Spargatorul de gheata (15)

Victor Suvorov

DE CE AVEA NEVOIE STALIN 

DE ZECE CORPURI  DE ARMATĂ

PENTRU  DESANT AERIAN.

În viitoarele lupte vom acţiona pe teritoriul inamicului. Aşa prevăd regulamentele noastre.
Colonelul A.I. Rodimţev, cuvîntare la congresul XVIII al partidului, 1939

Trupele de desant aerian sunt destinate pentru ofen­sivă. Aceasta este o axiomă şi nu trebuie demonstrată. Puţine ţări se gîndeau înainte de cel de al doilea război mondial la un război de agresiune, care să includă şi trupe de desant aerian.

Au existat două excepţii. Hitler se pregătea pentru un război de agresiune, iar în 1936 a înfiinţat trupe de desant aerian. La începutul celui de-al doilea război mondial, numărul paraşutiştilor în aceste trupe atingea cifra de 4000. Cealaltă excepţie a fost Stalin. El a înfiinţat trupe de desant aerian în 1930. La începutul celui de-al doilea război mondial, Uniunea Sovietică avea PESTE UN MILI­ON de paraşutişti-desantişti perfect pregătiţi.

Dacă se iau în considerare toţi militarii paraşutişti din lume la începutul celui de-al doilea război mondial, aflăm că Uniunea Sovietică avea aproximativ DE DOUĂ SUTE DE ORI MAI MULŢI desantişti decît toate ţările lumii luate la un loc, incluzînd şi Germania.

Uniunea Sovietică a fost prima ţară din lume în care s-au înfiinţat trupe de desant aerian. Cînd Hitler a venit la putere, Stalin avea deja cîteva brigăzi de desant aerian, iar în ţară bîntuia o adevărată psihoză a paraşutismului.

Generaţia mai în vîrstă îşi aminteşte de timpul cînd din nici un parc orăşenesc nu lipsea un turn pentru saltul cu paraşuta, cînd pentru fiecare tînăr insigna de paraşutist devenise un simbol absolut necesar al destoiniciei mascu­line. Iar obţinerea unei asemenea insigne nu era deloc simplă. Insigna se obţinea pentru sărituri adevărate din avion, iar la săriturile din avion erau admişi numai cei care în prealabil obţinuseră punctajul necesar la alergări, înot, trageri, aruncarea grenadei la distanţă şi la punct fix, săritura peste obstacole, folosirea mijloacelor de pro­tecţie antichimică şi la multe alte deprinderi necesare în război, în esenţă, săriturile din avion constituiau etapa finală a pregătirii Fndividuale a luptătorului.

Ca să apreciem seriozitatea intenţiilor lui Stalin, trebuie să amintim că psihoza paraşutismului a luat amploare în Uniunea Sovietică odată cu înfricoşătoarea foamete, în ţară copiii pier de foame iar tovarăşul Stalin vinde cerea­lele peste hotare, ca să cumpere tehnologie pentru para­şutism, să construiască gigantice combinate de mătase şi fabrici de paraşute, să acopere ţara cu o reţea de aero­dromuri şi aerocluburi, să înalţe în fiecare parc orăşenesc scheletul unui turn de paraşutism, să pregătească mii de instructori, să construiască încăperi de uscare şi păstrare a paraşutelor, să pregătească un milion de paraşutişti bine nutriţi, înarmaţi şi echipaţi.

Într-un război defensiv paraşutiştii nu sunt necesari. Ca să foloseşti în apărare un paraşutist în calitate de infanterist, este ca şi cum ai folosi într-o construcţie o armătură de aur în loc de oţel: aurul e mai moale decît oţelul.

Subunităţile de desant nu au armament atît de greu ca infanteria şi de aceea rezistenţa lor în apărare este mult mai scăzută faţă de infanteria obişnuită, în plus, e prea scump să foloseşti aurul în locul oţelului, însă pregătirea unui milion de paraşutişti sovietici a fost mai costisitoare decît aurul. Stalin a plătit paraşutiştii şi paraşutele cu un mare număr de vieţi de copii. Pentru ce i-a pregătit pe paraşutişti? Desigur, nu ca să-i ocrotească pe copiii care au murit de foame.

Comuniştii vor să ne convingă că Stalin nu s-a pregătit de război, dar în satul meu din Ucraina oamenii îşi amintesc de o tînără mamă care şi-a ucis şi a mîncat propria fiică, îşi amintesc pentru că şi-a ucis propria ei fiică. Nu-şi mai amintesc de cele care au ucis copii străini, în satul meu oamenii au devorat toate curelele şi cizmele, au înfulecat ghindă din pădurea satului. Cauza tuturor acestor fapte este că tovarăşul Stalin s-a pregătit de război. Ce-i drept, toată pregătirea s-a dovedit inutilă într-un război defensiv.

Într-un război defensiv nu trebuie să deşănţezi forţe în spatele inamicului, mult mai simplu este ca la retragere să laşi în păduri detaşamente dfe partizani.
Se poate replica că milionul de paraşutişti stalinişti din ajunul celui de-al doilea război mondial constituie doar materialul pentru înfiinţarea unor subunităţi de luptă. Subunităţile trebuie formate şi antrenate intens. Ţine minte Stalin acest lucru? Ţine. În anii '30, raioanele vestice ale ţării au fost bîntuite nu o dată de manevre grandioase. La toate manevrele se prelucra o singură temă-„Operaţiu­nea în adîncime"-un atac surprinzător în adîncime al unei mase enorme de tancuri. Scenariul era întotdeauna simplu, dar înfricoşător.

Pe parcursul tuturor lecţiilor atacului prin surprindere al trupelor de infanterie îi precede un atac nu mai puţin suprinzător şi nu mai puţin distrugător al aviaţiei sovietice asupra aerodromurilor „inamicului", după care are loc lansarea desantului paraşutat pentru cucerirea aerodro­murilor, în urma valului de paraşutişti debarcă, prin aterizare pe aerodromurile cucerite, al doilea val de de­sant dotat cu armament greu.
În 1935, la renumitele manevre de la Kiev au fost deşănţate prin paraşutare în urma unei operaţiuni grandi­oase 1800 de persoane, după care a urmat un desant prin aterizare de 2500 de persoane cu armament greu, incluzînd artilerie, maşini blindate şi tancuri, în 1936 cam la fel s-au întîmplat lucrurile în Bielorusia şi în regiunea militară Moscova.

În 1938, prevăzînd „campaniile eliberatoare", Stalin a înfiinţat suplimentar şase brigăzi de desant aerian cu un număr de 18.000 de paraşutişti. În 1939, Stalin distruge bazele şi formaţiunile de partizani destinate să acţioneze pe propriul teritoriu, iar în locul acestora înfiinţează noi subunităţi de desant: regimente şi batalioane de întărire.
De exemplu, în regiunea militară Moscova s-au înfiin­ţat trei regimente cu un efectiv de trei batalioane şi cîteva batalioane de întărire cu cîte 500-700 de paraşutişti fiecare. (Regiunea militară Moscova distinsă cu ordinul Lenin, pag.177).

În 1940, Stalin a călcat în picioare toate statele neutre care formau bariera despărţitoare şi, cînd a putut, a ajuns chiar la frontiera Germaniei. S-ar părea că după aceasta Stalin ar fi trebuit să-şi micşoreze numărul de subunităţi pentru desant aerian: mai departe, în vest rămîne Ger­mania cu statele ei aliate, iar cu Germania era semnat un pact. Dar Stalin nu a desfiinţat unităţile de desant aerian. Dimpotrivă, în aprilie 1941, în Uniunea Sovietică au intrat în dispozitiv de luptă în secret CINCI CORPURI DE AR­MATĂ PENTRU DESANT AERIAN. Toate corpurile s-au înfiinţat în raioanele vestice ale Uniunii Sovietice.

La fel ca infanteria obişnuită de desantare, corpurile de armată pentru desant aerian aveau artilerie suficient de puternică şi chiar batalioane de tancuri amfibii uşoare. Toate corpurile de deşănţare au fost înfiinţate la o ase­menea distanţă de graniţă încît puteau fi lansate în terito­riul inamicului fără o rebazare suplimentară. Toate corpu­rile de armată au fost pregătite intens pentru viitoarea deşănţare. Erau concentrate în păduri, departe de privirile curioase. Corpurile de armată 4 şi 5 puteau să fie folosite fără rebazare împotriva Germaniei, corpul de armată 3-împotriva României, corpurile de armată l şi 2 puteau să fie folosite fără rebazare atît împotriva Germaniei, cît şi a României, de asemeni împotriva Cehoslovaciei sau Austriei, ca să taie magistralele petroliere ce duceau din România în Germania.

La 12 iunie 1941, în Armata Roşie se înfiinţează Direc­ţia trupelor de desant aerian, iar în august acelaşi an iau naştere încă cinci corpuri de armată pentru desant aerian. Trebuie remarcat că a doua serie de corpuri de armată pentru desant nu a fost un răspuns la invazia germană.

Intr-un război defensiv este imposibil să se folosească atît de mulţi desantişti. Nici unul dintre toate corpurile de armată din seria a doua n-a luat parte la război în calitatea pentru care a fost destinat. Din prima serie a fost folosit un singur corp de armată o singură dată în calitatea sa, în timpul contraofensivei de la Moscova. Trebuie să mai adăugăm că a existat şi o a treia serie de corpuri de armată pentru desant. Unul a fost desantat abia în 1943.

Cele cinci corpuri din seria a doua reprezintă inerţia Armatei Roşii. Hotărârea de desfăşurare a corpurilor de armată a fost luată înainte de invazia germană, apoi după agresiunea lui Hitler erau atîtea probleme, încît pur şi simplu s-a uitat să fie schimbată, în orice caz, paraşutele, armamentul şi înşişi desantiştii din a doua serie de corpuri de armată au fost pregătiţi ÎNAINTE de invazia germană.

Pe lîngă corpuri de armată, brigăzi şi regimente pentru desant aerian, în componenţa infanteriei obişnuite intra un număr destul de mare de batalioane de întărire pentru desant. De exemplu, Mareşalul Uniunii Sovietice, I.H. Bagramian declară că în corpul 55 infanterie, aflat chiar pe graniţa română la începutul lui 1941, se făceau pregă­tiri intense ale cîtorva batalioane de desant prin paraşu-tare. Din descrierea lui Bagramian şi a altor surse rezultă că acest corp 55 infanterie (în Armata Roşie existau în acel moment şaizeci şi două de corpuri de armată de infanterie) nu constituia o excepţie, ci o regulă.

În afară de subunităţile speciale pentru paraşutare şi de cele pentru desantare prin aterizare pe teritoriul ina­micului, s-au pregătit în acest scop şi divizii de infanterie obişnuite. Exemplu: la 21 iunie 1941, în decursul lecţiilor Regiunii militare din Siberia o întreagă divizie a deşănţat prin aterizare în spatele frontului unui inamic prezumtiv.

La 21 iunie 1941, comandanţii armatelor sovietice nu se gîndeau la un război de apărare. Ei îşi pregăteau diviziile pentru grandioase manevre în scopul unui altfel de război.

Istoricii comunişti consumă mii de tone de hîrtie pentru cărţile lor de istorie, însă nici o carte comunistă nu explică pentru ce Stalin a înfiinţat în '41 zece corpuri de armată pentru desant aerian.

Studiind documente privind trupele sovietice de desant aerian, am observat un detaliu interesant. Fiecare coman­dant sovietic de desant, în special la nivelul de colonel sau general, avea în imediata apropiere un soldat sau un sergent de origine germană. Acelaşi lucru am observat şi la cavaleria sovietică. De fapt, între trupele de desant aerian şi cele de cavalerie a existat o legătură directă: şi desantiştii, şi cavaleriştii sunt destinaţi pentru acţiunile ofensive hotărîtoare, pentru raiduri temerare şi atacuri prin surprindere în spatele inamicului. Ambele armate necesită comandanţi cu iniţiativă, capabili să acţioneze independent, rupţi de unităţile vecine, de statul major şi de spatele frontului. Cavaleria a dispărut, dar felul ei de a fi s-a transmis la tanchişti şi la desantişti. La fel s-a întîmplat şi în Germania.

Aşadar, vechii comandiri desantişti sau cei care au venit în trupele de desant aerian din cavalerie au făcut brusc o pasiune pentru soldăţei ruşi de origine germană. Unul avea un şofer neamţ, altul ordonanţă neamţ, altul agent de legătură. Fiecare fost comandant desantist (sau cavalerist) declară un amănunt amuzant: uite, noi luptăm cu nemţii, iar eu am un radiotelegrafist personal care... e neamţ! Ce-i drept, e un flăcău de treabă, disciplinat şi ordonat. Astfel, colonelul K. Stein, comandantul brigăzii 2 desant aerian din corpul 2 desant aerian, are ca ordo­nanţă un soldat neamţ. 

Comandantului brigăzii 5 desant aerian din corpul 3 desant aerian, colonel A. Rodimţev i s-a repartizat un şofer neamţ. Apropo, este vorba de acel Rodimţev, care, în 1939, striga în gura mare la congresul partidului că regulamentele Armatei Roşii prevăd ca lup­tele să se desfăşoare numai pe teritoriul inamicului! Am avut ocazia să-l ascult pe Rodimţev cînd era deja general-colonel. Un general foarte gras. N-arunca vorbe în vînt şi nu părea un flecar, în '41, brigada sa de desant aerian a fost nevoită să se transforme în una de infanterie obişnuită. Li s-au luat paraşutele, iar în locul lor li s-a dat mai mult armament defensiv. Pierderile au fost mari, şi ei au învăţat noile tehnici de luptă defensivă sub focul inamicului. Pînă la urmă s-au descurcat binişor, în 1942 Rodimţev şi oamenii lui au apărat ultimele case din Stalingrad. Însă la începutul lui iunie 1941 Rodimţev şi oamenii lui nu se gîndeau la apărare, învăţau să strîngă paraşute, învăţau limbi străine, îndeosebi germana. Rîndurile trupelor de desant aerian se îngroşau mereu, noi şi noi ofiţeri şi generali cavalerişti toceau de zor limba germană, căci aşteptau să fie trimişi la desant. Apropo: eroul nostru, tovarăşul Rodimţev, este şi el din cavalerie. Iată însă că şi colonelul cavalerist (mai tîrziu general-maior) Lev Dovator n-a ajuns încă la desant, dar moda limbii germane şi a soldăţelului neamţ nu l-a ocolit nici pe el. Văduva generalului îşi aminteşte începutul lui '41: „În regimentul nostru era un neamţ. Lev Mihailovici îl chema aproape în fiecare zi la noi acasă, discutau în germană, făceau exerciţii, iar la începutul războiului soţul meu vorbea deja liber în germană CKrasnaia zvezda, 17 febr. 1983). 

Ia te uită ce om conştiincios! Toată viaţa a trăit fără limbi străine şi, deodată, chiar în prag de război, l-a apucat pasiunea limbilor. Şi nu numai pe el!

Legăturile Armatei Roşii cu comuniştii germani sunt vechi şi trainice, însuşi Thalmann nu se ruşina ca la venirea în Uniunea Sovietică să apară în uniformă militară sovietică. Walter Ulbricht s-a numărat printre membrii Diviziei 4 infanterie. Aceasta este însă partea vizibilă, dar a existat şi o alta, mai puţin vizibilă. Semnînd „pacea" de la Brest cu Germania, tovarăşul Lenin a dat dispoziţie, încă din 1918, să se înfiinţeze o instituţie de învăţămînt pentru pregătirea comandanţilor viitoarei Armate Roşii Germane. A primit numele de „Şcoala specială a coman­danţilor roşii germani". Primul comandant al şcolii a fost Oscar Oberth. Şcoala şi-a schimbat denumirile, devenind cînd secretă, cînd nesecretă, apoi iar secretă. A pregătit destui comandanţi, dar, în lipsa Armatei Roşii Germane, ei au trebuit să se încadreze în cea sovietică. Unii au ajuns pînă la gradul de general. La începutul lui 1941, mare parte dintre absolvenţii şcolii (şi ai altora similare) a intrat sub steagul de luptă al trupelor de desant aerian.

Studierea publicaţiilor privind corpurile de armată sovietice de desant înfiinţate în 1941 ne-a dus la concluzia că numărul soldaţilor, sergenţilor şi ofiţerilor cu nume de familie evident germane din aceste formaţiuni era cu mult peste normal. Normal e puţin spus!


va urma