Trupele de elită româneşti

Ştefan Botoran

Aflate la răspîntia marilor imperii, Ţările Române au trebuit să îmbine rezistenţa armată cu o politică abilă din care n-a lipsit inteligenţa diplomatică. Tradiţia românilor în tactica de gherilă este cunoscută de-a lungul vremii: Basarab I, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul sînt doar cîteva nume sonore.


De departe Imperiul Otoman a fost adversarul tradiţional al valahilor în Evul Mediu iar reprezentanţii armatei otomane au recunoscut curajul şi tenacitatea strămoşilor noştri. Se spune că după ce Iancu de Hunedoara a murit răpus de ciumă în tabăra sa de la Zemun, Mahomed al II-lea, marele perdant al voievodului transilvănean a fost cuprins de tristeţe. În faţa unor forţe mai mari şi mai numeroase domnitorii noştri au adoptat în cele mai multe situaţii tactici de gherilă: pîrljolirea cîmpurilor, arderea localităţilor şi retragerea populaţiei civile, otrăvirea fîntînilor şi a apelor astfel încît duşmanul să fie vlăguit, folosirea terenului şi a naturii, hărţuirea şi atacarea cu ajutorul grupurilor mici compuse din soldaţi de elită, adevărate comandouri. Istoria forţelor de elită româneşti se pierde astfel în negura istoriei noastre milenare. Aceleaşi tactici au fost folosite cu mult înainte de către geto-daci împotriva legiunilor romane. De asemenea au existat şi la noi încă din zorii Evului Mediu servicii de protecţie şi pază.

Serviciul de Protecţie şi Pază

Serviciul de Protecţie şi Pază este una dintre cele mai respectate instituţii din ţara noastră care se ocupă de protecţia conducătorilor statului şi paza unor obiective strategice ale instituţiei prezidenţiale. Primele structuri specializate de protecţie şi pază au apărut la noi încă din feudalismul timpuriu şi s-au impus ca o necesitate ţinînd cont de vitregiile vremurilor şi asasinatele care erau foarte frecvente în rîndul marilor familii de boieri şi a domnitorilor. Au fost vremuri în care atît în Ţara Românească cît şi în Moldova siguranţa domnitorilor era mereu pusă sub semnul întrebării, foarte mulţi dintre aceştia au pierit otrăviţi de rudele apropiate sau sub pumnalul asasinilor plătiţi. Cei mai redutabili asasini profesionişti proveneau din rîndul turcilor. Crima organizată era la modă în rîndul marii boierimi valahe.

Asasinatele politice

Încă din perioada feudală românească asasinatele politice au cunoscut un număr foarte mare. Lista este deschisă odată cu asasinarea regelui românilor şi al bulgarilor Ioniţă Caloian de către un comandant cuman, eveniment care a avut loc în anul 1207. ,,Fiecare domnitor, principe sau lider mai reprezentativ a reuşit să înlăture prin execuţie sau asasinat, doi sau trei pretendenţi la tron, zeci de boieri incomozi, creditori sau adversari politici. În ultimă instanţă, destinul fiecărui dregător român era să cadă sub pumnalele asasinilor plătiţi de prieteni, rude sau duşmani“ ( Istoria Serviciilor de Protecţie Româneşti, Colonel dr. Dan Niţă ) În anul 1448 Roman II Muşat este otrăvit la vîrsta de douăzeci şi doi de ani. Asasinarea lui Bogdan al II-lea, tatăl lui Ştefan cel Mare, la Reuseni de către Petru Aron în anul 1451 este unul dintre cele mai celebre asasinate politice din istoria românilor. Nici Vlad Ţepeş, unul dintre eroii luptei anti-totomane, nu se dă în lături de la aceste tactici: în anul 1456 îl asasinează pe Vladislav II iar în anul 1460 îl ucide pe Dan, un alt pretendent la tronul Ţării Româneşti. Unele surse istorice spun că Vlad Ţepeş ar fi fost otrăvit de către Laiotă Basarab în timp ce altele susţin că ar fi fost ucis într-una din luptele cu turcii. În anul 1510 Mihnea, domnul Ţării Româneşti este ucis la Sibiu de către un anume Danciu. Radu de la Afumaţi, un alt erou al rezistenţei valahe împotriva turcilor, recurge la rîndul său la această tactică de eliminare a adversarilor politici: în anul 1524 îl ucide pe Radu Bădica. Cîţiva ani mai tîrziu el este ucis împreună cu fiul său Vlad la Râmnicu Vâlcea de către boieri. Asasinii au comis o crimă abominabilă, ei nu s-au sfiit de faptul că domnul Ţării Româneşti, prins fără armată la îndemînă, s-a refugiat într-o biserică. Boierii asasini l-au ucis pe domn împreună cu odrasla domnească chiar sub ochii ,,sfinţilor“ pictaţi în sfîntul lăcaş şi al Pantocratorului. 

Ioniţă Caloian

Nici doamnele nu se lasă mai prejos astfel încît Ştefăniţă Vodă este ucis prin otrăvire chiar de către soţia sa Stanca ( 1537 ) Nici Laiotă Basarab nu s-a bucurat prea mult timp de asasinarea lui Vlad Ţepeş pentru că el este ucis de Radu Paisie la Fîntîna Ţiganului în anul 1544. În anul 1552 boierii sînt ajutaţi de generalul austriac Castoldo să scape de Ştefan Rareş, domnul Moldovei. În anul 1558 Pătraşcu cel Bun, tatăl lui Mihai Viteazul, a fost otrăvit de boierul Socol. Celebrul Alexandru Lăpuşneanu moare şi el otrăvit în anul 1569. Asasinarea lui Mihai Viteazul de către un grup de mercenari flamanzi trimişi de generalul Basta pe Cîmpia Turzii este una dintre cele mai tragice pagini ale istoriei noastre. 

Asasinarea lui Mihai Viteazul

Gabriel Bathory, principele Transilvaniei, este asasinat în anul 1613 de doi asasini profesionişti. În anul 1668 moare otrăvit ultimul muşatin-Ilieş. Tradiţia continuă şi în perioada modernă astfel încît domnitorul Alexandru Şuţu este ucis chiar de către medicul său Personal Christoria, un eterist fanatic, care îl infectează cu o fistulă. Să nu mai vorbim de asasinarea lui Tudor Vladimirescu pusă la cale din ordinul lui Alexandru Ipsilanti. Iordache Olimpiotul a fost însărcinat să finalizeze această crimă cumplită. Pronia cerească nu le-a ajutat eteriştilor care au fost zdrobiţi de către contingentele turceşti în pădurea Drăgăşanilor. În ziua Proclamaţiei de la Izlaz ( 9 iunie 1848 ) a avut loc un atentat la viaţa domnitorului Gheorghe Bibescu. În anul 1859 este dejucat un complot care privea asasinarea lui Alexandru Ioan Cuza. La data de 8 iunie 1862 Barbu Catargiu, preşedintele Consiliului de Miniştri, este asasinat din raţiuni politice. În ianuarie 1876 un alt preşedinte al Consiliului de Miniştri, Lascăr Catargiu este atacat şi bătut rău cu o bîtă în timp ce urca Dealul Mitropoliei de un anume Paraschivescu. În anul 1888 este dejucat un atentat împotriva regelui Carol I. În data de 3 decembrie 1880 Ion I.C.Brătianu a fost atacat cu un cuţit de către profesorul Ivan Pietraru pe cînd ieşea de la Camera Deputaţilor. Atacatorul a fost dezarmat cu un baston de către un anume Goga. Acelaşi Ion I.C.Brătianu este atacat şi rănit în urma unui foc de revolver tras după ce ieşea din sediul legaţiei austro-ungare. Atentatorul a fost imobilizat de către un sergent de poliţie. Se numea Stoica Alexandrescu şi a fost plătit de către opoziţia conservatoare. În anul 1918 Vladimir Ilici Lenin pune la cale asasinarea regelui Ferdinand. Evreul Simon Rosal, comisarul bolşevic pus să îndeplinească comanda a fost prins şi arestat. 
Nici Alexandru Vaida Voevod nu este scutit de asemenea atacuri chiar în vremea Regenţei ( 1927-1930 ) 

Alexandru Vaida Voevod

În anul 1930 legionarul Beza îl împuşcă pe Constantin Angelescu. Asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu şi a decemvirilor îi determină pe legionari să se răzbune prin acte similare, uzînd de principiul: ochi pentru ochi, moarte pentru moarte, I.G.Duca ( 29 decembrie 1933 ) şi Armand Călinescu ( 16 decembrie 1939 ) cad victime furiei legionarilor. Unul dintre cele mai tragice episoade a fost asasinarea bestială a lui Nicolae Iorga. S-a spus că ar fi fost o acţiune bolşevică sub acoperire menită să discrediteze Mişcarea Legionară dar la sfîrşitul anilor '90, post-decembrişti, profesorul Eugen Raţiu, fratele vitreg al lui Horia Sima spunea că Iorga a fost asasinat de către legionari autentici şi nu-şi ascundea antipatia faţă de marele istoric. ,,Iorga a fost un imoral care le cerea favoruri sexuale tinerelor profesoare care veneau să-i ceară un post. Cei care l-au ucis pe acest cîine au fost legionari adevăraţi. I-am cunoscut personal“ spunea Eugen Raţiu. La data de 16 decembrie 1939 a fost dejucată o tentativă de asasinare a lui Carol al II-lea. Francezii de la ,,Deuxieme Beaureau“ descoperă o tentativă de asasinare a marelui diplomat Nicolae Titulescu. 

Structurile de protecţie medievale româneşti

În toată Europa capetele încoronate dispuneau de servicii de pază specializate şi antrenate în acest sens. Domnitorii Ţărilor Române au fost puşi permanent la curent cu aceste progrese. Se ştie foarte bine că Mircea cel Bătrîn se îmbrăca după moda apuseană-occidentală iar gărzile sale erau foarte bine instruite. Gărzile de corp ale domnitorilor valahi erau selectate din ,,oastea mică“ formată din boierimea mică sau mijlocie şi curteni precum şi ţărani liberi ,,căftăniţi“ înnobilaţi de domn. În Moldova gărzile de corp ale domnitorului purtau denumirea grăitoare de ,,viteji“ Acest lucru denotă faptul că aceştia beneficiau de o pregătire marţială temeinică. Şi Alexandru cel Bun avea astfel de gărzi foarte bine instruite. Dan II ( 1420-1431), succesorul lui Mircea cel Bătrîn după ce Mihail, fiul marelui voievod a căzut într-o luptă cu turcii, avea o gardă de corp alcătuită din 600 de cavalerişti. Iliaş, fiul lui Alexandru cel Bun avea o gardă de corp formată din mercenari străini şi gărzi autohtone. Călătorii străini prin Ţările Române consemnau că Ştefan cel Mare avea o gardă de corp foarte bine pusă la punct. Aceştia erau numiţi străjeri şi ,,stăteau necontenit pe lîngă domn“. În anul 1462 Vlad Ţepeş apelează la mercenari străini numiţi dărăbani sau trabanţi. În anul 1577 apar frustaşii. Şeful corpului de gardă avea şi alte atribuţii precum spionajul. De exemplu, în timpul lui Petru Rareş, Hâra-paznicul iatacului domnesc îl pune pe domnitor la curent cu faptul că ,,boierii vor să se lepede de dînsul“ Conform lui Franco Sivori, Petru Cercel ( 1583-1585 ) beneficia de o gardă compusă din 200 de arnăuţi greci şi albanezi. Alexandru Şuţu era păzit de ,,beşlii turci călări“ Gărzile domneşti erau cazate în cazărmi situate în imediata apropiere a reşedinţei domnitorului. Aceştia erau instruiţi şi antrenaţi permanent. Şeful gărzii domneşti purta denumirea de Portar. Chiar şi Horea beneficia în anul 1784 de un serviciu de pază specializat. Iată ce consemna austriacul Anton Schultz: ,,Horea era înarmat cu o puşcă, purta haină militară şi umbla însoţit de o gardă călare formată din 30 de călăreţi“

