Spargatorul de gheata (13)

Victor Suvorov

Raioanele fortificate ale  Liniei Molotov au fost lipite de graniţă 

Raioanele fortificate n-au mai fost acoperite cu o zonă de siguranţă şi, în caz de atac prin surprindere, garnizoanele nu mai aveau timp să-şi ocupe dispozitivele de luptă şi să-şi pregătească armamentul. Spre deosebire de Linia Stalin, raioanele fortificate de pe Linia Molotov aveau o adîncime foarte mică. Tot ce s-a putut construi pe graniţă, s-a construit. Liniile de apărare din spate însă nu,  şi nici măcar nu s-a planificat să se construiască (General-locotenent V.F. Zotov, Pe Frontul de Nord-Vest, Culegere, p. 175). Noile fortificaţii nu s-au construit pe linii de apărare favorabile din punct de vedere tactic, ci de-a lungul frontierei de stat, urmînd toate sinuozităţile acesteia. Noile dispozitive de luptă n-au fost protejate cu sîrmă ghimpată, mine, şanţuri, obstacole anticar, ţepoaie pentru şanţuri şi tetraedre, nu s-au făcut nici un fel de lucrări genistice în raionul dispozitivelor. Noile construcţii NU S-AU CAMUFLAT. De exemplu, în UR-ul Vladimir-Volînsk, „din 97 de dispozitive de luptă au fost acoperite cu pămînt 57, restul au fost lăsate descoperite"   (VIJ, 1976, Nr.5, p.91). Dacă cititorul va avea ocazia, să traver­seze frontiera sovietică în raionul Brest, să fie atent la cutiile cenuşii din beton aflat chiar pe graniţă. Acestea sunt DOT-urile extremităţii sudice a UR-ului din Brest. N-au fost acoperite cu pămînt, la fel de golaşe sunt şi în ziua de azi. Înainte DOT-urile Liniei Stalin se construiseră în secret, departe de graniţă, încît inamicul nu putea să ştie unde se află fortificaţiile şi unde sunt culoarele de trecere dintre ele sau dacă, în general, există treceri. Acum inamicul nu numai că putea observa de pe malul său toată construcţia şi ştia precis unde se află fortificaţia, dar putea să desluşească cu exactitate fiecare DOT separat şi chiar putea să stabilească direcţia de tragere a fiecărei ambrazuri. Şi astfel putea determina întreg sistemul de foc. Cunoscînd direcţia sectoarelor de tragere, inamicul putea alege porţiunile neţinute sub foc, putea să pătrundă la DOT-uri şi să astupe ambrazurile cu saci de nisip, ceea ce, de fapt, a şi făcut la 22 iunie 1941.

Mareşalul Uniunii Sovietice, G.K. Jukov, declară: 
„Raioanele fortificate se construiesc prea aproape de graniţă şi au o configuraţie operativă extrem de nefuncţională, îndeosebi în raionul proeminenţei Belostovsk. Aceasta permite inamicului să lovească din raioanele Brest şi Suvalki în spatele întregii noastre grupări din Belostovsk. În plus, din cauza adîncimii reduse, UR-urile nu pot să reziste mult timp dacă sunt ţinute sub foc de artilerie" (Amintiri şi cugetări, p.194).

Dacă inamicul poate lovi din raioanele Brest şi Suvalki, atunci de ce să nu folosim pentru apărare vechile cetăţi ruseşti de lîngă graniţă: Brest, Osoveţ, Grodno, Peremîşl, Kaunas? Niciuna nu e mai prejos ca Verdunul. Dacă o incluzi în sistemul de apărare al trupelor sovietice, poate să se transforme îhtr-un bastion impenetrabil, care poate asigura stabilitatea întregului sistem defensiv, în aceleaşi raioane, pe lîngă vechile cetăţi se află şi fortificaţii vechi mai puţin puternice: caponiere, fiecare de o companie de infanterie. Lăţimea zidurilor şi planşeelor-trei metri de beton armat pentru fortificaţii. Trei metri nu este foarte mult! De acord. Dar e mai bine decît nimic. Dacă lăţimea de trei metri nu e satisfăcătoare, poate fi mărită. Aşadar ce face GVTU— Direcţia generală de genistică militară a Armatei Roşii? „Comandantul GVIU a propus să se folo­sească vechile cetăţi ruseşti de lîngă graniţă şi să se creeze zone de baraj. Această propunere n-a fost aprobată niciodată." (I.G. Starinov, Minele aşteaptă ora lor, p.177).

În februarie 1941, G.K. Jukov a ocupat funcţia de Şef al Marelui Stat-Major al Armatei Roşii. A fost unul din cei mai mari conducători de oşti din secolul XX. N-a mai existat în secolul nostru un alt general sau mareşal care să se afle într-o asemenea funcţie şi să nu fi suferit nici o înfrîngere pe cîmpul de luptă. Aşadar, marele Jukov (îşi demonstrase deja calităţile la Halhin-Gol, înfrîngînd armata 6 japoneză) a luat asupra sa aproape toată puterea milita­ră. Va pune el ordine în Linia Molotov! Dar, nu. Nu vă grăbiţi! După venirea lui Jukov nu s-a schimbat nimic în bine la construcţia Liniei Molotov. Dimpotrivă, construirea unor raioane fortificate, de pildă cel din Brest, a trecut pe al doilea plan.  (Anfilov,    op.dt.,   p.l66).  

Cititorului cunoscător al realităţii sovietice nu trebuie să-i explic prea mult înţelesul cuvintelor „al doilea plan", în practică însemna o îngheţare aproape totală a construcţiei, însă medalia are şi reversul ei. Chiar despre raionul fortificat Brest se cunosc mai multe lucruri decît despre celelalte. Din documentele capturate de la corpul de armată 48 german, se cunoaşte că în cadrul comandamentului ger­man se crease o cu totul altă impresie: trupele germane vedeau lucrări intense, care nu se opreau nici ziua, nici noaptea, întrucît nopţile „ruşii construiesc DOT-urile, a-vînd iluminare electrică".

Ce mai putem înţelege? Erau ruşii atît de idioţi, încît luminau în fiecare noapte zonele de construcţie, demascîndu-le? Şi apoi: cum să pui de acord „construcţie de al doilea plan" şi „zi şi noapte, avînd iluminare electrică"?! Nu cumva e o demonstraţie? Exact. Vom mai reveni la Linia Molotov pe care Mareşalul Uniunii Sovietice, I.H. Bagramian, a caracterizat-o drept „demonstraţie premedi­tată".

În memoriile sale, generalul-colonel L.M. Sandalov (Încercări ale vieţii, p.64) redă cuvintele comandantului raionului fortificat Brest, generalul-maior K.Puzîrev: A construi raioane fortificate chiar pe graniţă e o chestiune neobişnuită. Mai înainte construiam DOT-uri la o oarecare depărtare, dar n-ai ce-i face. Trebuie să ne ocupăm nu numai cu dotările militare, ci şi cu cele politice".

Iată un lucru straniu: trupele sovietice se ascund în păduri, interzicîndu-li-se să iasă la vedere. Cauza: „ca să nu provoace războiul", în acelaşi timp, din pricini politice necunoscute nouă, se demonstrează inamicului zi şi noap­te pregătirile pentru apărare, fără teamă că, în acest fel inoportun, pot fi provocate complicaţii diplomatice şi militare.

Aşadar, cum poate fi decodat misterul? Cum se pot unifica toate aceste fapte contradictorii într-o singură explicaţie? Ni se sugerează: tîmpiţii ăştia de comandanţi roşii, totul se trage de la prostia lor. Aş accepta explicaţia. Dar iată care-i necazul: şi Linia Stalin şi Linia Molotov au avut un acelaşi „tătic"—general-locotenent al trupelor de geniu, profesor D.M. Karbîşev. La Linia Stalin s-a făcut totul cum trebuie, la nivelul standardului mondial şi peste. S-a prevăzut totul: o mascare minuţioasă a fiecărui DOT, o adîncime mare a fiecărui UR, baraje, zonă de siguranţă şi multe-multe altele. Dar a fost semnat pactul Molotov--Ribbentrop şi unul din cei mai mari genişti s-a prostit deodată şi a început să-şi dea în petec. Dar Karbîşev era condus de Jukov. Iar acesta n-a greşit niciodată. Nici mai înainte, nici mai tîrziu. Şi iată că în prima jumătate a anului 1941 Jukov a devenit deodată idiot şi a început să dea ordine idioate. Căci, chiar în momentul venirii lui Jukov la Marele Stat-Major, „raioanele fortificate de pe vechile frontiere au fost dezafectate în continuare, iar construcţia la noile frontiere mergea în ritm de melc" (Starinov, op.cit., p. 178).

Versiunea comandanţilor sovietici proşti nu este plau­zibilă şi pentru faptul că, în acelaşi timp, şi generalii nemţi făceau exact acelaşi lucru. Au luat aceleaşi măsuri şi nimeni nu i-a condamnat.

În anii 1932-1937, pe malurile Oderului au fost con­struite fortificaţii foarte puternice, care protejau Germania în faţa eventualelor lovituri de la Răsărit. Erau construcţii militare de înaltă clasă, bine aşezate în teren şi la fel de bine camuflate. Nu le vom descrie în amănunt. Cititorul va avea încredere în precizia, acurateţea şi sîrguinţa ger­mană. Raioanele fortificate din zona Oderului şi Vartei pot constitui exemple de înaltă realizare a gîndirii genis-tice din prima jumătate a secolului nostru.

Însă la Moscova a fost semnat pactul Molotov-Ribbentrop şi armata germană a înaintat spre Răsărit, în acest moment comandanţii germani au început să facă aceleaşi „prostii"  ca  şi colegii  lor sovietici.  Fortificaţiile de pe vechea graniţă germană au fost aruncate în aer şi n-au fost ocupate de trupe NICIODATĂ. Multe construcţii mili­tare au fost folosite pentru alte nevoi: de exemplu, în raionul Hohwalde se afla un puternic ansamblu fortificat, incluzînd în componenţa sa douăzeci şi două de construc­ţii cu patru nivele, legate prin 30 km de tunel, întreg ansamblul a fost repartizat industriei aviatice pentru o uzină de motoare, înaintînd şi fiind faţă în faţă cu Armata Roşie, în mijlocul Poloniei, trupele germane au început să construiască o nouă linie de raioane fortificate PE AMPLASAMENTE SECUNDARE şi lipite de frontiera sovie­tică, în faţa noilor raioane fortificate nu se aflau cîmpuri de mine şi baraje. Lucrările se desfăşurau zi şi noapte, iar grănicerii sovietici observau perfect mersul lucrărilor şi raportau „la cine trebuie" (Trupele de grăniceri ale URSS, 1939-iunie  1941,  Culegere de documente şi materiale, Documentele Nr. 344 şi 287). 

Lucrările s-au desfăşurat intens pînă în mai 1941, după care, ca să ne exprimăm în limbajul sovietic, „au trecut pe al doilea plan". Din optzeci de construcţii planificate pe malurile rîului de frontieră Sân s-au realizat pînă la capăt doar şaptesprezece. Toate insuficient camuflate. Comparativ cu cele de pe vechea graniţă germană, aceste construcţii puteau fi socotite uşoa­re.  Zidurile  şi  planşeele  aveau un metru şi jumătate, plăcile blindate-200 mm. Pe vechea graniţă de pe linia Oder, se foloseau plăci blindate mult mai rezistente, de pînă la 350 mm. Acelaşi lucru l-a făcut şi partea sovietică. Pe Linia Stalin existau plăci blindate foarte rezistente, însă la construirea Liniei Molotov pe malul aceluiaşi rîu Sân, inginerii sovietici au folosit repere de blindaj relativ subţiri, de pînă la 200 mm. Pe cînd eram ofiţer sovietic, am avut şansa să văd DOT-uri sovietice şi germane pe malurile  aceluiaşi  rîuşor.  Dacă  ai fi arătat fotografiile DOT-urilor unui expert militar şi l-ai fi rugat să le deose­bească pe cele germane de cele sovietice, n-ar fi reuşit: prea seamănă între ele.

Atîta timp cît s-a învecinat cu prea puţin puternica Polonie, armata germană a construit pe graniţă fortificaţii deosebit de puternice. Imediat ce a zdrobit Polonia şi a stabilit frontieră comună cu Uniunea Sovietică, vechile fortificaţii au fost părăsite iar pe noua graniţă au fost ridicate construcţii defensive uşoare; şi toate însă într-un ritm de melc. La fel ca Armata Roşie! Oare nu s-au tîmpit generalii germani? Nu, nu s-au tîmpit. Pur şi simplu n-aveau intenţia să se apere pe noua graniţă.

Există fortificaţii defensive, dar şi ofensive. Dacă ai intenţia să ataci, trebuie să 
respecţi următoarele reguli de construire a raioanelor fortificate:
-  să aduni pe amplasamentele principale grupări de trupe de şoc, descoperind amplasamentele secundare şi acoperind amplasamentele SECUNDARE cu raioane forti­ficate;
-  să nu te strădui să-ţi camuflezi fortificaţiile, pentru ca inamicul să creadă că te pregăteşti de apărare;
-  să nu construieşti UR-uri în adîncime; dacă le poţi amplasa chiar pe malurile rîurilor de frontieră, amplasea-ză-le; în cazul ofensivei trupelor tale, toate DOT-urile aflate pe graniţă vor susţine cu foc acţiunea ofensivă, pe cînd un DOT în adîncimea apărării rămîne inactiv;
- nu acoperi DOT-urile cu cîmpuri de mine şi baraje din  sîrmă  ghimpată,  vei împiedica  propriile  trupe  în ofensivă;
-  nu risipi prea mult ciment şi oţel pentru ridicarea UR-urilor; doar nu ai intenţia să te instalezi în defensivă.

