miercuri, 20 aprilie 2016

Omerta (6)


Mario Puzo






Fissolini se ridică din genunchi. îl îmbrăţişa pe Don Aprile şi izbucni în lacrimi. 
Astfel, între Don Aprile şi nepotul lui se stabili o legătură şi mai strînsă. Dragostea lui Don Aprile pentru băiat crescu pentru că acesta îl convinsese sâ arate îndurare, iar Astorre îl îndrăgi pe unchiul lui pentru că le cruţase viaţa lui Fissolini şi oamenilor lui. Această legătură îi uni pentru tot restul vieţii lor. 
In acea noapte la Villa Grazia, Don Aprile bău espresso în grădină şi Astorre mîncă măsline direct din butoi. Astorre, de obicei un băiat sociabil, era acum foarte gînditor. 
— îţi pare râu că pleci din Sicilia? îl întreba Don Aprile. 
— Mi-ar fi plăcut să trăiesc aici, spuse Astorre, bâgîndu-şi în buzunar sîmburii de măsline. 
—  Ei bine, vom veni aici împreună în fiecare vară, zise Don Aprile. 
Astorre îl privi ca pe un prieten vechi şi înţelept. Pe faţa lui se citea nedumerirea. 
— Caterina este iubita ta? 
Don Aprile rîse. 
— Este prietena mea apropiată. 
Astorre căzu pe gînduri. 
— Verii mei ştiu de ea? 
— Nu, copiii mei nu ştiu. 
Pe Don Aprile îl amuzau întrebările băiatului şi începu să se întrebe la rîndul lui ce va urma. Expresia lui Astorre deveni gravă. — Verii mei ştiu că ai prieteni puternici ca Bianco, care fac tot ce le spui? 
— Nu, răspunse Don Aprile. 
— Eu nu le voi spune nimic, zise Astorre. Nici despre răpire. 
Don Aprile se simţi cuprins de o undă de mîndrie. Omerta îi fusese transmisă băiatului prin gene. 

In aceeaşi noapte, mai tîrziu, Astorre se duse în cel mai îndepărtat colţ al grădinii şi săpa o groapă cu mîinile. în acea groapă puse sîmburii de măsline pe care îi ascunsese în buzunar. Privind cerul de un albastru întunecat al nopţii siciliene, se visa bâtrîn ca unchiul lui, stînd în grădină într-o noapte ca aceasta şi uitîndu-se cum îi cresc măslinii. 

Ceea ce urmă fu mîna destinului, Don Aprile era sigur de asta. El şi Astorre continuarâ să-şi petreacă anual vacanţa în Sicilia pînâ cînd Astorre împlini şaisprezece ani. Undeva, într-un colţ al minţii lui Don Aprile, începea să se prefigureze o vagă premoniţie cu privire la destinul băiatului. 

Fiica lui fu cea care declanşa criza care îl conduse pe Astorre spre acest destin. La optsprezece ani, Nicole, care avea cu doi ani mai mult decît Astorre, se îndrăgosti de el şi temperamentul ei vulcanic o împiedică să ascundă faptul. îl sufocă pur şi simplu pe vulnerabilul adolescent. Ajunseră la relaţii intime, cu toată pasiunea înfierbîntată a 
tinereţii. 

Don Aprile nu putea admite una ca asta, dar era ca un general care îşi adapta tactica la condiţiile terenului. Nu dădu nici un semn că ar fi avut habar ce se petrecea. 

Intr-o noapte îl chemă pe Astorre în biroul lui şi îi spuse că va trebui să plece la şcoală în Anglia, unde îşi va face ucenicia în domeniul bancar cu un anume domn Pryor din Londra. Nu dădu alte explicaţii, ştiind că băiatul va pricepe că era trimis departe de casă pentru a se pune capăt idilei. Dar nu ţinu seama de fiica lui, care ascultase torul la uşă. Ea a năvălit în cameră ca o furtună, cu o furie pătimaşă care o făcea şi mai frumoasă. 
— N-o sâ-l trimiţi nicăieri! strigă ea la tatăl ei. O să fugim amîndoi de acasă. 
Don Aprile zîmbi şi spuse împăciuitor: 
— Amîndoi trebuie să terminaţi şcoala. 
Nicole îşi întoarse privirea către Astorre, care se înroşise de ruşine. 
— Astorre, nu-i aşa că plecam? întrebă ea. Nu-i aşa? 
Astorre nu răspunse, iar Nicole izbucni în lacrimi. 
Orice alt tată ar fi fost înduioşat de o asemenea scenă, dar Don Aprile se amuza. Fiica lui era superbă, o adevărata femeie Mafioso în străvechea accepţiune a cuvîntului, o adevărată minune. Dar Don Aprile nu se temea nici o clipă că inima ei va râmîne zdrobită pe vecie. 

