Omerta (5)

Mario Puzo

Seara priveau împreună de pe terasa Villei Grazia cerul azuriu al Siciliei presărat cu mii de stele care licăreau în întuneric şi fulgerele care păreau că ameninţa munţii aflaţi la mică distanţa de ei. Astorre a învăţat imediat dialectul sicilian şi s-a obişnuit să mănînce măsline negre direct din butoi ca pe bomboane. 

In numai cîteva zile, Astorre şi-a impus autoritatea într-o bandă de băieţi din sat. Pentru Don Aprile era uimitor cum de reuşise acest lucru, căci copiii sicilieni erau deosebit de mîndri şi nu se temeau de nimeni. Mulţi dintre aceşti îngeraşi de zece ani erau deja familiarizaţi cu lupara, omniprezenta puşcă siciliana. 

Don Aprile, Astorre şi Caterina petreceau lungi seri de vară mîncînd fructe proaspete şi bînd sucul acestora în grădina luxuriantă în care lâmîii şi portocalii înmiresmau aerul cu parfumul lor. Cîteodată, vechi prieteni din copilărie ai lui Don Aprile erau invitaţi la cină şi la o partidă de cârti. Atunci, Astorre o ajuta pe Caterina sâ servească băuturile. Caterina şi Don Aprile nu şi-au afişat niciodată în public afecţiunea, 
dar satul a înţeles totul şi, prin urmare, nici un bărbat nu îndrăznea sâ o abordeze cu galanterie. Toţi îi arătau respectul datorat doamnei casei. Niciodată Don Aprile nu s-a simţit mai bine. 

Dar, cu doar trei zile înainte de sfîrşitul vizitei, s-a întîmplat ceva de neconceput: Don Aprile a fost răpit pe cînd se plimba pe străzile satului. 
In provincia învecinată Cinesi, una dintre cele mai înapoiate şi subdezvoltate din Sicilia, căpetenia coscăi săteşti, un Mafioso local, era un bandit feroce şi îndrăzneţ pe nume Fissolini. Avînd o putere absolută pe plan local, el nu avea efectiv nici o comunicare cu celelalte cosca mafiote de pe insulă. Nu ştia nimic despre puterea enormă a lui Don Aprile şi nici nu credea că aceasta s-ar putea râsfringe şi asupra lumii lui îndepărtate şi sigure. S-a hotârît să-l răpească pe Don Aprile şi sâ-l ţină în captivitate pînă la primirea sumei de răscumpărare. Singura lege pe care ştia că o nesocotea era încălcarea teritoriului coscăi vecine, dar americanul părea o pradă prea bogata ca să nu merite riscul. 

Cosca este unitatea de bază a ceea ce poartă numele de Mafia şi se compune de obicei din rudele de sînge. Cetăţenii care respectă legea, ca de pildă avocaţii sau doctorii, intră într-o cosca pentru a beneficia de protejarea propriilor interese. Fiecare cosca este o organizaţie în sine şi pentru sine, dar ea se poate alia cu una mai puternică şi mai influenta. 

Aceste relaţii de alianţă formează ceea ce se cunoaşte în mod obişnuit sub numele de Mafia. Insă nu există nici un şef sau comandant suprem. De obicei, o cosca deţine controlul asupra unui anumit resort din teritoriul ei. Există o cosca ce controlează preţul apei şi împiedică guvernul să construiască baraje care facilitează scăderea acestui preţ. In acest fel, ea distruge monopolul guvernului. O altă cosca se ocupă de pieţele de alimente şi de produse. în acea perioadă, cele mai puternice din Sicilia erau cosca Clericuzio din Palermo, care controla toate construcţiile din întreaga Sicilie şi cosca Corleonesi, care deţinea controlul asupra politicienilor de la Roma şi organiza transportul de droguri în toată lumea. Existau de asemenea cosca mărunte, care cereau taxa tinerilor romantici ca sâ cînte sub balcoanele iubitelor. Toate aceste cosca reglementau activităţile infracţionale. în cadrul lor nu erau toleraţi netrebnicii care-i jefuiau pe cetăţenii nevinovaţi ce îşi plăteau dările către cosca. Cei care înjunghiau oameni ca sa le fure portofelele sau violau femei erau judecaţi sumar şi condamnaţi la moarte. Totodată, nu se admitea adulterul în cadrul unei cosca. Atît bărbaţii, cît şi femeile care comiteau acest delict erau executaţi. Era un fapt ştiut şi înţeles. Cosca lui Fissolini ducea o existenţă modestă. Ea controla vînzarea icoanelor, primea bani pentru protecţia animalelor sătenilor şi organiza râpiri de bogătaşi imprudenţi. 

