De la capitalism la socialism si retur. O biografie intre doua revolutii (1)

Silviu Brucan

CUVÂNTUL EDITORULUI

Ultima jumătate de secol este poate cea mai obsedantă perioadă din istoria României, măcar şi pentru faptul că fiecare dintre noi am trăit-o, m timpi şi măsuri diferite. Silviu Brucan este unul dintre puţinii care au traversat-o, nu ca simplu trăitor sub vremuri, ci mereu aflat în preajma sferelor de decizie şi a celor care au dominat scena politică, uneori chiar determinând-o. Este poate singurul a cărui prezenţă publicistică a reflectat marile schimbări de curs istoric, de la instaurarea comunismului la Revoluţia din decembrie 1989, şi poate cel mai influent politolog al perioadei de tranziţie spre capitalism. Indiferent de modul în care vor fi apreciate faptele, relatările şi părerile sale, istoricii nu vor putea trece peste o biobibliografie atât de bogată şi întrepătrunsă cu istoria ultimilor cincizeci de ani.

Cartea de faţă este o biografie autorizată, rodul „disputei" dintre personajul Silviu Brucan şi Alexandru Singer, cel care s-a străduit să-l provoace la mărturisiri şi aprecieri asupra unor subiecte delicate, poate neplăcute şi până acum discret evitate. Faţă de „generaţia irosită", această carte acoperă numeroase lacune din trecutul îndepărtat sau apropiat. Actualizează momente importante, judecata asupra lor străbătând cronologic epoca stalinistă şi mergând până la anul 1997. Pe acest parcurs se reface o galerie importantă de personaje istorice surprinse între anecdotica faptului politic şi ocultarea lui. Textul volumului trece dincolo de materialul biografic şi atinge drumul sinuos al concepţiilor şi contribuţiilor teoretice ale profesorului Silviu Brucan, marcând o extraordinară evoluţie în plan ideatic. O biografie între două revoluţii. De la capitalism la socialism şi retur va rămâne cartea vieţii lui Silviu Brucan, prin care, la capătul unei jumătăţi de secol, autorul încearcă desprinderea de propria-i subiectivitate. Miza riscului ce şi l-a asumat stă în luciditatea cu care se priveşte şi-i priveşte pe cei care sunt deja aparţinători ai istoriei.

Apariţia acestei cărţi este o dovadă în plus că nimeni nu rezistă tentaţiei istoriei. Nici cei care au făptuit-o, atunci când o (re)scriu, nici cei care au suportat-o, atunci când o (re)citesc. Şi nici editorul când a decis publicarea ei.
Valentin Nicolau

ÎNAINTE DE ÎNCEPUTURI

S-a născut la 18 ianuarie 1916, în Bucureşti, pe strada Berzei numărul 100, vizavi de Piaţa Matache Măcelaru. Tatăl său, Adolf Brucăr, originar din Bacău, era negustor de stofe en gros, importate din Anglia. Apucase o conjunctură favorabilă în anii de după primul război mondial, timpuri pe care mama sa, Etty, venită din nordul Moldovei, din satul Darabani, le descria nostalgic drept „timpuri normale".

Erau timpuri normale de ascensiune a burgheziei în România. Economic era boom, apăreau mereu noi fabrici cu nume răsunătoare: Malaxa, Mociorniţa şi magazine luxoase gen Belle Jardiniere de pe Lipscani, se construiau palate în Parcul Filipescu şi pe Bulevardul Dacia, iar la promenada de seară de pe Calea Victoriei veneau dinspre Podul Mogoşoaiei echipaje elegante, cu armăsari focoşi, ale vechilor moşieri, cu nume mai curând greceşti, care se încrucişau cu primele automobile Ford, Buick şi Alfa Romeo ale nouveaux riches. Bineînţeles, toţi aceştia - aristocraţii de viţă veche, burghezii burtoşi, ca şi fanţii „micului Paris“, care sorbeau cafe frappe sau capuţiner la măsuţele de stradă gen Champs Elisee ale cafenelei Corso - ţineau să arboreze costume din stofe englezeşti, iar Adolf Brucăr îşi freca mâinile la satisfacţia unor afaceri bănoase. Cumpărase o casă încăpătoare, cu o curte lungă de vreo sută de metri. Spre stradă locuiau chiriaşii, care ocupau două apartamente, iar în fund se înălţa o clădire maiestoasă, cu hochparterre şi un etaj, înconjurată de o grădină pătrată. Exista şi un mic teren de fotbal cu două porţi, unde puştii din cartier băteau mingea, fiind admişi doar în curte, niciodată în casa cu cele trei domnişoare care se apropiau de vârsta măritişului. Se întâmpla des ca balonul rotund să spargă câte un geam, dar vizavi se afla dugheana unui geamgiu, şi mama avea grije să-l pună la lucru pentru a înlocui geamul înainte ca tata să vină la masă şi să-l croiască pe Silviu cu cureaua, cum se întâmpla duminica, ziua în care dugheana geamgiului era închisă.