Insă şi mai mult îl amuza sâ-l vadă pe Astorre prins în capcana în care cădeau toţi adolescenţii aflaţi în perioada de maturizare. Desigur, Astorre o iubea pe Nicole. Pasiunea şi devotamentul ei îl făceau să se simtă cea mai importanta persoană de pe pâmînt. Orice tînâr s-ar lăsa sedus de atîta atenţie. Dar Don Aprile înţelegea foarte bine şi nevoia lui Astorre de o scuză ca să se elibereze de orice piedică ce i-ar fi stat în calea marşului său glorios către reuşita în viaţă. Don Aprile surîse. 

Băiatul avea instinctele bine formate şi venise vremea educării lui. Prin urmare, la trei ani dupâ retragere, Don Raymonde Aprile simţea siguranţa şi satisfacţia omului care alesese bine în viaţă. Se simţea cu adevărat în siguranţa şi asta îl determină să strîngă relaţiile cu copiii lui, bucurîndu-se în sfîrşit într-o oarecare măsură de darul de a fi părinte. 

Valerius, care îşi petrecuse cea mai mare parte a ultimilor douăzeci de ani în garnizoane din străinătate, nu fusese niciodată apropiat de tatăl său. Acum, cînd era detaşat la West Point, cei doi bărbaţi se vedeau mai des şi începuseră să-şi vorbească mai deschis. Totuşi era greu. în privinţa lui Marcantonio, lucrurile stăteau diferit. Don Aprile şi cel de-al doilea fiu al său aveau o relaţie mai deosebita. Marcantonio îi 
explica munca lui din televiziune, emoţia lui din timpul urmăririi procesului dramatic, datoria faţă de telespectatori, dorinţa de a face lumea un loc mai bun, în care poţi trăi. Vieţile unor astfel de oameni erau ca nişte poveşti pentru Don Aprile. îl fascinau pur şi simplu. 

La cinele de familie, Marcantonio şi tatăl lui se certau prieteneşte, distrîndu-i pe ceilalţi. Odată, Don Aprile îi spuse lui Marcantonio: 
— N-am văzut niciodată oameni atît de răi sau atît de buni ca per-
sonajele din serialele tale. 
Marcantonio îi replică: 
— Asta vrea publicul şi asta trebuie sâ-i dâm. 
La una dintre întrunirile de familie, Valerius încercă să explice motivele războiului din Golful Persic care, în afara apărării unor importante interese economice, dusese şi la o creştere spectaculoasă a audienţei reţelei de televiziune a lui Marcantonio. Dar la toate acestea Don Aprile se mulţumi să ridice din umeri. Aceste conflicte erau nişte subtilităţi ale puterii care nu îl interesau. 
— Spune-mi, îl întrebă el pe Valerius, cum cîştigâ de fapt naţiunile războaiele? Care este factorul decisiv? 
Valerius se gîndi o clipă, apoi răspunse: 
— în primul rînd, există o armată bine pregătită şi nişte generali inteligenţi. Apoi se dau bătălii importante, în care unii cîştigâ şi alţii pierd. Cîhd am lucrat în Serviciile Secrete şi am analizat toate acestea, am ajuns la următoarea concluzie: ţara care produce cel mai mult oţel cîştigâ războiul. Asta-i tot. 
Don Aprile dădu din cap, în sfîrşit satisfăcut. 

Dar relaţia lui cea mai caldă şi cea mai profunda era cea cu Nicole. Era mîndru de realizările ei, de frumuseţea ei fizică, de natura ei pasionala şi de inteligenţa ei. Şi adevărul era câ, deşi nu avea decît treizeci şi doi de ani, era un avocat puternic şi în plină ascensiune, cu relaţii importante în lumea politică, iar în procese nu se temea de nici un reprezentant al autorităţii. 

In aceasta privinţă, Don Aprile o ajutase pe ascuns; firma ei de avocatura îi era adînc îndatorată. Dar fraţii ei erau circumspecţi faţă de ea din două motive: era necăsătorită şi era prea des avocat din oficiu. în ciuda admiraţiei pe care o nutrea faţă de ea, Don Aprile n-o luase niciodată în serios pe Nicole. Era, la urma urmei, doar o femeie. Şi încă una cu o neliniştitoare pasiune pentru bărbaţi. 