Structurile de protecţie româneşti moderne

,,Odată cu cristalizarea şi apoi generalizarea instituţiilor moderne, serviciile de pază şi protecţie se profesionalizează, fastul şi strălucirea uniformelor de protocol fiind treptat înlocuite de sobrietate, discreţie şi eficienţă. Regimentele regale sau imperiale tind să devină numai accesorii de recuzită ale protocolului monarhic sau republican. Aghiotanţii înarmaţi cu săbii şi planşe strălucitoare, soldaţii cu vestoane roşii şi căciuli din blană de urs nu mai asigură paza monarhului sau a preşedintelui. Acesta este protejat de poliţişti civili, disimulaţi în mulţime, gărzi de corp specializate, şi, mai ales de muncă discretă, dar sîrguincioasă a organelor informative, care încearcă să oprească din timp orice tentativă de atentat. În ceea ce priveşte unităţile de gardă, cu atribuţii clare de protecţie şi pază a demnitarilor români şi a obiectivelor speciale, acestea au evoluat pe aceleaşi coordonate structurale ale instituţiilor militare româneşti şi anume modernizarea tehnicii de luptă, optimizarea organizatorică, specializarea subunităţilor luptătoare şi a logisticii, flexibilitatea lanţului de comandă etc.“ ( Istoria Serviciilor de Protecţie Româneşti, idem. ) La data de 1 iulie 1860, prin Ordonanţa nr.63 semnată de Alexandru Ioan Cuza, a fost înfiinţat Batalionul nr.1 Tiraliori, unitate de gardă subordonată direct Ministerului de Război. Prin Ordonanţă se stipula principala misiune a tiraliorilor: de ,,a apăra curtea princiară şi pe Înălţime Sa Domnitorul Ţării; paza şi apărarea unor instituţii importante, protecţia înalţilor demnitari“ Unitatea de gardă era formată din 8 companii, 32 de ofiţeri şi 886 soldaţi. În anul 1866 sediul se mută de la Iaşi la Bucureşti iar în componenţa acestei unităţi vor intra şi subunităţile de gardă muntene. Numele acestei unităţi va fi schimbat în Batalionul 1 Vînători care a fost primul corp de gardă al Armatei Române. Personalul era selectat cu grijă şi beneficia de armament superior. Uniformele au fost concepute astfel încît să fie potrivite şi pentru activităţile de protocol. Batalionul era subordonat Ministerului de Război. Mai existau Siguranţa Statului-un serviciu de contra-informaţii condus după Unire de I.G.Valentineanu, Prefectura Poliţiei Capitalei condusă de Alexandru Beldiman şi Comenduirea Garnizoanei Bucureşti. Cezar Liebrecht coordona Cabinetul secret. În anul 1902 denumirea Batalionului de Vînători va fi schimbată în ,,Regina Elisabeta“ În anul 1919 este înfiinţat Serviciul Secret al Armatei reorganizat în anul 1925 sub Mihail Moruzov. Între 1924-1925 este înfiinţat ,,Servicul Special de Informaţii-S.S.I“ organ auxiliar al Marelui Stat Major. În anul 1933 acest serviciu secret dejoacă un atentat la viaţa lui Carol al II-lea în timp ce acesta se afla într-o vizită oficială la Varşovia. În anul 1930 serviciul de gardă este preluat de Compania de Gardă a Palatului.