Peste drum se găsea o cârciumă foarte populară printre ţăranii care-şi aduceau produsele la Piaţa Matache. Proprietarul era un grec, Nocica, despre care se ştia în cartier că strânsese o avere şi o ţinea ascunsă în casă. De aceea, el crescuse cu grije doi câini mops; cu botul lut şi privirea fioroasă. în timpul zilei, aceştia stăteau zăvorâţi intr-un pavilion de lemn, cam de vreun metru înălţime, despărţiţi de stradă cu o plasă străvezie de sârmă. Trecătorii se opreau să-i privească îngroziţi de agitaţia lor violentă şi de lătrăturile turbate. Ştia grecul cum să-şi apere comoara. Deşi pe vremea aceea ziarele erau pline de isprăvile unor spărgători şi asasini vestiţi (circula legenda lui Terente, căutat de poterele jandarmilor prin Bălţile Brăilei, unde se spunea că s-ar fi ascuns, respirând printr-un pai, pitit sub apă când era încolţit), nici unul dintre hoţi nu se aventura să sară gardul lui Nocica, fiindcă noaptea, acesta dădea drumul celor doi balauri furioşi, bineînţeles după ce-i hrănea cu fleici, ficaţi şi bojoci pe săturate, ca să nu se lase momiţi de niscaiva răufăcători cu vreun aliment otrăvit.

Silviu se împrietenise cu fiul lui Nocica, Cristache, şi amândoi se hotărâseră să se înscrie în echipa de fotbal Juventus, care pe vremea aceea dispunea de un stadion elegant pe locul unde se află astăzi Facultatea de Drept. Pe pitici îi antrena celebrul half-centru al echipei Juventus, Emerich Vogel, al cărui păr blond sălta pe tot terenul, în admiraţia fanilor din cartier. Din când în când venea la antrenament şi fundaşul Bamberger, al cărui şut năprasnic făcea să se cutremure plasa porţii, lăsându-i pe pitici muţi de admiraţie. A fost un adevărat eveniment ziua în care Nocica şi Brucăr au fost nominalizaţi de Yogel să joace într-un meci cu echipa de pitici a clubului Unirea Tricolor. Silviu nu s-a prea remarcat ca fundaş, ba chiar a tras o „chiflă“ care l-a pus pe portar în primejdie, dar Nocica a reuşit să marcheze un gol, devenind eroul golanilor din cartier. Nu e deci de mirare că mai în fiecare săptămână se întâmpla ca mingea să spargă câte un geam la casa din fundul curţii, de pe strada Berzei numărul 100.

Ca toţi copiii de burghezi care se respectă, Silviu fusese dat la şcoala germană de pe strada Luterană, Evanghelische Schule, cu o disciplină prusacă şi o exigenţă profesorală tot atât de severă. Dacă făceai giumbuşlucuri în bancă, dr. Jăger te scotea la tablă în faţa clasei, îţi ordona să te apleci (Biig clicii!), iar când se convingea că pantalonii s-au întins perfect pe dos, apuca de capătul subţire al unei bâte şi-ţi ardea câteva cu capătul cel gros, de-ţi trecea pofta să mai faci năzbâtii în timpul lecţiei.

In clasa aceea mai era un omonim, fiul filozofului I.Brucăr, Mircea, un tip cam iolofan, aşa încât, dr. Jăger, când îl scotea la tablă, îl îndemna: Brucăr der dicke! Silviu se împrietenise la cataramă cu el. A ajuns astfel să viziteze casa părinţilor acestuia, unde, lin când în când, bătrânul îşi făcea timp să stea de vorbă cu cei doi tineri. Era un interlocutor captivant şi, bineînţeles, subiectul lui favorit se vădea a fi viaţa lui Spinoza. Când începea să povestească pe un ton calm, dar foarte nuanţat, te prindea ca într-un fel e vrajă, însă când ajungea la formularea unei idei sau teorii, apărea dascălul din el, şi tunci se oprea explicând teza până când se convingea că băieţii au înţeles despre ce e orba. în privinţa fiului său, Mircea, nu prea a avut succes cu filozofia - acesta s-a făcut ianist -, dar asupra lui Silviu a exercitat o influenţă considerabilă. Venit dintr-o familie a preocupări prin excelenţă materiale, pentru el era primul contact cu un intelectual. Când ; va face mai mare, prima carte de filozofie pe care o va citi şi răsciti va fi cea a lui Spinoza.

Şcoala germană se situa cu mult deasupra şcolilor primare de stat, şi Silviu va beneficia de acest avantaj încă din prima clasă de la Colegiul Naţional „Sf. Sava“. în liceele de stat se învăţa carte, nu glumă. în perioada interbelică, şapte sau opt licee din ţară constituiau partea cea mai tare a învăţământului românesc, considerat de nivel european. Se făceau atunci şapte ani de latină, doi ani de greacă veche şi două limbi modeme - de regulă, franceza şi germana. Profesorii de matematică erau foarte buni, şi asta explică de ce sute de matematicieni români, care în timpul prigoanei ceauşiste au emigrat din ţară, au ajuns somităţi în universităţile occidentale. La fizică şi chimie profesau oameni cu har.

La „Sf. Sava“ se plătea o taxă şcolară destul de mare, dar în clasa lui Silviu existau cinci bursieri, fii de ţărani, care toceau buchiile cărţilor, întrucât dacă nu aveau medii de 10 şi 9, pierdeau bursa. Acolo însă, Silviu a cunoscut şi diferenţa de clasă. Premiantul aparţinea unei familii boiereşti, Negroponte, care stăpânea o moşie imensă, câteva fabrici şi chiar o herghelie cu cai de curse. Un automobil luxos Packard îl aducea şi-l lua de la liceu, iar profesorii îl tratau cu vădită preferinţă. Deşi la limba germană Silviu, singurul din clasă care de-al dracului îi răspundea profesorului numai în germană, nu căpăta niciodată mai mult de nota 9, în timp ce Negroponte primea invariabil nota 10, chiar atunci când profesorul se vedea silit să-i corecteze genul substantivelor, lucrai cel mai dificil de prins pentru români.

Un faliment fraudulos

Alexandru Singer: 
Se pare că v-a afectat această nedreptate la vremea adolescenţei, dacă v-a rămas atât de vie în memorie. Ce vă mai amintiţi din anii aceia?


Silviu Brucan: 
Eram în clasa a treia de liceu, când s-a produs crahul de la Bursa din New York. Nu mi-am dat seama de gravitatea şi amploarea crizei care se întindea asupra întregii lumi capitaliste şi nici nu mă gândeam că ea va afecta până şi soarta familiei mele, producând o adevărată cotitură în viaţa mea. Stofele englezeşti erau un articol de lux, iar prăbuşirea comerţului în acest domeniu a fost bruscă şi categorică. Firma tatălui meu, de pe strada Şepcari, a dat faliment, şi, întrucât bătrânul s-a încăpăţânat să importe stofe ca şi până atunci, semnând cecuri fără acoperire, falimentul a fost declarat fraudulos. A fost o cădere într-un abis: peste noapte, familia a rămas fără o leţcaie, fiind nevoită să vândă, casa, mobila, până şi paltonul de blană al mamei. Imi aduc aminte şi acum când, într-o zi, intorcându-mă de la şcoală, am găsit-o pe mama plângând în hohote, iar vreo cinci portărei evaluau fiecare piesă de mobilă, apoi vasele, cearşafurile şi hainele, după care le încărcau in camioane, aşa încât, spre seară, am rămas goi-puşcă. Am dormit pe podea împreună cu ele trei surori ale mele, acoperindu-ne cu paltoanele. Mama a plâns toată noaptea, iar tata nici n-a venit pe-acasă. Când l-am revăzut, aproape că nu l-am recunoscut. Dintr-un bărbat mândru şi plin de sine, care-şi purta ceasul de aur cu breloc în buzunarul de la vestă, ca un adevărat negustor angrosist, categorie superioară a clasei comerciale, devenise un sfrijit nu mai ridica ochii din pământ. Era un om terminat.

Norocul nostru a fost că noul proprietar dorea să se mute imediat, aşa că ne-a găsit un mic apartament pe strada Vlad Ţepeş, într-o curte cu mulţi chiriaşi de-o parte şi de alta. Ne-a cumpărat şi nişte canapele de ocazie, ca să avem pe ce dormi. Ba ne-a dat şi câteva ii de lei, să ne cumpărăm de-ale gurii. Era foarte mulţumit de achiziţie: cumpărase cogeamite casa cu cinci sute de mii de lei - un adevărat chilipir. Numai din chiria de la cele trei apartamente îşi scotea banii în zece ani. L-am auzit făcându-i aceste socoteli avocatului său şi am realizat pentru prima dată în viaţă ce înseamnă a da o lovitură în mea capitalului.


Alexandru Singer: 
Să trecem peste faptul că vina nu era a lui şi că această amintire a Dvs. are o oarecare semnificaţie actuală, în privinţa caselor naţionalizate, şi să vedem cum s-a descurcat în viată adolescentul Silviu.


Silviu Brucan: 
A durat un timp până m-am dezmeticit şi am înţeles că trebuie să învăţ nu numai carte, dar şi să stau pe propriile-mi picioare. Taică-meu găsise o slujbă la un neamţ, Tofler, care preluase întreg comerţul en gros de stofe şi avea nevoie de un specialist în materie. Iar bătrânul se pricepea grozav: era de-ajuns să pipăie o stofă şi-ţi spunea imediat dacă-i lână, cât bumbac are în ea, şi pentru fiecare calcula pe de rost preţul. Dar, ca vânzător, avea leafă mică pentru cele şase guri ale noastre, şi abia o scoteam la capăt. Surorile, două mai mari decât mine, erau fete de măritat, şi deci urmau să fie înzestrate din cap până în picioare. Nu mai rămânea nimic pentru mine, şi în nici un caz pentru taxa şcolară, destul de mare pe vremea aceea.

Am început să dau meditaţii, din care pot să spun că mai mult am învăţat eu decât elevii mei. Primul meu elev era odrasla unui bogătan, care intrase la liceu şi dăduse de greu, luând numai note proaste. Era şi cam tare de cap, iar taică-său mi-a spus să fac ce-oi şti pentru ca fiul lui să promoveze. L-am ajutat să promoveze şi m-am ales cu o mulţime de bani, din care am putut să plătesc taxa şcolară şi să cumpăr cărţile după care tânjeam de mult. Mai important însă a fost faptul că bogătanul mi-a făcut reclamă în lumea oamenilor de afaceri, şi anul următor meditam trei odrasle de acelaşi calibru; ajunsesem un „bărbat care aducea bani în casă“. Dat fiind că toţi trei erau slabi la limba latină, am devenit şi un latinist de forţă. Recitam de dinafară pagini întregi din Cezar (De bello gallico), lăsându-i pe elevii mei cu gura căscată.

Pătrunzând în palatele unor mari moşieri şi industriaşi, am cunoscut pe viu viaţa de lux şi huzur a acestor categorii sociale, în contrast cu necazurile şi privaţiunile celor care trudeau din greu pentru a-şi câştiga o existenţă amară. Revolta împotriva injustiţiei sociale mă va marca pentru tot restul vieţii mele.

Spre sfârşitul anilor ’30, România era o ţară cu flagrante inegalităţi sociale. Moşierii încheiaseră cu burghezia industrială acea „monstruoasă coaliţie", care le permisese să-şi păstreze întinsele proprietăţi de tip feudal. Pe pământurile lor trudeau sute de mii de ţărani, pentru o nimica toată, iar la oraşe proletariatul din fabricile care se înmulţeau ca ciupercile cunoştea condiţiile de viaţă şi de muncă specifice „capitalismului sălbatic". Pe acest fundal social, se proiecta venirea la putere a fascismului, pregătită la bază de mişcările naţionalist-antisemite şi la vârf de cercurile care se apropiau treptat de Germania hitleristă.

va urma