La cinele familiale, tatăl şi fiica se contraziceau în mod constant, ca doi motani mari care se hârjonesc periculos, uneori zgîriindu-se pînâ la sînge. Exista însă între ei un singur motiv serios de ceartă, singurul lucru care reuşea să afecteze afabilitatea constantă a lui Don Aprile. 

Nicole credea în faptul că viaţa era sacră şi că pedeapsa capitală era un act odios. Doar organizase şi condusese Campania împotriva Pedepsei cu Moartea. 
— De ce? o întreba Don Aprile. 
Şi de fiecare dată Nicole se înfuria. Era convinsă că pedeapsa capitală va distruge pînâ la urmă omenirea. Dacă omuciderea putea fi trecută cu vederea în orice condiţii, atunci ea se putea justifica şi prin altă categorie de situaţii, altă categorie de convingeri. Dar, în cele din urmă, nu va aduce nici un serviciu evoluţiei sau civilizaţiei. Aceste convingeri făceau ca Nicole să se afle într-un neîncetat conflict cu 
Valerius. La urma urmei, nu asta făcea armata? Pentru ea nu contau motivele. Crimele erau crime şi aveau să ne ducă înapoi, la canibalism sau chiar mai rău. De cîte ori i se ivise ocazia, Nicole luptase în tribunalele din toată ţara ca sâ salveze criminali condamnaţi. Deşi Don Aprile vedea în aceasta o mare prostie, propusese totuşi un toast în cinstea ei la o cină de familie după ce cîştigase un proces celebru, în care fusese apărătoare din oficiu. Nicole reuşise în acel proces sâ comute pedeapsa cu moartea pronunţată pentru unul dintre cei mai odioşi criminali ai deceniului, un om care îşi omorîse cel mai bun prieten şi apoi o violase pe văduva acestuia. în perioada de după evadare, executase doi vînzâtori de la o staţie de benzina după ce îi jefuise. Continuase cu violarea unei fetiţe de zece ani. „Cariera" lui luase sfîrşit abia cînd încercase sâ ucidă doi poliţişti aflaţi în patrulare. Nicole cîştigase cazul, invocînd nebunia acuzatului şi oferind asigurări câ acesta îşi va petrece tot restul vieţii într-un sanatoriu pentru nebuni criminali, fără nici o posibilitate de a mai părăsi acea instituţie. 

La următoarea cină în familie Nicole fu din nou sărbătorita pentru cîştigarea unui alt proces — de data aceasta al ei însăşi. In cadrul unui proces recent, ea susţinuse un principiu juridic dificil care implica un mare risc personal. Fusese adusă în faţa baroului pentru lipsă de etică şi fusese achitata. Acum radia de fericire. 
Don Aprile, bine dispus, se arăta neobişnuit de interesat de acest caz. O felicită pe fiica lui pentru achitare, dar se arătă oarecum nedumerit de condiţiile achitării. Nicole trebui să îi explice. 

Apărase un bărbat de treizeci de ani care violase, sodomizase şi ucisese o fetiţă de doisprezece ani, apoi ascunsese cadavrul atît de bine, încît poliţia nu reuşise sâ-l găsească. Probele indirecte împotriva lui fuseseră solide, dar, în lipsa cadavrului, juriul şi judecătorul ezitaseră să se pronunţe pentru pedeapsa capitala. Părinţii victimei trecuseră prin chinuri cumplite din cauza frustrării de a nu fi găsit cadavrul fetiţei. 

Criminalul îi mărturisise lui Nicole, care era apărătoarea lui, unde era îngropat cadavrul şi o autorizase sâ negocieze comutarea pedepsei capitale la închisoare pe viaţă în schimbul dezvăluirii ascunzătorii. 

Dar, cînd Nicole iniţiase negocierile cu procurorul, se confruntase cu ameninţarea unei acuzaţii la adresa ei pentru a nu fi dezvăluit imediat locul în care fusese ascuns cadavrul. Ea considera că era o datorie faţă de societate sâ apere confidenţialitatea relaţiei avocat-client. Prin urmare, refuzase, iar un judecător reputat o declarase îndreptăţită să o facă. 

