de savanti si scriitori de talia lui Albert Einstein, Thomas Mann, Sigmund Freud, Rainer Maria Rilke, Paul Claudel, Paul Valéry, Jules Romains, Miguel de Unanumo, José Ortega y Gasset.
Cat despre faurirea Europei Unite pe etape sau pe zone merita sa ni-l readucem in memorie pe Dimitrie Bratianu care dupa luptele grele din 1848-1849 scria maghiarilor: „Nu va mai flagelati multa vreme cu democratia regatului vostru istoric si cu dreptul vostru de cucerire si strangeti cu franchete, cu dragoste, mana frateasca pe care vi-o intindem. Fiti atenti, emigranti ! Sentimentul dreptatii a crescut in sufletul popoarelor, el va va deborda. Unguri si voi slavi de sud, vecini ai nostri, a venit vremea, si voi ati auzit-o, Confederatia Dunareana va fi opera epocii noastre. Sa ne dam mana, fratilor, deasupra mormintelor martirilor nostri si fie ca aceasta mare opera sa ne aduca tuturora gloria”. Insa orice Europa zonala era conceputa ca un pas inainte catre Europa Unita in intregul ei. Cu atat mai mult, Europa Unita militar, economic si politic din zilele noastre, desi mare si puternica, ramane deocamdata tot zonala, dar, probabil, tocmai din acest motiv se indreapta spre intregirea si completarea ei in limitele sale naturale si firesti pana la granitele cu Rusia, tara euro-asiatica, pentru ca astfel sa se incheie un ciclu lung al istoriei moderne si contemporane legat de conservarea si afirmarea plenara a unor destine comune ale natiunilor de pe continentul nostru, care au contribuit material si spiritual foarte mult si la dezvoltarea progresului uman pe plan global.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu