Agentia de detective nr.1 (XII)

Alexander McCall Smith

Descoperirea domnului J.L.B. Matekoni 

Alice Busang continua sa înjure în gura mare când fu data afara din agentie.
 - Curva grasana! Te dai mare detectiva! Nu esti decât o târfa, ca toate pipitele alea stricate! Nu va lasati pacaliti! Femeia asta nu-i detectiva. Agentia nr. 1 de Hoate de Soti, asa ar trebui sa i se zica!

Când scandalul lua sfârsit, Mma Ramotswe si Mma Makutsi se uitara una la cealalta. Ce altceva poti sa faci într-o astfel de situatie decât sa râzi ? Femeia aia stiuse tot timpul ce fel de om e barbatul ei, si totusi, dorise o dovada. Iar atunci când a primit-o, a dat vina pe mesager.
 - Ai grija de birou, ma duc pâna la atelierul auto, zise Mma Ramotswe. Trebuie sa-i  povestesc domnului J.L.B. Matekoni ce-am patit.
Îl gasi în birouasul cu peretii de sticla, tocmai îsi facea de lucru cu capacul unui distribuitor.
 - Nisipul asta intra peste tot, spuse el. Uita-te la asta.
Scoase un fragment de nisip topit din teava metalica si i-l arata triumfator.
 - Bucatica asta a-mpiedicat ditamai camionul sa mai porneasca, îi povesti el. Un firicel de nisip.
 - Buturuga mica rastoarna carul mare, re­plica Mma Ramotswe, amintindu-si o dupa-amia-za de demult de la Scoala Guvernamentala din Mochudi, când profesoara i-a învatat o poezioara. Din cauza unui cui s-a pierdut potcoava. Din cauza unei potcoave...

Se opri. Nu-si mai amintea urmarea.
 - Calul a cazut, continua domnul J.L.B. Matekoni.
 - Si pe noi ne-au învatat asta.
El puse capacul distribuitorului pe masa si se duse sa umple fierbatorul. Era o dupa-amiaza caniculara, o cana de ceai avea sa-i faca sa se simta mai bine.

Ea îi povesti despre Alice Busang si despre reactia pe care i-a provocat-o fotografîa-dovada a ocupatiilor neortodoxe ale lui Kremlin.
 - Sa-l fi vazut, spuse ea. Ce mai crai! Parul dat cu briantina, ochelari cu lentile fumurii, pan­tofi moderni. Habar n-avea cât de caraghios arata. Eu, una, prefer barbatii cu pantofi obis­nuiti si pantaloni de om cinstit.

Domnul J.L.B. Matekoni arunca o privire neli­nistita spre pantofii sai - spre bocancii lui scâl­ciati din piele întoarsa, murdari, plini de unsoare, si spre pantaloni. Oare erau cinstiti?
 - Si nici n-am putut sa-i pretind onorariul, continua Mma Ramotswe. Nu dupa toate câte s-au întâmplat.
Domnul J.L.B. Matekoni dadu din cap. Parea preocupat de ceva. Nu mai lucra la capacul distribuitorului, ci se uita pe fereastra. - Ai ceva pe suflet?

Se întreba daca nu cumva faptul ca i-a refuzat cererea în casatorie l-a afectat mai mult decât crezuse. Nu era genul de om care sa poarte pica, dar oare ramasese suparat pe ea? Nu voia sa-i piarda prietenia - era, într-un fel, cel mai bun prieten al ei din oras, iar viata ei, fara prezenta lui linistitoare, ar fi în mod clar mai saraca. Oare de ce iubirea - si sexul - complica viata atât de mult? Ar fi mult mai simplu daca n-ar trebui sa ne batem capul cu ele. Sexul nu o mai interesa si nu-i parea deloc rau. Nu mai trebuia sa fie îngrijorata de felul cum arata; de ceea ce crede lumea despre ea. Ce groaznic e sa fii barbat si sa te gândesti întruna la sex, asa cum se presupune ca fac barbatii. Citise într-una din revistele ei ca un barbat obisnuit se gândeste la sex de peste saizeci de ori pe zi! Nu prea avea încredere în aceasta cifra, dar se pare ca asa reiesise din son­daje. Unui barbat obisnuit, care se ocupa de trebu­rile lui zilnice, îi umbla prin minte gânduri de felul acesta; gânduri despre pipait si ciupit, în timp ce, de fapt, face cu totul altceva! Oare doctorii se gândesc la asa ceva în timp ce-ti iau pulsul? Dar avocatii, când stau la biroul lor si pun la cale diverse mismasuri? Dar pilotii, când zboara cu avionul? îi venea greu sa creada asa ceva.