În cele din urmă, după o consultare cu părinţii victimei, procurorul acceptase tîrgul. 
Ucigaşul le mărturisise că dezmembrase cadavrul şi îl vîrîse într-o cutie cu gheaţa, pe care o aruncase într-o mlaştină din New Jersey. Astfel, cadavrul fusese găsit şi ucigaşul condamnat la închisoare pe viaţa. Dar apoi Asociaţia Baroului o acuzase pe Nicole de lipsă de etică în negocieri. Iar în această zi îşi sărbătorea achitarea. 
Don Aprile toasta pentru toţi copiii lui, apoi o întrebă pe Nicole: - Şi crezi că te-ai comportat onorabil? 

Exuberanţa lui Nicole se topi. 
— A fost vorba de un principiu. Autorităţilor nu trebuie să li se permită să încalce privilegiul relaţiei avocat-client în nici o situaţie, oricît de gravă ar fi ea, altfel acesta nu mai este deloc sacru. 
— Şi n-ai simţit nimic faţă de mama şi tatăl victimei? o întrebă Don Aprile. 
— Ba da, bineînţeles, răspunse Nicole enervată. Dar nu puteam să las aceste sentimente să afecteze un principiu juridic fundamental. Am suferit şi eu, cum să nu? Era normal să sufăr. Dar, din nefericire, pentru a pune bazele justiţiei viitoare, trebuie să se facă şi sacrificii. 
— Şi totuşi, Asociaţia Baroului te-a dat în judecată, spuse Don Aprile. 
— Doar de ochii lumii, zise Nicole. A fost o mişcare politică. Oamenii obişnuiţi, care nu cunosc complexitatea sistemului juridic, nu pot accepta aceste principii şi au existat proteste. Chemarea mea în judecată a potolit totul. Un judecător foarte redutabil a trebuit să explice în faţa opiniei publice că aveam dreptul, conform Constituţiei, să refuz să î'au acele informaţii. 
— Bravo, spuse Don Aprile jovial. Justiţia este întotdeauna plină de surprize. Dar, desigur, numai pentru avocaţi. Nicole ştia că tatăl ei o lua peste picior. Răspunse tăios: 
— Fără legi, nici o societate nu poate exista. 
— E adevărat, spuse Don Aprile, vrînd parcă să-şi domolească fiica. Dar pare o nedreptate faptul că un om care a comis o crimă îngrozitoare scapă cu viaţă. 
— Ai dreptate, recunoscu Nicole. Dar sistemul nostru juridic se bazează pe pledoarie. Este adevărat că toţi infractorii primesc pedepse mai mici decît merită. Dar într-un fel ăsta este un lucru bun. Iertarea vindecă. Şi rezultatul pe termen lung este că cei care comit delicte împotriva societăţii vor fi reabilitaţi mai uşor. 
Aşa că Don Aprile toasta cu un sarcasm plin de bună dispoziţie. 
— Dar spune-mi, o întrebă el pe Nicole, ai crezut vreodată în nevinovăţia omului pe motive de nebunie? De fapt, el şi-a exercitat liberul arbitru. 
Valerius o măsură pe Nicole cu răceală. Era un bărbat înalt, de patruzeci de ani, cu mustaţa tăiată scurt şi părul sur. Cînd lucrase ca ofiţer în Serviciile Secrete, luase şi el decizii care nu ţineau cont de moralitate. De aceea îl interesa raţionamentul ei. 
Marcantonio o înţelegea pe sora sa, ştia că aspira la o viaţă normală în parte din cauza ruşinii pe care o simţea pentru viaţa tatălui lor. Era îngrijorat că ar fi putut să spună ceva nesăbuit, pentru care tatăl ei n-ar fi iertat-o niciodată. 

Cît despre Astorre, acesta era fermecat de Nicole, de privirea ei înflăcărată, de incredibila energie cu care făcea faţă provocărilor tatălui ei. Işi amintea cum făcuseră dragoste în adolescenţă şi simţea afecţiunea ei încă evidentă pentru el. Dar acum era schimbat, era altul decît pe vremea cînd se iubiseră. Se întreba dacă fraţii ei ştiau de această idilă din trecut. Şi se temea şi el că o ceartă ar fi putut rupe unitatea acestei 
familii la care ţinea şi care era singurul lui refugiu. Spera că Nicole nu va merge prea departe. Dar nu îi împărtăşea sub nici o formă vederile. 

Anii petrecuţi în Sicilia îl învăţaseră cu totul altceva. Dar îl uimea cum cei doi oameni la care ţinea cel mai mult pe lume puteau fi atît de diferiţi. Şi îşi dădu seama că niciodată nu s-ar fi putut alia cu Nicole împotriva tatălui ei, chiar în cazul în care i-ar fi dat dreptate fetei. 


va urma





















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu