Spargatorul de gheata (14)

Victor Suvorov

PARTIZANI SAU  DIVERSIONIŞTI?

Hitler... va lovi cu forţele principale în Occident, iar Moscova va dori să se folosească din plin de superioritatea situaţiei sale.
L. Troţki, 21 iunie, 1939

După semnarea pactului Molotov-Ribbentrop, Uniunea Sovietică a început să suprime în mod sistematic statele neutre, pentru ca „să se deplaseze cu toate forţele la frontierele Germaniei, exact în momentul în care cel de-al treilea Reich va fi antrenat în lupta pentru o nouă împăr­ţire a lumii". „Campaniile eliberatoare" se desfăşoară cu succes, doar în Finlanda s-a petrecut o sincopă. Cum ştim deja, Armata Roşie s-a împotmolit în fîşia de siguranţă finlandeză. Iată o situaţie absolut standard. O coloană sovietică de tancuri, infanterie motorizată, artilerie se deplasează pe un drum forestier. Nu se poate deplasa la dreapta sau la stînga-. sunt mine. În faţă este un pod. Geniştii au verificat: nu este minat. Tancurile intră pri­mele pe pod şi sar în aer, odată cu podul, încărcăturile explozive au fost puse în stilpii de susţinere ai podului încă din timpul construcţiei; erau greu de descoperit, dar chiar dacă ar fi fost descoperite, orice încercare de a fi scoase ducea la explozie. 

Aşadar, coloana sovietică lungă de cîţiva kilometri, ca un şarpe uriaş, este oprită pe drum. Acum este rîndul lunetiştilor finlandezi. Ei nu se grăbesc: poc! poc! Şi iar se lasă tăcerea în pădure. Apoi din nou: poc! poc! Lunetiştii trag de undeva de departe. Trag numai în comandanţii sovietici: poc! poc! Şi în comisari. Este imposibil să se scotocească prin pădure; ţineţi minte: în stînga şi în dreapta drumului sunt cîmpuri de mine. Orice încercare a geniştilor sovietici de a se apropia de podul aruncat în aer sau de a demina pe marginea drumului se încheie cu un simplu foc de armă al lunetistului finlandez: poc! Divizia 44 infanterie sovie­tică, blocată pe trei drumuri paralele prin aruncarea în aer a trei poduri, a pierdut într-o singură zi de luptă întreg corpul de comandă. Şi cu alte divizii s-a întîmplat la fel: coloana a rămas pe loc, nici înainte, nici înapoi. Noaptea coloana este atacată cu aruncătoare de mine, de undeva din adîncul pădurii. Uneori noaptea asupra coloa­nei neajutorate se trage o rafală lungă. Apoi se aşterne din nou liniştea.

Se zice că Armata Roşie nu a arătat în Finlanda partea ei cea mai bună. Perfect adevărat, dar să ne imaginăm că în locul diviziei sovietice s-ar afla o divizie a oricărei alte armate. Ce să facă în astfel de situaţie? Să se retragă? Tractoarele grele de artilerie cu obuziere uriaşe nu pot întoarce în loc, remorcile avînd o greutate de mai multe tone. Iar lunetiştii i-ar ochi pe şoferii acestor tractoare în mod special: poc! poc! Cu chiu cu vai coloana dă îndărăt, mergînd cu spatele, dar între timp în spate mai sare un pod în aer. Coloana este blocată. Şi la acest al doilea pod toate punctele de trecere sunt minate, nici aici lunetiştii nu se grăbesc? Ţintesc comandanţii, comisarii, geniştii, şoferii: poc! poc! Mult în faţă se află linia finlandeză, aproape inaccesibilă, de fortificaţii din beton armat-Linia Mannerheim. Este imposibil să răzbeşti prin ea fără artile­rie, fără mii de tone de muniţie. Trupele sovietice s-au ciocnit de fortificaţiile finlandeze, dar artileria grea a rămas mult în urmă. A rămas acolo, în păduri, între cîmpuri de mine şi poduri aruncate în aer, sub focul lunetiştilor finlandezi.

De bună seamă că, primind o astfel de lecţie în Finlanda, comandanţii ruşi au luat măsurile necesare, veţi zice. De bună seamă că în raioanele vestice ale ţării au fost create încă din timp de pace detaşamente uşoare de partizani, care să preîntîmpine o eventuală invazie a inamicului. Prin însăşi natura lor raioanele vestice ale Uniunii Sovietice erau făcute pentru a duce luptă de partizani asupra căilor de comunicaţie ale agresorului, care va veni spre răsărit. A creat Stalin astfel de detaşa­mente uşoare şi mobile pe care să le lase în păduri în cazul unei invazii germane? Da, Stalin a înfiinţat asemenea detaşamente. Acestea au fost înfiinţate încă din anii '20. Numai în Bielorusia, în timp de pace, existau şase detaşa­mente de partizani, fiecare avînd 300-500 oameni. Numă­rul mic de partizani nu trebuia să ne mire. 

Detaşamentele erau formate numai din comandanţi, organizatori şi spe­cialişti. Fiecare detaşament de partizani din timp de pace este nucleul în jurul căruia se înfiinţează la începutul războiului o puternică formaţiune militară cu un efectiv de cîteva mii de oameni.

Pentru formaţiunile de partizani în timp de pace, aflate în pădurile de nepătruns din mlaştini greu accesibile, au fost înfiinţate baze secrete, în timp de pace, au fost construite refugii subterane, spitale, depozite, ateliere subterane pentru producerea muniţiei şi armamentului. Pentru un posibil război de partizani numai în Bielorusia a fost depozitat în ascunzători subterane armament, muni­ţie şi echipament pentru 50.000 de partizani.

Pentru pregătirea liderilor, organizatorilor şi instructo­rilor de partizani au fost înfiinţate şcoli secrete. Centre secrete de cercetare ştiinţifică elaborau procedee speciale ale războiului de partizani, echipamente speciale, arma­ment, mijloace de transmisiuni. Partizanii făceau în mod regulat concentrări, iar în calitate de inamic se foloseau de obicei diviziile Osnaz ale NKVD.

Pe lîngă formaţiunile de partizani s-au pregătit mici grupe ilegale, care, în caz de agresiune, nu se retrăgeau în pădure, ci rămîneau în sate şi oraşe cu sarcina de „a cîştiga încrederea inamicului" şi „a-i propune să-l ajute" cîştigîndu-i încrederea...

Asemenea acţiuni nu s-au întreprins numai în Bielo-rusia, ci şi în Ucraina, în Crimeea, în regiunea Leningra­dului şi în alte raioane. Pe lîngă activitatea poliţiei secrete, aceleaşi acţiuni au fost întreprinse în paralel, dar absolut independent de NKVD, de către spionajul militar sovietic: au fost utilate bazele secrete, refugiile, încăperile secrete, s-au pregătit linii de legătură conspirativă şi s-au făcut multe altele. Spionajul militar sovietic avea propriile sale şcoli secrete, organizatorii şi instructorii săi.

Pe lîngă NKVD şi spionajul militar, partidul comunist a pregătit pe unii dintre liderii săi din zonele occidentale ale ţării pentru trecerea în ilegalitate în caz de cucerire a teritoriului de către inamic. Comuniştii aveau vechi tradiţii criminale, ştiau să păstreze secretul. Au fost păstrate tradiţiile activităţii ilegale din anii '20 şi '30, iar în caz de necesitate organizaţiile de partid puteau să se transforme din nou în centre conspirative ale luptei secrete.

Să nu uităm că detaşamentele de partizani s-au înfiinţat în aşa-numita „zonă a morţii", în zona de siguranţă sovie­tică, unde, în caz de retragere a trupelor sovietice, toate podurile trebuiau să fie aruncate în aer, tunelele năruite, nodurile de cale ferată aduse în stare de nefuncţionare, macazurile, chiar şinele şi cablul telefonic evacuate. Rămî-nea numai ca partizanii să nu permită reconstruirea obiec­tivelor distruse. Partizanii erau aproape invulnerabili, căci liderii lor cunoşteau trecerile printre giganticele cîmpuri de mine, iar inamicul nu. La nevoie partizanilor nu le era greu să scape de urmărire în pădurile şi mlaştinile minate.

Da, toate acestea au existat. Linia Stalin, zona de siguranţă din faţa sa, detaşamente de partizani, gata să acţioneze din prima clipă în zona distrusă, toate alcătuiau sistemul extraordinar de autoapărare al Uniunii Sovietice, însă în 1939 Hitler a ajuns într-o situaţie extrem de neplăcută, fiind nevoit să lupte în Occident. Din acest moment lui Stalin nu-i mai trebuiau sistemele defensive. Concomitent cu Linia Stalin şi zona de siguranţă a fost lichidată şi mişcarea de partizani. Detaşamentele de partizani au fost dizolvate, armamentul, muniţia, explozibilul au fost ridicate, refugiile şi depozitele secrete au fost acoperite cu pămînt, bazele de partizani au fost desfiin­ţate. Toate acestea au loc în toamna lui 1939, iar la sfîrşitul toamnei Armata Roşie începe „eliberarea" Finlan­dei, iar aici întîlneşte aceleaşi elemente de autoapărare, care existau pînă nu demult în Uniunea Sovietică: o linie de fortificaţii din beton armat, o zonă de siguranţă în faţa ei şi detaşamente uşoare de partizani. 