Dar domnul J.L.B. Matekoni, cu expresia lui inocenta si fata lui sincera, se gândeste la sex în timp ce curata capace de distribuitor si extrage baterii din motoare ? Se uita la el; oare cum sa-ti dai seama? Un barbat care se gândeste la sex începe sa saliveze dintr-odata sau deschide gura si-si arata limba roz, sau... Nu. Imposibil!
 - La ce te gândesti, domnule J.L.B. Matekoni ? îi scapa ei întrebarea si-apoi o regreta imediat.
Era ca si cum l-ar fi încoltit sa marturiseasca ca se gândeste la sex.

El se ridica si închise usa, care ramasese în­tredeschisa. Nu era nimeni care sa traga cu urechea. Cei doi ucenici mecanici erau în capatul celalalt al atelierului, unde îsi beau ceaiul si se gândeau la sex, presupuse Mma Ramotswe.
 - Daca nu-mi faceai tu vizita asta, treceam eu pe la tine, îi marturisi domnul J.L.B. Matekoni. Vezi tu, am gasit ceva.
Rasufla usurata; nu era suparat ca l-a refuzat. Se uita la el întrebatoare.
 - A fost un accident, începu domnul J.L.B. Matekoni. Nimic grav, nimeni nu a fost ranit. Speriati zdravan, da, dar nu raniti. S-a întâmplat la intersectia aia veche. Un camion care venea dinspre rotonda n-a oprit. A lovit o masina care venea din Village. 
Masina a fost împinsa în sant si a fost sifonata rau. Camionul s-a ales cu un far Bpart si cu radiatorul usor busit. Asta a fost tot.
 - Si?
Domnul J.L.B. Matekoni se aseza si se uita la mâinile sale.
 - Am fost chemat sa scot masina din sant. M-am dus cu camioneta si am scos-o. Apoi am tractat-o pâna aici si am lasat-o în spate. O sa ti-o arat mai târziu.
Facu o pauza înainte sa reia istorisirea. Nu era o poveste nemaipomenita, dar se pare ca-i venea greu s-o relateze.
 - M-am uitat la ea. Avea caroseria îndoita si nu mi-ar fi. fost greu s-o repar. Dar mai întâi trebuia sa ma ocup de alte doua-trei chestii. Pentru început, trebuia sa verific instalatia electrica. Masinile astea noi au atâtea dispozitive electronice încât o lovitura în locul nepotrivit poate sa faca praf toata instalatia. Daca firele sunt paradite, nu poti sa încui usile. Sau se poate defecta sistemul antifurt si blocheaza totul. E foarte complicat. Baietii aia care stau acolo si o lungesc cu ceaiul de-abia învata meserie. Ma rog, a trebuit sa ajung la panoul electric care e sub tabloul de bord si, în timp ce lucram, am deschis din greseala torpedoul. M-am uitat înauntru -habar n-am de ce - parca m-a împins cineva de la spate. Si am gasit ceva. Un saculet.

În mintea lui Mma Ramotsvsre se învalmasira tot felul de gânduri. Daduse peste diamante de contrabanda. Era sigura de asta.
 - Diamante ?
 - Nu, raspunse domnul J.L.B Matekoni. Mai rau.
Se uita la saculetul pe care îl scosese el din seif si-l pusese pe masa. Era din pielea unui animal si era asemanator cu saculetii pe care negrii basarwa le ornamenteaza cu fragmente de scoici si le folosesc pentru depozitarea ierburilor de leac si a podoabelor de pe sagetile lor.
 - O sa-l deschid eu, spuse el. Nu vreau sa-l atingi tu.
Îl urmari cum desface snurul care tinea închisa gura saculetului. Facuse o mutra dezgustata de parca punea mâna pe ceva care emana un miros fetid.

