13–15 iunie 1990. Realitatea unei puteri neocomuniste (5)

Mihnea Berindei @ Ariadna Combes @ Anne Planche

Guvernul va insista, în comunicatul său publicat de România Muncitoare, asupra ideii că provocarea a venit din partea manifestanţilor, care au profitat de toleranţa manifestată de Guvern şi mai ales de Politie „faţă de această plagă socială care s-a dovedit în cele din urmă a fi factor favorizant al organizării unor acte premeditate de violenţă". 
„Considerăm, se mai spune în comunicat, că Poliţia, la rândul ei, dând o interpretare eronată atitudinii tolerante a Guvernului, a dat dovadă de slăbiciune, s-a dovedit nehotărâtă şi lipsită de profesionalism. Aceasta s-a reflectat în incapacitatea sa de a înţelege modul de acţiune al acestor grupuri de indivizi recalcitranţi, evoluţia lor probabilă spre un extremism de tip fascist."

De altfel, încă din 14 iunie, Ion Iliescu sublimase în faţa minerilor adunaţi în Piaţa Victoriei că „ultimatumul dat la 12 iunie Guvernului, după discuţiile purtate cu aceştia, fusese un ultimatum insolent şi impertinent" şi că „elementele care au ocupat timp de atâta vreme Piaţa Universităţii erau pregătite pentru o manifestaţie de forţă".

Comunicatul din 16 iunie, citat în prologul cărţii, va dezvolta această argumentaţie: „acţionând aşa cum au acţionat, mai ales în 11 şi 12 iunie, manifestanţii au dovedit că erau gata să treacă la acţiuni antistatale de tip neofascist". Două luni mai târziu, preşedintele Iliescu continuă să susţină acelaşi punct de vedere într-un interviu acordat la 11 august ziarului Dimineaţa: „încă de la început, spune el, ea /'Piaţa/ a avut un caracter pestriţ şi ulterior a şi degenerat, devenind o sursă de tensiune şi poluare morală. Din păcate, s-a încercat utilizarea şi manipularea ei în scopuri politice./.../ întreaga acţiune era gândită ca atare, să menţină în tensiune permanentă şi să se întreţină un focar de dezordine în centrul capitalei, care să demonstreze incapacitatea organelor de ordine publică de a asigura liniştea şi viaţa normală a oraşului."


  —  Supralicitările presei

Presa ataşată Frontului reuşeşte — în timpul evenimentelor şi în zilele următoare — să acrediteze în rândul opiniei publice versiunea oficială a acestor evenimente. „Momentul mult dorit de majoritatea cetăţenilor a sosit", scrie ziarul Adevărul în numărul său din 14 iunie, care insistă, ca şi celelalte ziare, atât pe latura nonviolentă a acţiunii, cât şi pe uşurarea resimţită de populaţie prin redeschiderea circulaţiei şi reinstaurarea „salubrităţii" în aceste locuri. „Au dispărut mizeria şi ruşinea, promiscuitatea şi agresivitatea. /.../ S-a făcut curăţenie, s-a spălat strada cu apă şi detergenţi. /.../ Pe esplanada din faţa Teatrului Naţional mai întâi s-a dat cu un strat de praf alb (clor)." Este de notat că tocmai acest praf va fi arătat a doua zi de „mineri" ca probă a existenţei drogurilor în Piaţă.

Fără contenire, presa „oficială" revine asupra climatului turbulent şi violent care a domnit în Piaţă înainte de degajarea ei. Să cităm, de exemplu, extrase dintr-un articol apărut în ziarul Azi din 16 iunie, intitulat Opriţi extrema dreaptă!: „Am trăit clipe de teroare legionară, când, în centrul capitalei, acolo unde — timp de aproape două luni — am tolerat o adunătură de neofascişti, văzând cu ochiul liber cum deteriorează climatul politic şi social din ţară, fără să luăm măsuri radicale. /.../ Amplificarea violenţei celor din Piaţa Universităţii, cărora li s-au adăugat forţe ţinute în umbră — toate acestea având loc pe fondul unei toleranţe inadmisibile din partea organelor de ordine şi a unei indiferenţe inexplicabile din partea oamenilor cinstiţi — a cunoscut recrudescenţa maximă, păşind peste pragul ultimei escamotări a adevărului, în ziua de 13 iunie/'/sic/

Opinia publică era de altfel pregătită încă de câteva săptămâni, de către aceeaşi presă, că în cele din urmă forţele de ordine vor acţiona pentru a înlătura focarul de infecţie. Printre ultimele articole apărute în acest sens cităm pe cel din ziarul Adevărul din 13 iunie :„Că există subterane politice, că undeva un creier diabolic elaborează o tactică a demonstraţiei /.../o ştim cu toţii, poliţia declară că nu intervine fiindcă îi este teamă. Da, avem o poliţie care stă şi se uită neputincioasă atunci când este bătută, huiduită şi împroşcată cu noroi."


  —  Omisiuni şi neadevăruri

Dacă recapitulăm şi confruntăm cele două versiuni, cea oficială şi cea independentă, privind evenimentele din zorii zilei de 13 iunie, descoperim apariţia, încă de pe acum, a unor fapte îngrijorătoare: în discursul autorităţilor figurează afirmaţii care se dovedesc a fi denaturări evidente, în acelaşi timp, unele fapte, esenţiale pentru înţelegerea succesiunii evenimentelor, sunt în totalitate trecute sub tăcere.

Prima dintre aceste denaturări priveşte „caracterul nonviolent" al acţiunii de degajare a Pieţei. Toate mărturiile independente relevă totuşi brutalitatea extremă a acţiunii. O violenţă care nu va fi niciodată recunoscută oficial, dacă trecem cu vederea următoarea uşoară alunecare de limbaj, prezentă în interviul acordat în august de către preşedintele Iliescu ziarului Dimineaţa: acţiunea de eliberare a Pieţei, caracterizată până acum drept „paşnică", a devenit în acest interviu „relativ paşnică".

Atunci, pentru ce s-a afirmat de mai multe ori că au fost capturate arme şi droguri, când se ştie astăzi că lucrurile nu au stat aşa? Rezultatele testelor de depistare a consumului de droguri, la care au fost supuse persoanele arestate în Piaţă, au fost toate negative. Nu a putut fi reţinută nici o inculpare de port ilegal de armă. Cu toate astea, aceste acuzaţii nu au fost niciodată dezminţite.

Neadevăr tot atât de evident şi în ce priveşte soarta greviştilor foamei. Departe de a fi făcut obiectul solicitudinii autorităţilor ministeriale şi poliţiei, greviştii foamei au fost bătuţi şi nici unul din ei nu a fost internat în spital, în contradicţie cu ceea ce se relatează, printre altele, în comunicatul Ministerului de Interne (din 16 iunie) şiîn buletinele medicale difuzate de Radio Bucureşti la 13 iunie, începând cu ora 13.

Un fapt şi mai revelator: nu se face şi nu va fi făcută nicio menţiune, nici de către autorităţi, nici de către presa oficială, despre raidul forţelor de ordine în Institutul de Arhitectură, care a avut loc la ora 5 dimineaţa. Nimic nu se spune, iarăşi, despre arestarea celor trei studenţi de la Arhitectură, nici despre protestele întreprinse de rectorul Institutului, de corpul profesoral şi de studenţii care au intrat în grevă. Aceste evenimente pur şi simplu parcă nici nu au existat. Vom vedea totuşi că tocmai atacul lansat asupra Institutului de Arhitectură provoacă creşterea tensiunii şi mai ales deplasarea nucleului de nemulţumiri către Institutul de Arhitectură.

O ultimă omisiune flagrantă: interpelarea lui Marian Munteanu la domiciliul său, la ora 6 dimineaţa. Poliţia l-a sculat atunci din pat pentru a-1 aresta. Ce e drept, va spune soţia sa, o poveste încurcată care fusese deja rezolvată cu o săptămână în urmă... Este cât se poate de limpede că el plătea vina de a fi unul din principalii lideri ai manifestaţiei permanente şi nonviolente din Piaţă. Şi asta chiar în condiţiile în care Liga Studenţilor, al cărei preşedinte este, se retrăsese din Piaţă — ca multe alte asociaţii — imediat după alegerile din 20 mai. El va fi eliberat în jurul orei 15.30.

Se vede astfel cum se îmbină primele elemente ale unei istorii oficiale însăilate, care urmăreşte să banalizeze la maximum acţiunea ce a determinat succesiunea evenimentelor ulterioare şi să arunce responsabilitatea lor asupra celor care, „în umbră", după ce uneltiseră în Piaţă (de unde şi pretinsa capturare de arme), s-au folosit de această ocazie pentru a-şi pune în aplicare „planul": lovitura de stat. In paralel, ne putem întreba dacă violenţa inutilă desfăşurată de forţele de ordine, ca şi atacul gratuit asupra Institutului de Arhitectură, urmat de arestări arbitrare şi, în sfârşit interogarea liderului celei mai active organizaţii studenţeşti, nu au fost gândite, încă de la început, ca tot atâtea provocări deliberat puse la cale.


  —  Soarta greviştilor foamei*

Intre 30 aprilie şi 13 iunie 1990, 128 de persoane au iniţiat o grevă a foamei în Piaţa Universităţii (din care 74 de muncitori, 21 de intelectuali, 17 studenţi, 26 de alte profesii); numărul maxim al greviştilor care au participat simultan la această mişcare a fost de 62.

* Surse: Raportul Asociaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului în România şi al Comitetului Helsinki din România; comunicatul grupului medicilor care i-au asistat pe greviştii foamei (semnat de medicii Dragoş Nicolescu, Camelia Doru, Nicolae Constantinescu şi psihologul Alexei Florescu); raportul întocmit de grupul acestor medici.

Incepând cu 4 mai, greviştii au primit asistenţă medicală din partea unui grup voluntar de medici format la iniţiativa Sindicatului Independent al Medicilor din România, filiala Bucureşti.


  —  Atacul poliţiei

In ziua de 13 iunie, la ora 4 dimineaţa, în corturile ridicate pe peluza din faţa Teatrului Naţional se aflau 12 grevişti ai foamei (ceilalţi, a căror stare de sănătate ajunsese foarte gravă, părăsiseră locul în ajun, după comunicatul dat de Procuratură şi dând curs sfatului grupului de grevişti, care se temeau de o intervenţie a poliţiei).

Imbarcaţi cu forţa în dubele poliţiei, ei au fost transportaţi la o secţie a poliţiei feroviare. Doi dintre ei, care se găseau într-o stare foarte gravă, au fost eliberaţi atunci. Ei s-au prezentat la ora 6 dimineaţa la Spitalul de Urgenţă unde se constată molestarea lor gravă. Ceilalţi vor fi transportaţi la Măgurele, pentru ca în după-amiaza aceleiaşi zile să fie puşi în libertate. Toţi poartă urmele loviturilor primite.

Radio Bucureşti difuzează două buletine medicale. Primul, transmis în ziua de 13 iunie, susţine că toţi greviştii au fost internaţi în spital. Al doilea comunicat, difuzat în 16 iunie, pretinde că au fost examinaţi medical în fiecare zi începând cu data de 13 iunie. In realitate, greviştii (ca de altfel şi medicii) au stat ascunşi până în data de 17 iunie, aşa încât ei nu au putut fi examinaţi înaintea acestei date. Niciunul dintre grevişti nu a fost internat în spital. în ziua de 14 iunie, doi dintre ei sunt recunoscuţi pe stradă şi bătuţi de mineri.


  —  Lupta dusă de grupul medicilor pentru recuperarea fişelor medicale

La 13 iunie, întreg materialul destinat greviştilor foamei a dispărut (corturi, medicamente, aparatură medicală, fişe medicale).

La 21 iunie, unul din medici încearcă să obţină o audienţă la ministrul de interne, dl Ursu. Nu reuşeşte, dar înaintează un memoriu. A doua zi, pe stradă, medicul este ameninţat că va fi „lichidat", dacă nu-şi vede de treabă. Totuşi, în ziua de 24 iunie, la insistenţele ministrului adjunct al sănătăţii, Radu Dop (care arătase deja o anumită bunăvoinţă faţă de greviştii din Piaţă), medicii sunt primiţi de generalul Diamandescu. Acesta le declară că fişele au fost luate de-a valma de gunoierii care au curăţat locul. Medicii îl avertizează că vor înştiinţa instanţele medicale internaţionale dacă fişele nu le vor fi restituite. După două zile, ei primesc 89 de fişe, dar ele nu privesc decât persoanele care încetaseră greva foamei înaintea atacului poliţiei. Nici una din fişele greviştilor din 13 iunie nu a putut fi „găsită". Din fericire, cu puţin timp înainte de 13 iunie, prin grija medicilor se întocmiseră tabele în care erau consemnate datele medicale principale privind fiecare caz.


  —  Soarta greviştilor şi a medicilor după 13 iunie

Cei mai mulţi dintre grevişti au fost hărţuiţi. Cei care erau cunoscuţi ca lideri ai mişcării, în special delegaţii la negocierile cu Guvernul din 11 iunie, au fost percheziţionaţi acasă, anchetaţi şi urmăriţi pe stradă. în cele din urmă, li s-a desfăcut contractul de muncă pentru absenţe nemotivate. Dintre cei hărţuiţi mai rău, trei s-au refugiat peste graniţă. Unii au fost acuzaţi de comiterea unor delicte în timpul desfăşurării grevei (prostituţie, hoţie), acuzaţii care până la urmă au fost abandonate. Un singur grevist a fost acuzat în final de a fi sustras o armă din sediul Poliţiei.

In ziua de 14 iunie, doi dintre membrii grupului de medici şi psihologul au fost „vizitaţi" acasă de o echipă de mineri, însoţită de un civil, care era în posesia fotografiilor lor. Nici unul din ei nu a fost găsit la domiciliu.

După acest incident, cei doi medici s-au trezit evidenţiaţi cu un „certificat de merit".


va urma