După aceste reguli s-au condus generalii germani. La fel au acţionat şi cei sovietici. Puţin mai înainte, în august 1939, marele Jukov a aplicat strălucit toate aceste reguli la Halhjn-Gol; „Prin asemenea măsuri ne-am străduit să dăm inamicului impresia că nu ne luăm măsuri pregăti­toare cu caracter ofensiv, să arătăm că desfăşurăm lucrări ample de apărare şi numai de apărare". (Jukov, op.cit., p.l6l). A reuşit să-i păcălească pe japonezi. Aceştia au crezut în lucrările „defensive" ale lui Jukov şi au plătit greşeala, căzînd sub lovitura surprinzătoare şi nimicitoare. Apoi, la o scară mult mai mare, Jukov a desfăşurat aceleaşi lucrări la frontiera germană, însă nu a reuşit să-i păcălească pe generalii nemţi. Aceştia aveau şi ei o experienţă similară. Jukov a lovit surprinzător la Halhin-Gol pe data de 20 august 1939, iar în 22 august acelaşi an, în momentul tratativelor Molotov-Ribbentrop şi al pregătirilor intense ale armatei germane pentru a intra pe teritoriul polonez, generalul G.Guderian a primit ordin să comande statul major de fortificaţii al Pomeraniei". Sco­pul: să-i liniştească pe polonezi cu pregătiri pur defen­sive, dar cu aceeaşi ocazie să construiască rapid fortificaţii relativ uşoare pe amplasamente secundare, ca să elibereze cît mai multe trupe de infanterie pentru lovitura princi­pală, în primăvara şi vara anului 1941 Guderian se ocupă din nou de construcţii defensive, de data aceasta la graniţa sovietică.

Dacă Guderian construieşte cutii de beton pe malurile nurilor de frontieră, nu înseamnă că are intenţia să se apere. Nu, asta înseamnă cu totul altceva, opus chiar. Dar dacă Jukov construieşte demonstrativ aceleaşi cutii pe malurile aceloraşi rîuri? Ce-ar putea însemna asta?

Linia Stalin era universală: putea fi folosită pentru apărarea statului sau ca bază de plecare la atac. De aceea au fost lăsate spaţii largi între UR-uri: ca să pătrundă masa trupelor ofensive spre vest. Cînd graniţa a fost mutată cu două sute de kilometri spre vest, Linia Stalin şi-a pierdut cu totul valoarea de cap de pod pentru o viitoare agresiune. După pactul Molotov-Ribbentrop Stalin nu mai voia deloc să se apere. Iată de ce linia a fost dezafectată, iar apoi distrusă cu totul: împiedica masa de trupe sovietice să se concentreze în secret la graniţa germană, împiedica aprovizionarea Armatei Roşii cu mili­oane de tone de muniţie, produse alimentare şi combus­tibil, în timp de pace culoarele de trecere dintre UR-uri erau pe deplin suficiente pentru militari şi pentru necesi­tăţile economice, însă în timp de război convoaiele de transport trebuiau să fie răsfirate în mii de ramificaţii, ca să devină invulnerabile în faţa atacurilor duşmanului. 

Raioanele fortificate strîmtorau şuvoiul transportului în coridoare relativ înguste. Acest fapt a hotărît soarta acum inutilei Linii Stalin.
Hitler era într-o aceeaşi situaţie nu numai la graniţa estică, dar şi la cea vestică, în anii '30, s-a construit pe aceasta din urmă Linia Siegfried. În mod tradiţional atacul german împotriva Franţei se da, încă de pe vremea răz­boiului franco-prusac, în nord. 

Linia Siegfried era con­struită mai la sud de această direcţie, altfel spus, pe amplasamente secundare conform principiului: pe amplasamentele principale atacăm, pe cele secundare acoperim atacul, în 1940, armata germană a înaintat departe spre vest, iar Linia Siegfried a devenit inutilă, în acest moment, lui Hitler nu-i trecea prin cap că peste patru ani îi va fi dat să se apere pe propriile sale graniţe. A părăsit Linia Siegfried. A întrebuinţat-o peste patru ani: construcţiile militare au fost predate fermierilor pentru depozitarea cartofilor. O parte dintre aceste construcţii cu uşi blindate inaccesibile a fost închisă cu lacăte interioare. Cînd a fost nevoie de ele nu s-au mai găsit cheile... (K. Mallory, A.Ottar, Architecture of Aggression, p.123).

Fireşte, putem să-i numim idioţi pe renumiţii generali ruşi şi germani, dar aici nu e vorba de idioţenie. Pur şi simplu şi unii şi alţii au fost agresori. Şi unii şi alţii gîndeau în spirit ofensiv, iar atunci cînd fortificaţiile n-au mai fost de folos pentru scopuri ofensive, le-au eliminat pentru a deschide calea trupelor în ofensivă sau, cînd s-a putut, le-au dăruit fermierilor pentru cartofi.


va urma