Si, când scoase din saculet trei obiecte micute, I în aer chiar se raspândi un miros uscat, de mucegai. Acum întelegea. Nu trebuia sa-i mai spuna nimic. Întelegea de ce-i asa de îngrijorat si stânjenit. Domnul J.L.B Matekoni daduse peste muti. Gasise leacuri din acelea preparate de vraci.

Nu spuse nimic când vazu obiectele întinse pe masa. Ce sa mai zici când vezi niste ramasite demne de mila, un oscior, o bucata de piele, o sticluta de lemn cu dop si continutul ei îngrozitor ?
Domnul J.L.B Matekoni nu vru sa atinga obiectele, ci împinse osciorul cu un creion.
 - Vezi, spuse el simplu, iata ce am gasit. Mma Ramotswe se ridica si se îndrepta spre usa. I se facuse greata, asa cum pateste cineva pe care-l paleste o duhoare scârboasa, ca aceea a unui magar mort lasat într-un sant, duhoarea patrunzatoare a unui stârv.
Îsi reveni, însa, si se întoarse.
 - O sa iau osul acela si o sa-l verific, anunta ea. Ne-am putea însela, ar putea fi al unui animal. Al unei antilope sau al unui iepure.
Domnul J.L.B Matekoni clatina din cap. 
 - Nu-i os de animal, zise el. Stiu ce-or sa-ti spuna.
 - Chiar si asa, replica Mma Ramotswe, pune-mi-l într-un plic si o sa-l iau cu mine.
Domnul J.L.B Matekoni deschise gura sa spuna ceva, dar se razgândi. Voia s-o previna, sa-i spuna ca-i periculos sa se amestece în chestiuni din astea, dar asta ar însemna ca el crede în puterea lor, or el nu credea. Oare? Ea puse plicul în buzunar si-i zâmbi. - Acum nu mi se mai poate întâmpla nimic, glumi ea. Sunt protejata.
Domnul J.L.B Matekoni încerca sa râda de gluma ei, dar nu izbuti. Era o blasfemie sa glu­mesti pe tema asta si spera ca ea sa nu regrete vreodata aceste cuvinte.
 - Mai vreau sa stiu ceva, se interesa Mma Ramotswe când dadu sa plece. Masina - a cui e?
Domnul J.L.B Matekoni arunca o privire spre cei doi ucenici. Erau amândoi departe, dar îsi coborî glasul oricum:
 - Charlie Gotso, raspunse. Chiar a lui. Mma Ramotswe casca ochii de uimire.
 - Gotso? Acel Gotso?
Domnul J.L.B Matekoni încuviinta din cap. Toata lumea îl stia pe Charlie Gotso. Era unul dintre cei mai influenti oameni din tara. Era bine vazut... ei, da, era bine vazut de toti stabii. Nu exista în tara asta usa care sa-i fie închisa, ni­meni nu i-ar fi refuzat o rugaminte sau o favoare. Daca Charlie Gotso te ruga sa-i rezolvi ceva, pai, chiar îi rezolvai. Daca nu, constatai ca, dintr-odata, viata ta s-a complicat. Totul se întâmpla într-un mod foarte subtil - cererea ta de autorizare a unei afaceri ar putea întâmpina întârzieri neas­teptate ; sau ai putea constata ca pe drumul spre serviciu sunt întotdeauna instalate radare; sau oamenii din subordinea ta devin nelinistiti si-si gasesc alt loc de munca. Niciodata nu era nimic spre care sa poti îndrepta un deget acuzator - nu se obisnuia asa ceva în Botswana, totusi, conse­cintele erau cât se poate de reale.
 - Vai de mine, facu Mma Ramotswe.
 - Chiar asa, replica domnul J.L.B Matekoni. Vai de mine.

Degete taiate si serpi 

La început, ceea ce pentru Gaborone înseamna acum treizeci de ani, erau putine fabrici. De fapt, când printesa Marina a asistat la coborârea drapelului Union Jack13 pe stadion, în noaptea aceea vântoasa din 1966, iar Protectoratul Bechuanaland si-a încetat existenta, nu era înca nici una. Mma Ramotswe avea pe atunci opt ani si era eleva la Scoala Guvernamentala din Mochudi. Avea doar o vaga idee ca se întâmpla ceva minunat si ca sosise o chestie pe care oamenii mari o numeau libertate. Totusi, ea nu se simtise altfel a doua zi si se întrebase ce vrea sa-nsemne libertatea asta. Acum stia, fireste, si inima i se umplea de mândrie când se gândea la toate lucrurile pe care le dobândisera în numai treizeci de ani. Bucata aceea de pamânt cu care britanicii n-au stiut ce sa faca prosperase si devenise, de departe, cel mai bine condus stat din Africa. Cu câta mândrie strigau ei: Puia! Puia! Ploaie ! Ploaie!

Gaborone se extinsese si se schimbase de nu-l mai recunosteai. Când fusese prima oara aici în copilarie, erau doar câteva rânduri de case în jurul mall-ului si câteva cladiri guvernamentale -era mai mare decât Mochudi, bineînteles, si mult mai impresionant cu cladirile acelea guverna­mentale si casa lui Seretse Khama. Dar era micut în comparatie cu Johannesburg-ul sau chiar cu Bulawayo. Si nu avea fabrici. Nici macar una.

Apoi, încetul cu încetul, lucrurile s-au schim­bat. Cineva si-a deschis un atelier de tâmplarie care facea scaune solide pentru sufragerii. Apoi, cineva s-a decis sa puna pe roate o fabricuta de caramizi pentru constructia de locuinte. Urmara si altii si, în curând, pe Lobatse Road se ridica ceea ce oamenii numeau Platforma Industriala. Asta a stârnit un val de mândrie; vasazica asta le adusese libertatea, îsi ziceau ei. Evident, mai erau si Adunarea Generala si Casa Sefilor, unde oamenii se puteau exprima liber - si chiar o faceau -, dar libertatea însemna si înfiintarea fabricutelor si locurile de munca pe care le ofe­reau acestea. Acum exista pâna si o fabrica de Camioane pe Francistown Road, care asambla zece camioane pe luna si le exporta pâna hat în Congo; si toate astea au pornit din nimic!

Mma Ramotswe cunostea câtiva directori de fabrica si un patron. Patronul, un motswana care Venise din Africa de Sud sa se bucure de liber­tatea care i se refuza acolo, înfiintase o fabrica de bolturi cu un capital minim, câteva utilaje cum­parate la mâna a doua de la o fabrica falimentara din Bulawayo si mâna de lucru constând în cumnatul sau, el însusi si un handicapat mintal pe care-l gasisera stând la umbra unui copac si care se dovedise a fi foarte capabil la sortatul bolturilor. Afacerea prosperase mai ales fiindca ideea care a stat la baza ei era atât de simpla. Fabricuta nu producea decât un singur fel de bolt, care era folosit la fixarea acoperisurilor din tabla galvanizata pe scheletul metalic al acope­risului. Era un proces de fabricatie simplu, care necesita un singur fel de masina - de soiul ace­lora care pareau sa nu se mai strice si aveau rareori nevoie de reparatii.