Aşa se face că Don Aprile şi micul Astorre, care se plimbau liniştiţi pe străzile satului lor, au fost ridicaţi în doua camioane militare americane de epocă de către ignorantul Fissolini şi banda lui. 

Cei zece bărbaţi îmbrăcaţi în veşminte ţărăneşti erau înarmaţi cu puşti. Ei l-au smuls pe Don Aprile şi l-au aruncat în primul camion. Fără să şovăie, Astorre a sărit pe platforma deschisă a camionului ca sâ râmînâ cu Don Aprile. Bandiţii au încercat sâ-l arunce jos, dar el s-a agăţat de unul dintre pilonii de lemn. Camioanele au ajuns după o oră la poalele munţilor care înconjurau Montelepre. Apoi au încălecat cu toţii pe cai şi măgari şi au escaladat terasele stîncoase care se întindeau cît vedeai cu ochii. Pe întreaga durată a călătoriei, băiatul a urmărit totul cu ochii lui mari şi verzi, dar n-a scos un cuvînt. 

In amurg au ajuns la o peşteră săpată adînc în munte. Acolo au luat cina constînd din miel fript, pîine de casă şi vin. In acest loc de popas se afla o statuie uriaşă a Fecioarei Măria, aşezata într-un altar de lemn închis la culoare şi cioplit de mînă. Fissolini era un om credincios, în ciuda ferocităţii lui. De asemenea avea politeţea naturala a ţăranului şi de aceea li s-a prezentat lui Don Aprile şi băiatului. Nu încăpea nici o îndoială că era şeful bandei. Mic de statură, Fissolini avea o constituţie robustă, ca o gorilă. La brîu purta o puşcă şi două pistoale. Trăsăturile feţei lui păreau tăiate în stîncâ, la fel ca pămîntul Siciliei, dar în ochi avea o sclipire de veselie. Iubea viaţa şi micile ei ironii, mai ales acum, cînd prizonierul lui era un american bogat, care valora cît greutatea lui în aur. Dar nu era duşmănos. 
— Excelenţa, i se adresă el lui Don Aprile, sa nu vă faceţi griji în privinţa băiatului. Mîine dimineaţă va duce în oraş scrisoarea de răscumpărare. 
Astorre mînca lacom. In viaţa lui nu mîhcase ceva mai gustos decît acel miel fript. Intr-un tîrziu, vorbi cu o îndrăzneală în care se simţea şi o notă de buna dispoziţie: 
— Eu rămîn cu unchiul Raymonde. 
Fissolini rîse. 
— Mîncarea bună te face curajos. Ca să-mi dovedesc respectul faţă de Excelenţa Sa, am pregătit eu însumi aceasta masă. Am folosit mirodeniile speciale ale mamei mele. 
— Eu ramîn cu unchiul meu, repetă Astorre pe un ton răspicat şi sfidător. 
Don Aprile îi spuse lui Fissolini ferm, dar binevoitor: 
— A fost o noapte minunată - mîncarea, aerul de munte, compania ta. Abia aştept să simt rouă proaspătă a dimineţii. Dar după aceea te sfătuiesc să mă conduci înapoi în sat. 
Fissolini se înclină respectuos. 
— Ştiu că sînteţi bogat. Dar sînteţi chiar atît de puternic? O sâ cer o sută de mii de dolari americani. 
— Mă insulţi, spuse Don Aprile. Imi vei păta reputaţia. Dublează suma. Şi cere în plus cincizeci de mii pentru băiat. Şi se va plăti tot. Dar după asta toata viaţa ta va fi un etern şir de nenorociri. 
Făcu o scurtă pauză şi continuă: 
— Sînt uimit că ai putut fi atît de nesocotit. 
Fissolini oftă. 
— Trebuie să înţelegeţi, Excelenţă. Sînt un om sărac. Sigur că pot avea tot ce vreau în provincia mea, dar Sicilia e o ţară bătută de Dumzezeu, în care cei bogaţi sînt totuşi prea săraci ca sâ întreţină oameni ca mine. Trebuie să înţelegeţi că sînteţi singura mea şansa ca sâ fac avere. 
— Atunci ar fi trebuit sa vii la mine să-ţi oferi serviciile, spuse Don Aprile. Intotdeauna găsesc cîte ceva pentru oamenii talentaţi. 
— Spuneţi asta acum, că sînteţi slab şi lipsit de apărare, spuse Fissolini. Cei slabi sînt întotdeauna foarte generoşi. Dar vâ voi urma sfatul şi voi cere dublu. Deşi mâ simt puţin vinovat pentru asta. Nici un om nu merită atît de mult. Şi îl voi lăsa pe băiat liber. Am o slăbiciune pentru copii — am şi eu patru şi trebuie să-i hrănesc. 
Don Aprile îşi îndreptă privirea spre Astorre. 
— Vrei sa te duci? 
— Nu, spuse Astorre, plecîndu-şi capul. Vreau să rămîh cu tine. Işi ridica ochii şi îşi privi unchiul. 
— Lasâ-l să stea, îi spuse Don Aprile banditului. 
Fissolini clătină din cap. 
— O să plece. Am o reputaţie de apărat. Nu vreau sa ajung sâ fiu cunoscut drept răpitor de copii. Pentru că, la urma urmei, Excelenţă, deşi am cel mai mare respect pentru dumneavoastră, o să vă trimit inapoi bucata cu bucată dacă nu plătesc. Dar daca plătesc, vă dau cuvîntul de onoare al lui Pietro Fissolini că nu va fi atins nici un fir de pâr din mustaţa dumneavoastră. 
— îţi vei primi banii, spuse Don Aprile calm. Şi acum, haideţi sâ facem cel mai frumos lucru de pe lume. Nepoate, cîntă-le acestor domni unul dintre cîntecele tale. 
Astorre le cîntă bandiţilor, care se arâtarâ încîntaţi şi îl complimentară ciufulindu-i afectuos părul. Era cu adevărat un moment magic pentru toţi, cînd vocea copilului se înălţa peste munţi îh acordurile unor cîntece de dragoste. 
Dintr-o peşteră învecinată se aduseră pături şi saci de dormit. Fissolini spuse: 
— Excelenţă, ce doriţi să mîncaţi la micul dejun mîine dimineaţă? 
Poate nişte peşte proaspăt pescuit? Iar la prînz, spaghete şi viţel? Sîntem la dispoziţia dumneavoastră. 
—  îţi mulţumesc, spuse Don Aprile. Doar puţină brînzâ şi fructe. 
— Somn uşor, spuse Fissolini. 
Privirea nefericită a băiatului îl înduioşa, aşa câ îl bătu pe Astorre uşor pe cap. 
— Mîine te vei odihni în patul tâu. 
Astorre închise ochii şi adormi imediat pe pâmînt, lîngâ Don Aprile. 
—  Stai lîngâ mine, spuse Don Aprile şi îl înconjură pe băiat cu braţele. 
Astorre dormi atît de bine, încît soarele de un roşu cenuşiu era deasupra capului său cînd fu trezit de un zăngănit. Se ridică şi vâzu câ cincizeci de oameni înarmaţi umpluseră peştera. Don Aprile, blînd, calm şi demn, stătea aşezat pe un morman mare de pietre şi sorbea dintr-o cană cu cafea. 

Don Aprile îl vâzu pe Astorre şi îi făcu semn să se apropie. — Astorre, vrei puţină cafea? 
Arătă cu degetul spre un bărbat din faţa lui. 
— Acesta este bunul meu prieten, Bianco. El ne-a salvat. 
Astorre văzu un uriaş care, deşi înfăşurat într-un strat considerabil de grăsime, purta costum şi cravată şi părea neînarmat, arătînd mult mai înfricoşător decît Fissolini. Avea tot capul plin de cîrlionţi albi şi nişte ochi mari şi injectaţi, şi emana forţă. Dar cîftd vorbi cu o voce blîndă şi răguşită, băiatul avu impresia că uriaşul voia sâ-şi mascheze forţa. 
Octavius Bianco spuse: 
— Don Aprile, trebuie să-mi cer iertare că am ajuns atît de tîrziu şi că aţi fost nevoiţi să dormiţi pe pâmînt, ca nişte ţărani de rînd. Dar am venit de îndatâ ce am primit vestea. Am ştiut întotdeauna că Fissolini e un nătîng, dar nu m-am aşteptat niciodată să facă asta. Se auzi un zgomot ca de ciocane şi cîţiva oameni dispărură din raza vizuală a lui Astorre. Văzu doi băieţi tineri care îmbinau o cruce. 
Apoi, pe cealaltă latură a peşterei, îi văzu pe Fissolini şi pe cei zece bandiţi ai lui întinşi pe pâmînt, priponiţi de cîţiva copaci. Erau imobilizaţi printr-o reţea de sîrmă şi frînghii, cu membrele legate unele de altele. Arătau ca un roi de muşte pe o halcă de carne. 
Bianco întrebă: 
— Don Aprile, pe care dintre aceste gunoaie doriţi să-l judecam primul? 
— Pe Fissolini, răspunse Don Aprile. El e şeful. 
Bianco îl tîrî pe Fissolini în faţa lui Don Aprile; acesta încă era legat strîns, ca o mumie. Bianco şi unul dintre soldaţii lui îl ridicară şi îl obligară să stea în picioare. Apoi Bianco spuse: 
— Fissolini, cum ai putut să fii atît de prost? Nu ştiai că Don Aprile se află sub protecţia mea, căci altfel l-aş fi răpit eu însumi? Ce-ai crezut, că iei cu împrumut o butelcâ de ulei? Sau ceva oţet? Am intrat eu vreodată în provincia ta? Dar tu ai fost mereu un încăpăţînat şi ştiam că o să ajungi râu. Ei bine, acum, dacă tot o să atîrni pe cruce ca Iisus, cere-ţi iertare de la Don Aprile şi de la acest băieţel. Dacă o vei face, o să fiu şi eu îndurător şi o să te împuşc înainte să batem cuiele. 
— Ei bine, i se adresă Don Aprile lui Fissolini, explică-ţi lipsa de respect. 
Fissolini rămase drept şi mîndru. 
— Lipsa de respect nu vă era adresată, Excelenţă. Nu ştiam cît de important şi drag le eraţi prietenilor mei. Prostul ăsta de Bianco trebuia să-mi fi spus totul. Excelenţa, am făcut o greşeală şi trebuie să plătesc. Tăcu o clipă, apoi ţipă furios şi dispreţuitor la Bianco: 
— Spune-le oamenilor ălora să nu mai bată cuie. Mă asurzesc. Şi să ştii că n-o să mor de frică, o să trebuiască să mă ucizi. 
Fissolini făcu o nouă pauză, apoi îi spuse lui Don Aprile: 
— Pe mine pedepsiţi-mă, dar cruţaţi-mi oamenii. Au familii. Distrugeţi un sat întreg dacă îi ucideţi. 
— Sînt oameni responsabili, spuse Don Aprile sarcastic, i-aş insulta dacă nu i-aş lăsa să-ţi împărtăşească soarta. 
In acel moment, Astorre, înţelese chiar cu mintea lui frageda că era vorba despre viaţa şi moarte. Şopti: 
— Unchiule, nu-l omorî. 
Don Aprile nu dădu nici un semn că ar fi auzit. 
— Continuă, îi spuse el lui Fissolini. 
Fissolini îi aruncă o privire întrebătoare, mîndră, dar şi circumspectă. 
— Nu cerşesc îndurare pentru viaţa mea. Dar aceşti zece oameni sînt toţi rude de sînge cu mine. Dacă îi veţi omorî, le veţi distruge soţiile şi copiii. Trei dintre ei îmi sînt gineri. Au avut încredere oarbă în mine. 
S-au încrezut în judecata mea. Daca le daţi libertatea, înainte să mor o să-i pun să jure că vă vor fi credincioşi. Şi mă vor asculta. Nu-i puţin lucru sa aveţi zece prieteni credincioşi. E important. Am auzit ca sînteţi un om mare, dar nu puteţi fi cu adevărat mare dacă nu daţi dovadă de îndurare. Nu ca ar trebui sâ va faceţi un obicei, dar măcar de data asta. 

Don Raymonde Aprile nu era pentru prima dată martorul unui astfel de moment şi nu avea nici o îndoiala cu privire la decizia pe care avea s-o ia. Niciodată nu avusese încredere în puterea recunoştinţei şi considera că nimeni nu se poate impune decît omorînd. II privi impasibil pe Fissolini şi clătina din cap. Bianco înainta. 

Astorre se apropie cu paşi mari de unchiul lui şi îl privi drept în ochi. înţelesese totul. întinse mîna spre Fissolini cu un gest protector. 
— Nu ne-a făcut nici un râu, spuse Astorre. Nu voia decît banii noştri. 
Don Aprile zîmbi şi spuse: 
— Şi asta e puţin? 
Astorre spuse: 
—  Dar avea un motiv întemeiat. Voia bani ca sâ-şi hrănească familia. Şi îmi place de el. Te rog, unchiule. 
Don Aprile îi zîmbi şi spuse: 
— Bravo. 
Apoi rămase mult timp tăcut, ignorîndu-l pe Astorre, care stătea atîrnat de mîna lui. Şi, pentru prima dată după mulţi ani, Don Aprile simţi nevoia sâ arate îndurare. 

Oamenii lui Bianco îşi aprinseseră nişte trabuce mici, foarte tari, şi fumul era purtat de vîntul uşor de munte prin aerul amurgului. 

Unul dintre ei veni mai în faţă, scoase din haina de vînătoare un trabuc neînceput şi i-l oferi lui Don Aprile. Cu judecata lui limpede de copil, Astorre înţelese că acesta nu era numai un act de politeţe, ci şi o demonstraţie de respect. Don Aprile luă trabucul şi omul i-l aprinse cu mîinile făcute căuş. 

Don Aprile îşi fuma trabucul încet şi pe îndelete, apoi spuse: 
— Nu te voi insulta arâtîndu-ţi îndurare. Dar îţi ofer o înţelegere. 
Ca-n afaceri. Recunosc că n-ai dovedit răutate şi că ne-ai tratat pe mine şi pe băiat cu cel mai mare respect. Deci, iată înţelegerea. Vei trăi. Tovarăşii tăi vor trăi şi ei. Dar veţi râmîne pe tot restul vieţii sub comanda mea. 
Astorre simţi o imensă uşurare şi îi zîmbi lui Fissolini. îl văzu pe acesta îngenunchind în faţa lui Don Aprile şi sărutîhdu-i mîna. Astorre observă că oamenii înarmaţi din jur trăgeau cu furie din trabuce şi chiar şi Bianco, impunător ca un munte, tremura de plăcere. 

Fissolini murmură: 
— Fiţi binecuvîntat, Excelenţă. 
Don Aprile îşi aşeză trabucul pe o piatră din apropiere. 
— Iţi accept binecuvîntarea, dar trebuie să înţelegi. Bianco a venit să mă salveze, şi din partea ta voi aştepta să-ţi faci datoria în acelaşi fel. Lui îi plătesc o sumă de bani. La fel îţi voi plăti şi ţie în fiecare an. Dar la primul act de necredinţă, vei fi distrus, împreună cu toată lumea ta. Tu, soţia ta, copiii, nepoţii şi ginerii tăi vor înceta să existe.


va urma