Poate că, primind o asemenea lecţie în Finlanda, Stalin şi-a schimbat opiniile şi a înfiinţat din nou formaţiunile de partizani în zonele vestice ale Uniunii Sovietice? Nu, nu şi le-a schimbat. Nu, n-a înfiinţat.

La 22 iunie 1941 au început să se facă o mulţime de improvizaţii, printre care şi înfiinţarea unei mişcări de partizani. Da, s-a înfiinţat şi s-a desfăşurat pentru luptă, dar a devenit eficientă abia în 1943-1944. Dacă n-ar fi fost suprimată în 1939, ar fi intrat în luptă cu toată puterea încă din primele zile ale războiului. Ar fi putut fi cu mult mai eficace, în decursul războiului partizanii au trebuit să plătească fiecare pod distrus cu multe vieţi. Ca să fie aruncat în aer, podul trebuia întîi cucerit, însă era păzit, arborii din jur erau tăiaţi, şi totul în jur minat. Iar partizanii de unde să ia explozibil? Chiar dacă aveau, o grupă de partizani nu poate căra prea mult. La pregătirea exploziei trebuiau să pună în grabă încărcătura la arcadele podului, nu la punctele de sprijin ale acestuia. Inamicul putea ca după explozie să repare rapid podul, iar partizanii trebu­iau să ia totul de la început. Pînă ce inamicul repară un pod, celelalte poduri sunt în funcţiune. Astfel inamicul poate să regularizeze convoaiele de transport.

Însă totul fusese pregătit pentru ca TOATE podurile să fie aruncate în aer. Să fie aruncate în aşa fel încît să nu mai poată fi reparate. Să fie aruncate în aşa fel ca să nu mai fie pierderi de vieţi omeneşti printre partizani. Puteau fi aruncate în aer foarte simplu prin apăsarea pe un buton într-un bunker secret de partizani, iar apoi, de dincolo de cîmpurile de mine inaccesibile, putea să se tragă cu puşti cu lunetă în ofiţeri, în genişti, în şoferi. Armata germană ar fi resimţit dureros acest fel de luptă. Totala lipsă a podurilor, milioanele de mine pe şosele, ambuscadele şi teroarea „lunetistă", toate acestea încă din primele ore ale invaziei, ar fi putut micşora, în mare măsură, viteza blitz-krieg-ului german.

Cine a suprimat mişcarea sovietică de partizani ÎN MOMENTUL ÎNCEPERII CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL şi de ce?

Unul din părinţii terorismului sovietic de război, colo­nelul GRU23, profesorul I.G. Starinov, comanda în acei ani o şcoală secretă, care pregătea grupe de partizani subor­donată serviciului de spionaj militar, în memoriile sale colonelul îl numeşte pe vinovat: „Armamentul şi explozi­bilul ascunse la loc sigur în pămînt şi-au aşteptat ceasul lor. Însă înainte de a veni acest ceas, bazele secrete de partizani au fost părăsite, fără îndoială, cu ştirea şi chiar din ordinul direct al lui Stalin". (.Minele aşteaptă ora lor, pag.40). 

Un veteran al terorismului politic sovietic, colonelul KGB S.A. Vaupşasov, comanda în acei ani un detaşament de partizani NKVD din Bielorusia. El lămureşte cauza suprimării formaţiunilor de partizani, „în anii de dinaintea războiului, predomina doctrina unui război pe teritoriu străin, cu un caracter vădit ofensiv" (La încrucişări periculoase, însemnările unui cekist, pag.203). Colonelul KGB poate fi aprobat sau contestat. Însă nimeni n-a dat vreo altă explicaţie suprimării formaţiunilor şi bazelor de partizani.

Am ascultat părerile celor doi colonei; acum să examinăm ce au făcut ei înşişi la începutul lui iunie 1941. Au făcut şi ei acelaşi lucru ca toţi ceilalţi lideri şi luptători din detaşamentele de partizani. După desfiinţarea detaşamentelor, în faţa foştilor partizani erau deschise trei căi:
-  subunităţile trupelor de desant aerian, care chiar în acest moment începuseră brusc să ia amploare;
- formaţiunile de pedepsire ale Osnaz NKVD;
-  mici grupe secrete, care se formau cu un anume scop la graniţele Germaniei şi ale aliaţilor ei sau care erau trimise peste graniţă încă înainte de începerea acţiu­nilor de luptă.

Agentul de informaţii militare Ilia Starinov s-a numărat printre cei din ultima categorie. Această modestă titulatură a colonelului nu trebuie să-l înşele pe cititor. Era un colonel de un tip special şi un profesor în ştiinţe la fel de speciale. Din primele zile ale războiului, colonelul Starinov va acţiona avînd în buzunar semnătura narkom24-ului apărării, mareşalul S.K.Timoşenko, şi fiind subordo­nat numai lui. În curînd va ocupa postul de locţiitor al Glavkom-ului25 mişcării diversioniste de partizani, altfel spus va deveni şeful diversionist al Armatei Roşii. După planurile şi sub conducerea lui Starinov, în 1943 se vor desfăşura operaţiunile „Concert" şi „Războiul şinelor" la care vor participa în acelaşi timp peste o sută de mii de partizani şi diversionisţi. Starinov nu a devenit întîmplător liderul unei armate gigantice de diversionisţi sovietici. Deţinea în acest sens o biografie diversionistă corespun­zătoare.

Aşadar, acest lup al diversionismului apare la 21 iunie 1941 chiar în acele raioane ale podurilor de la Brest, care au o atît de mare importanţă pentru apărarea teritoriului sovietic. Ar fi trebuit ca acest om să lucreze cîteva ceasuri la poduri şi atunci, în cazul unei agresiuni germane, să apese pur şi simplu pe un buton... Insă pe Starinov nu-l interesează pregătirile defensive, după cum nu-i intere­sează nici pe comandanţii mai bine plasaţi în ierarhie. Atunci pentru ce a fost trimis la graniţă? Oficial la cursuri. Dar, ajungînd la Brest, Starinov află că aceste cursuri sunt doar un pretext. Cursurile au fost amînate (poate că nici măcar n-au fost planificate). Dacă nu este vorba nici de cursuri şi nici de pregătirea apărării, atunci ce să facă la frontieră un diversionist cu o asemenea funcţie? Nici n-a mai apucat să afle cauza vizitei sale la Brest. Noaptea a început invazia germană, iar colonelul Starinov a fost nevoit să se ocupe cu problemele strict defensive, încă un mic fapt legat de el. Starinov va parcurge întreg războiul alături de un şofer isteţ, credincios şi de nădejde. Numele acestuia-Schleger. Naţionalitatea-german. Apăruse deodată o modă printre comandanţii sovietici, îndeosebi printre desantişti, agenţi de informaţii, diversionisţi: să aibă alături un german adevărat în rol de şofer, ordonanţă, însoţitor. Această modă- a apărut în februarie 1941. Vom reveni asupra ei.

Cekistul S. Vaupşasov a fost o personalitate la fel de curioasă. Viaţa sa a fost destul de furtunoasă: pînă în 1926 a luptat în pădurile poloneze. Oficial, războiul cu Polonia se terminase demult, însă „detaşamentele de partizani" sovietice, completate cu bandiţi din CK, ucid oameni în numele revoluţiei mondiale. 

După întoarcerea acasă, Vaupşasov devine mare şef pe măreţele şantiere ale GULAG-ului. Mii de deţinuţi înfometaţi sapă canalele staliniste, iar comandanţii şantierelor sunt cekiştii. Vaupşasov se află printre comandanţi. 

După aceea eroul nostru n-a mai controlat deţinuţii GULAG-ului, ci Biroul Politic al Partidului Comunist Spaniol, a îndrumat activitatea contraspionajului şi formaţiunilor diversioniste. 

Apoi a „îndrumat" Bielorusia şi pregătirea partizanilor sovietici în caz de invazie a inamicului asupra teritoriului sovietic. Dar iată că a fost semnat pactul şi nu mai este nevoie de partizani. Vaupşasov ajunge în formaţiunile Osnaz NKVD şi are misiunea de „curăţare a teritoriului de elemente duşmane" pe parcursul „campaniilor eliberatoare", însă la 22 iunie 1941 nu se găseşte la frontieră, ci PESTE frontieră, pe teritoriul „inamicului posibil", avînd în buzunar un paşaport diplomatic. Pentru ce a fost trimis peste hotare acest terorist, acest diplomat de GULAG? Poate că în interesul întăririi siguranţei statului, „în vederea unui război defensiv". Nu, n-a fost de folos în cazul războiului defensiv. Imediat ce războiul a început, a fost rechemat în Uniunea Sovietică şi trimis în Bielorusia să înfiinţeze mişcarea de partizani ce fusese nu demult desfiinţată...

Dacă este vorba de pregătirea unui război de apărare, atunci de ce această întreagă mascaradă? Nu este mai simplu să-l ai pe acest om (şi pe alte mii asemenea lui) în raioanele unei probabile ocupaţii, gata să întîmpine agresorul chiar din primele ore ale războiului? Nu şi atunci cînd „predomina doctrina unui război pe teritoriu străin". Nu sunt simple vorbe spuse de un colonel KGB. Este un fapt de istorie, confirmat de destinul celui care le-a spus, dar şi de destinele a mii de oameni asemeni lui.


va urma