Fabrica lui Hector Lepodise se extinsese rapid si, la vremea când Mma Ramotswe facuse cunos­tinta cu el, avea deja treizeci de angajati si pro­ducea bolturi cerute pâna hat departe, la nord, în Malawi. La început, toti angajatii îi fusesera rude, cu exceptia baiatului handicapat mintal care, între timp, fusese promovat în functia de servitor. Totusi, odata cu extinderea afacerii, rezerva de rude deveni neîndestulatoare si Hector începu sa angajeze si straini. Si-a pastrat, însa, obiceiurile bune de altadata - zile libere pentru înmormân­tari, concediu platit integral celor bolnavi, asa ca muncitorii îi erau foarte loiali. Totusi, cu un per­sonal de treizeci de oameni, din care numai doi­sprezece îi erau rude, era imposibil sa nu existe cineva care sa profite de bunatatea lui - si aici a intrat în scena Mma Ramotswe.
 - Nu pot sa-mi explic de ce, începu Hector, în timp ce-si bea cafeaua împreuna cu Mma Ramotswe pe terasa Hotelului President, dar n-am avut niciodata încredere în omul asta. A venit sa lucreze pentru mine acum sase luni, iar acum m-am pricopsit cu povestea asta.
 - Unde a lucrat înainte? se interesa Mma Ramotswe. Ce-au spus de el cei dinainte?
Hector dadu din umeri.
 - Avea referinte de la o fabrica de peste granita. Le-am scris, dar nu s-au obosit sa-mi raspunda. Unii nu ne iau în serios, stii. Ne tra­teaza de parca am fi niste nenorociti din bantu­stanele lor. Stii cum sunt.

Mma Ramotswe dadu din cap. Stia. Nu erau toti rai, bine'nteles. Dar multi dintre ei erau îngrozitori, iar asta punea în umbra calitatile celor de treaba. E trist.
 - Deci a venit la mine acum sase luni, con­tinua Hector. E un mecanic foarte bun, asa ca l-am pus sa lucreze la masina cea noua pe care am cumparat-o de la olandezul ala. Muncea bine, asa ca i-am marit salariul la cincizeci de puia pe luna. Apoi, dintr-odata, a plecat si cam asta a fost tot.
 - Fara nici o explicatie ? îl întreba Mma Ramotswe.
Hector se încrunta.
 - N-am înteles nimic. Si-a luat salariul într-o vineri si pur si simplu n-a mai aparut. Asta a fost acum doua luni. Prima veste pe care am primit-o despre el a fost de la un avocat din Mahalapye. Mi-a scris o scrisoare în care-mi spunea ca domnul Solomon Moretsi, clientul sau, ma da în judecata pentru suma de patru mii de puia, pentru pierderea unui deget, din cauza unui accident de munca petrecut în fabrica mea.

Mma Ramotswe reumplu cestile amândurora cu cafea, cântarind, între timp, aceasta noua turnura.
 - Si chiar a fost un accident ?
 - Avem la fabrica un registru pentru astfel de incidente, raspunse Hector. Daca cineva se accidenteaza, faptul trebuie consemnat în re­gistru. M-am uitat la data pe care a mentionat-o avocatul si am vazut ca în registru era trecut ceva. Moretsi relatase ca s-a ranit la un deget de la mâna dreapta. A mai scris si ca se bandajase si ca totul parea în regula. Am facut niste investi­gatii si unul dintre muncitori mi-a zis ca le spu­sese cum ca s-ar fi taiat la deget si ca va lipsi putin de la masina ca sa si-l bandajeze. Au crezut ca nu-i o rana adânca si nimeni n-a facut valuri în legatura cu asta.
 - Apoi a plecat?
 - Da, raspuse Hector. Asta s-a întâmplat cu câteva zile înainte sa plece.
Mma Ramotswe se uita la prietenul ei. Era un om cinstit, stia. asta, si un angajator cumsecade. Daca cineva ar fi fost ranit, era sigura ca el ar fi facut tot ce-ar fi putut pentru respectivul om.
Hector sorbi din cafea.
 - N-am încredere în omul asta, marturisi el. Nu cred c-am avut vreodata. Pur si simplu, nu cred ca si-a pierdut un deget în fabrica mea. Si-o fi pierdut un deget în alta parte, dar asta n-are nici o legatura cu mine.
Mma Ramotswe zâmbi.
 - Si vrei ca eu sa-ti gasesc degetul acesta I lipsa? De-aia m-ai invitat la Hotelul President?
Hector pufni în râs.
 - Da. Si te-am mai invitat fiindca îmi face placere compania ta si as vrea sa te rog sa te mariti cu mine. Dar stiu ca raspunsul va fi întot­deauna acelasi.
Mma Ramotswe se întinse si-l batu usurel pe brat.
 - Casatoria suna bine, spuse ea. Dar munca Ia Agentia de detective nr. 1 din tara nu-i lucru usor. N-as putea sta acasa sa-ti gatesc, stii bine.
Hector clatina din cap.
 - Ti-am promis ca-ti angajez bucatar, doi bucatari, daca doresti. Ai putea continua sa lu­crezi ca detectiv.
 - Nu, îl refuza ea. Poti sa ma ceri de nevasta pâna la sfântul asteapta, Hector Lepodise, dar raspunsul meu va fi nu. Îmi placi ca prieten, dar nu vreau un sot. Am terminat-o cu sotii definitiv.

Mma Ramotswe examina documentele Ia fabrica, în biroul lui Hector. Era o încapere încinsa si lipsita de confort, neprotejata de zgomotul din fabrica, unde de-abia aveai loc sa te misti printre cele doua fisete si cele doua birouri care o mo­bilau. Pe fiecare birou zaceau împrastiate tot felul de hârtii: avize de însotire a marfii, facturi, cataloage tehnice.
 - Ce n-as da sa am o sotie, se plânse Hector. Atunci, biroul asta n-ar mai arata ca o cocina. Ai avea loc sa stai jos si as avea o vaza cu flori pe birou. S-ar vedea imediat mâna unei femei.

Mma Ramotswe zâmbi la aceasta remarca, dar nu-i dadu nici un raspuns. Lua registrul terfelit pe care i-l daduse el si începu sa-l rasfoiasca. Era registrul de accidente si, fara nici o îndoiala, aici era si mentiunea despre rana lui Moretsi, scrisa cu litere de tipar, de cineva care de-abia stia sa scrie.
MORETSI S-A TAIAT LA DEGET. DEGETUL NR. 2 DE LA DEGETUL MARE. DE VINA A FOST MASINA. MÂNA DREAPTA. BANDAJAT DE SUBSEMNA­TUL: SOLOMON MORETSI. MARTOR: IISUS HRISTOS.

Reciti consemnarea evenimentului si apoi se uita la scrisoarea avocatului. Datele corespun­deau. „Clientul afirma ca accidentul a avut loc pe data de 10 mai anul trecut. In ziua urmatoare, s-a dus la Spitalul Princess Marina. Rana i-a fost bandajata, dar s-a instalat osteomielita. In sapta­mâna urmatoare, degetul ranit a fost amputat de la cea mai apropiata falanga (vezi certificatul medical anexat). Clientul sustine ca acest acci­dent se datoreaza exclusiv neglijentei dumnea­voastra, deoarece nu ati asigurat îngradirea corespunzatoare a masinilor-unelte folosite în fabrica dumneavoastra si mi-a cerut sa deschid, în numele lui, actiunea judecatoreasca pentru plata de daune. Ar fi în interesul ambelor parti daca aceasta actiune ar fi rezolvata pe cale amiabila si clientul ar primi suma de patru mii de puia, fara sa mai fie nevoie sa apelam la instantele de judecata."

Mma Ramotswe citi si restul scrisorii, care, din punctul ei de vedere, nu era altceva decât jargon avocatesc fara cap si fara coada, pe care avocatul l-a deprins la Facultatea de Drept. Oamenii astia sunt de-a dreptul nu stiu cum. Audiaza câtiva ani niste cursuri la Universitatea Botswana, apoi se dau drept experti priceputi la toate. Ce stiu ei despre viata? Tot ce sunt în stare sa faca este sa repete ca papagalii fraze învatate pe de rost si sa persevereze pâna când cineva, undeva, scoate banii din buzunar. În cele mai multe cazuri, câstiga prin epuizarea ner­voasa a pârâtilor, dar ei pun asta pe seama price­perii lor. Putini dintre ei ar reusi într-o profesie ca a ei, care necesita tact si perspicacitate.


va urma